12.07.2019

Kunst-Kultur 2 – Artă-cultură 2





Kunst und Kultur im Visier der politischen Polizei - Arta şi cultura în vizorul poliţiei politice


+ + + Aktualisiert: Kunst-Kultur 1. Teil. – Actualizat: Artă-cultură partea 1 - Franz Liebhard (Robert Reiter), Oscar Walter Cisek, Georg Maurer + + +






Inhalt

Verband der Bildenden Künstler und das Banater Museum aus Temeswar (Florin Medeleţ; Kontinuitätstheorie; Internationale Kulturvereinigung ethnischer Rumänen [ACIER]; Michael Titus; Paul Anghel und Personalbogen des protochronistischen Autors);

Die Securitate und die Linguistik (Francisc Kiraly);


Die Securitate und die Ortsbezeichnungen;

Die Securitate und der Film: Frieder Schuller, Paul Celan und „Matei“ vom Temeswarer Nationaltheater;

Alexander Ternovits, Ehrenbürger von Temeswar;
Emmerich Reichrath, Werner Kremm und Hans Bergel über Ternovits;



Conţinut

Uniunea Artiştilor Plastici (UAP) şi Muzeul Banatului din Timişoara

(Florin Medeleţ; teoria continuităţii; Asociaţia Culturală Internaţională a Etniei Române [ACIER]; Michael Titus; Paul Anghel şi fişa autorului protocronist);

Securitatea şi lingvistica (Francisc Kiraly);

Securitatea şi toponimele;

Securitatea şi cinematografia: Frieder Schuller, Paul Celan şi „Matei“ de la Teatrul Naţional din Timişoara;

Alexander Ternovits, cetăţean de onoare al municipiului Timişoara;

Emmerich Reichrath, Werner Kremm şi Hans Bergel despre Ternovits;




 Verband der Bildenden Künstler und das Banater Museum aus Temeswar - Uniunea Artiştilor Plastici (UAP) şi Muzeul Banatului din Timişoara



[3. / 18.-20. März 1980. Bericht eines Securitateoffiziers aus der Bukarester Zentrale, der Hauptabteilung 1, nach einer Inspektion in Temeswar, wo die operative Überwachung des Verbandes der bildenden Künstler und der Museen analysiert wurde. Eine besondere Aufmerksamkeit wurde in diesem Zusammenhang dem Direktor des Banater Museums, Florin Medeleţ, 1943-2005, geschenkt, da er sich geweigert hatte, die sogenannte dako-römische „Kontinuitätstheorie” in Bezug auf das Banat zu bestätigen.]

[3 / 18-20 martie 1980. Notă raport a unui ofiţer din centrala de la Bucureşti, Direcţia 1, despre situaţia din Timişoara în aşa numitul sector „Artă-cultură”. În centrul raportului se află Florin Medeleţ, 1943-2005, director la Muzeul Banatului, conspirat în alte documente sub numele de „Castelanul”. Medeleţ care a fost pînă în 1991 angajat al Muzeului, inclusiv în calitate de director, atrăsese atenţia Securităţii în urma unor denunţuri, venite din interiorul instituţiei. Pentru maiorul ultranaţionalist Ioan Indrei, care răspundea de problema „Artă-cultură” în judeţul Timiş, Medeleţ devenise suspect, deoarece a refuzat să falsifice anumite date istorice legate de teoria continuităţii daco-romane. În ultima fază a regimului Ceauşescu, această teorie făcea parte din canonul istoric oficial, fiind instrumentalizat în atacurile sistematice contra Ungariei şi, mai ales, împotriva minorităţii maghiare din România.(1) Potrivit acestei teorii controversate, populaţia daco-romană s-ar fi aflat pe teritoriul actual al României, începînd cu secolul 1 e.n., avînd, în consecinţă, dreptul istoric şi asupra Transilvaniei, pe care-l revendică maghiarii, stabiliţi în această provincie cam un mileniu mai tîrziu. Medeleţ, care împreună cu Mihai Ziman a publicat în 1990 volumul O cronică a revoluţiei din Timişoara 16-22 decembrie 1989, a colaborat cu studii după 1991 la Institutul de Tracologie a Academiei Române şi la realizarea unor filme istorice, nu poate fi considerat drept un autor de texte, neafectate de perspectiva naţional-patriotică, nu neapărat protocronistă. Prezenta notă-raport, semnată indescifrabil de către un securist, se axează pe analiza muncii informativ-operative „în rîndul artiştilor plastici şi în muzee”. În cadrul Filialei U. A. P. şi unor cercuri de artă plastică exista în 1980 o singură persoană prelucrată în DUI, suspectată de a intenţiona să plece din România. 6 cazuri se aflau în atenţia Securităţii. Controlul informativ a fost asigurat de 8 surse, dintre care doar 3 se aflau în legătură cu ofiţerul care se ocupa de acest sector. Pînă în luna mai 1980, se prevedea într-un plan, urma să fie recrutată încă o sursă la Timişoara. Alta la Lugoj. Cele 3 surse active, dirijate de mr. Indrei, erau un profesor de la Şcoala populară de artă, membru al Fondului Plastic, un jurist, directorul Fondului Plastic, şi o profesoară, şefa galeriei „Helios”. În ultimii ani, se precizează în documentul citat, „nu s-au petrecut fenomene deosebite care să fi impus intervenţia organelor de securitate”. Cu alte cuvinte, artiştii timişeni au fost „cuminţi” şi nu au creat probleme politice Securităţii vigilente mai ales în această zonă a ţării, unde trăiau şi multe minorităţi naţionale. Totuşi, Indrei urma să reia legătura cu două surse, pictorul „Radovan” şi criticul de artă „Deleanu”, „cedat în anii trecuţi Serviciului II – respectiv problemei învăţămînt”. Începînd cu anul 1959, „Deleanu” fusese cadru didactic la Universitatea din Timişoara şi o prezenţă activă în presa timişoreană a vremii, cît şi la diverse vernisaje. În ceea ce priveşte situaţia operativă „pe linia de muzee”, în Raport se precizează că 4 persoane se află „în evidenţa dosarului de problemă, alte două cazuri în atenţie (Florin MEDELEŢ)” şi o angajată a muzeului intrată-n vizor pentru „legături neoficiale cu cetăţeni străini”. În cadrul muzeului acţionează, în schimb, 6 surse, aşa că autorul Raportului poate să afirme că „situaţia operativă se stăpîneşte”, doar cazul directorului Medeleţ devenise o „problemă”, după ce Securitatea a obţinut de cîteva ori informaţii „că se opune eforturilor unor istorici bănăţeni de a demonstra ştiinţific continuitea daco-romană în Banat, făcînd jocul astfel susţinătorilor tezei că Banatul nu a mai fost locuit din timpul romanilor pînă la venirea ungurilor.” În continuare, se menţionează că partidul încă nu a aprobat Securităţii intensificarea supravegherii informativ-operative a lui Medeleţ, iar din cauza asta nu s-a putut stabili „ce îl determină pe acesta să adopte o asemenea atitudine, întreaga activitate în acest caz rezumîndu-se la informarea periodică a organelor locale asupra poziţiei lui MEDELEŢ.” Pentru a avea mai mult succes în acţiunea Medeleţ, se va apela din nou la conducerea locală a PCR care este singura instituţia care poate aproba operaţiuni de supraveghere complexă a unor persoane, indiferent dacă ele sînt membre de partid sau ba. De amintit ar mai fi aici faptul că în volumul omagial care i-a fost dedicat cînd a împlinit vîrsta de 60 de ani, volum editat de Petru Rogozea şi Valentin Cedică sub titul, Festschrift für Florin Medeleţ. Zum 60. Geburtstag (= Bibliotheca historica et archaeologica banatica 33) şi publicat de Editura Mirton din  Timişoara în 2004, între cei care l-au felicitat se află şi cîţiva foşti colegi, dar şi persoane care în perioada ceauşistă s-au remarcat prin adoptarea unor poziţii, tributare protocronismului, iar după 1990 şi-au continuat activitatea scriitoriceasca sau publicistică pe aceeaşi linie neonaţionalistă, avînd ca tovarăşi de idei persoane care s-au alăturat unor organizaţii care cultivă nu numai nostalgii restaurative. Menţionăm că în 1980 supravegherea operativă a lui Medeleţ a fost aprobată, iar într-un raport, din 21 martie 1987, întocmit în urma unei analize a stadiului în care se află dosarele de urmărire informativă, „lucrate pe linia problemei ‚ARTĂ-CULTURĂ’ la Securitatea Judeţului Timiş”, semnatarul, lt. col. Victor Achim afirmă: DUI „’CASTELANUL’, deschis în 1980 unui muzeograf care şi în prezent este apreciat că rămîne un element potenţial periculos, în stare de a întreprinde acţiuni ostile în dauna tezei ştiinţifice referitoare la continuitatea poporului român pe aceste meleaguri” – ACNSAS, D 120, vol. 9, ff. 25-26, aici f 25.]



(1) Combaterea iredentismului, real sau închipuit, devenise pentru autorităţile ceauşiste o adevărată obsesie. În acest scop s-au mobilizat publicişti, istorici şi scriitori atît din ţară, cît şi din străinătate. Inclusiv legionari, oameni din GEG, sau simpatizanţi ai regimului fascist al lui Ion Antonescu fuseseră primiţi în grupurile invizibile ale frontului anti-maghiar. Pentru impunerea perspectivei istorice entnocentriste s-a apelat, deci, şi la persoane considerate la un moment dat drept adversari ai regimului, deoarece s-au solidarizat cu politica naţională şi naţionalistă a lui Nicolae Ceauşescu. Agenţii, plasaţi în diferitele ţări occidentale, au primit sarcina să înfiinţeze asociaţii sau cluburi. Prin intermediul acestor organizaţii, sprijinite şi material de către Securitate, urma să fie răspîndită perspectiva oficială a regimului în domeniul culturii, istoriei şi artei. Una dintre organizaţiile care acţiona pe linia regimului a fost Asociaţia Culturală Internaţională a Etniei Române (ACIER), înfiinţată prin intermediul lui Iosif Constantin Drăgan, pe data de 6 septembrie 1983, la Viena. ACIER avea 89 de membri şi era prezidată de Mihai Steriade („Sorin”), stabilit în Belgia. Biroul executiv era compus din secretarul general, Cornelius Dima-Drăgan (Canada), vicepreşedinţii Augustin Ograjensek (Austria), Remus Tzincoca (Canada), Michael Titus (Anglia) (*), Panait Beta (Grecia), secretari executivi erau Ligia Podorcan-Ekström (Suedia), Adolf Armbruster (R.F. Germania), Cristea Avram (Italia) şi Antoaneta Notheaux (Franţa). Antoaneta Notheaux, născută Manole, conspirată sub numele de „Teodorescu”, „Tony”, a înfiinţat în Franţa Asociaţia „Roumanie-Normandie Ion Creangă” şi fusese implicată într-un scandal de spionaj, aşa numita afacere „Ariane”. Prin intermediul Aociaţiei Ion Creangă care, potrivit Securităţii, avea 200 de membri, ea a contribuit la „promovarea adevărului istoric în problema Transilvaniei şi combaterea iredentismului”. – Detalii despre ACIER şi Antoaneta Notheaux în: Dinu Zamfirescu, Afacerea „Ariane”. Spionaj sovieto-român?  Editura Vremea, Bucureşti, 2017, pp. 8, 53, 66-74, 91, 156.

 
ACNSAS, D 120, vol. 9, ff. 40-41v



[7.Dezember 1984. Mitteilung der Securitatezentrale aus Bukarest für den Securitatechef aus Temeswar, in der die Erfolge in der lokalen nachrichtendienstlichen Tätigkeit im Kulturbereich lobend hervorgehoben werden]

[7 decembrie 1984. Adresă a Departamentului Securităţii Statului, U.M. 0610 Bucureşti, către şeful Securităţii din Timişoara, în care se apreciază munca din „problema Artă-cultură”, în urma unei analize efectuată după o inspecţie venită de la centru]

ACNSAS, D 120, vol. 9, f. 39


(*) Unul dintre personajele pro-ceauşiste ale diasporei româneşti, destul de vizibilă, a fost Michael Titus, bineînţeles înrolat ca un pion propagandistic important în ACIER, teleghidată de către Securitate. Înainte de a-şi angliciza numele, se numea Constantin Mihăilescu. S-a născut pe data de 4 august 1925 la Ploieşti şi a părăsit România în 1948. Iniţial a stat în Grecia unde i-a antrenat pe românii – legionari şi naţionalişti anti-sovietici şi anti-comunişti – care urmau să fie paraşutaţi de către americani în România. La un moment dat, s-a stabilit în Marea Britanie unde după venirea la putere a lui Ceauşescu a editat nişte reviste de propagandă, favorabile regimului de la Bucureşti. Una în limba engleză, The Reminder, şi alta în limba română, Convergenţe româneşti. A întreţinut legături nu numai cu organele de Securitate, ci şi cu scriitorii naţionalişti din ţară. O relaţie specială a avut-o cu protocronistul Paul Anghel (1931-1995) - cf. facsimil mai jos, fişa, din 1985, a autorului. 

(Anghel întreţinea contacte apropiată şi cu fostul legionar Petre Ţuţea, care-l admira „fără rezerve” pe Ceauşescu. Ţuţea este, de altfel, şi autorul cărţii nepublicate, Autohtonizarea revoluţiei proletare, respinsă de Academia R.S.R. – Cf. Convorbirea telefonică interceptată a lui Ţuţea cu Anghel, conspirat „Angelescu” din 23 octombrie 1987, ACNSAS, D 118, vol. 18, ff. 45-46; Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice 1969-1989, Serviciul Român de Informaţii, Editura Presa românească, Bucureşti, 1996, pp. 471-472.)

Paul Anghel era şi cel care l-a sfătuit pe Michael Titus ce nume să-i dea revistei care urma s-o scoată în limba română. Într-o scrisoarea din 15 noiembrie 1987 [cf. FACSIMIL mai jos] trimisă lui Anghel, Michael Titus evocă acest moment, deplîngînd în acelaşi timp şi faptul că revista şi-a încetat apariţia. Bineînţeles că nu-i spune lui Anghel că din cauza deteriorării relaţiilor cu Securitatea, sprijinul financiar secret a fost stopat, ceea ce a însemnat practic şi falimentarea publicaţiei. 
„Îmi aduc aminte cu drag”, îi scria el nostalgic lui Anghel, criticînd indirect şi pe foştii săi sponsori, „cum ne-am străduit să găsim un nume potrivit şi cum dv. aţi consacrat în cele din urmă numele ei. A fost un vis pe care noi Românii nu avem voie să-l avem sau să-l vedem realizat. Ungurii, da, celelalte naţiuni da, dar nu noi căci blestemul Românului a fost întotdeauna să fie propriul său duşman. Când văd cât de multe reviste îşi făcuse drum chiar la streini, când văd cum este cerută [„Convergenţe Româneşti” – n.m. W.T.] în America şi în Europa, de către marile biblioteci de referinţă, îmi zic: cine putea să dea o mai cruntă lovitură românismului pe acest tărâm, dacă nu Românii? Dacă duşmanii Românilor i-ar fi plătit pe Români ca să distrugă acest umil vis, tot nu ar fi reuşit mai bine decât s-a reuşit aşa. Da, Domnule Paul Anghel, fiecare naţia merită ceea ce are dar şi ce nu are pentru că şi l-a distrus. [...] dar am nevoie să nu mă mai gândesc tot timpul la rănile pe care Românii mi le-au făcut. Cei care m-au atacat în întreaga lume au fost fericiţi să vadă că cei care mă sprijineau, s-au alăturat lor prin abandonul cu care m-au tratat. Voi mai veni poate într-o zi în România ca să-mi văd prietenii buni şi cel mai scump, dv., dar nu ştiu nici când şi nici dacă şi acest lucru nu va fi obligat să ia calea visului revistei.” – Cf. Scrisoarea dactilografiată a lui Dr. C. Michael-Titus, scrisă la Rouen pe data de 15 noiembrie 1987 şi completată pe data de 17 noiembrie, expediată din Anglia lui Paul Anghel din Bucureşti, Bulevardul Bălcescu 32-34, ACNSAS, D 118, vol. 18, ff. 25-27 aici f. 26.

Titus se plînge apoi şi de faptul că Petre Ghelmez (1932-2001) nu i-a mai răspuns şi că nu i-a publicat nişte texte în Tribuna României. Această gazetă de propagandă era destinată, în exclusivitate, exilului românesc şi a apărut după 1972 la Bucureşti. Primul ei redactor şef era Paul Anghel, iar din 1974 pînă-n 1990 era condusă de Petre Ghelmez. Tribuna României succeda, de fapt, revista de şi mai tristă amintire Glasul patriei, înfiinţată, în 1955, în timpul stalinismului. - Cf. „Operaţiuni de intoxicare” (3), în: Halbjahresschrift - hjs-online, 20. 6. 2012.


Semnificativ este faptul că Titus nu face nici cea mai mică aluzie privitoare la revolta muncitorilor de la Braşov, izbucnită pe data de 15 noiembrie 1987, despre care presa occidentală a relatat pe larg. Această reţinere are poate şi o explicaţie psihologică. Michael Titus fusese implicat într-o acţiune legendată, pusă la cale de către Securitate în vederea compromiterii Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). Deghizat în jurnalist britanic, Titus a venit în România cu scopul de a-l contacta pe Ionel Cană, membru fondator al SLOMR. În urma acestei acţiuni, reuşite, Titus, îndrumat şi sprijinit de Securitate, a publicat volumul Roumanie sous pression (România sub presiune) în care îi descrie pe aderenţii la SLOMR, „drept alienaţi mintal” – Cf. Zamfirescu, op. cit., pp. 69, 70-71. 


[15./17. November 1987. Maschinengeschriebener Brief verfasst von Dr. C. Michael-Titus in Rouen, abgeschickt aus England an den protochronistischen Schriftsteller Paul Anghel, 1931-1995, aus Bukarest, Bălcescu-Boulevard 32-34]  


[15 / 17 noiembrie 1987. Scrisoarea dactilografiată a lui Dr. C. Michael-Titus, scrisă la Rouen, expediată din Anglia lui Paul Anghel din Bucureşti, Bulevardul Bălcescu 32-34] 


ACNSAS, D 118, vol. 18, ff. 26-27


[September 1985. Personalbogen des protochronistischen Autors Paul Anghel, 1931-1995, verfasst von Ştefan Cîrstea und gegengezeichnet von Ion Hobana Sekretär des Rumänischen Schriftstellerverbandes. Wer die Kopie des Personalbogens der Geheimpolizei übergeben hat, ist ungeklärt]

[Septembrie 1985. Fişa personală a autorului protocronist, Paul Anghel, 1931-1995, întocmită de Ştefan Cîrstea şi contrasemnată de secretarul Uniunii Scriitorilor, Ion Hobana. Împrejurările predării fişei unor ofiţeri ai poliţiei secrete nu sînt elucidate] 

ACNSAS, D 118, vol. 7, ff. 16-17



Cf. Stefan Both: Fostul director al Muzeului Banatului, în vizorul Securităţii. „A refuzat să falsifice anumite date istorice legate de teoria continuităţii daco-romane“, în: Adevărul, 7.8. 2019


***


Securitatea şi lingvistica

În anii 1980, Securitatea încerca să împiedice şi apariţia unor cărţi. Mai ales dacă vreun autor se afla deja în vizorul poliţiei politice. Cenzura, practic, fusese abolită în 1977, iar responsabilitatea pentru conţinutul unor lucrări sau articole revenea redacţiilor sau editurilor. Cenzura secretă exercitată de către Securitate prin intermediul unor instituţii, de exemplu prin Consiliul culturii şi educaţiei socialiste (CCES) sau prin agenţi activi în cadrul redacţiilor sau editurilor i-a afectat într-un mod deosebit pe autorii aparţinînd minorităţilor naţionale. Ofiţerul şovin Indrei care răspundea la Timişoara de sectorul „Artă-cultură” supraveghea şi „conţinutul” unor lucrări ştiinţifice, neliterare, încercînd să depisteze în ele pasaje pe care le considera necorespunzătoare liniei indicate de către conducerea Securităţii. Avînd la dispoziţie note informative, răuvoitoare, din partea unor profesori de la Facultatea de Filologie-Istorie a Universităţii din Timişoara, ofiţerul, cunoscut pentru atitudinea sa anti-maghiară, a lansat o acţiune împotriva profesorului Francisc Király de la Catedra de limba română a Universităţii din Timişoara. Scopul intervenţiilor lui Indrei era suprimarea apariţiei unei lucrări a respectatului lingvist, predată editurii Facla. Lucrarea intitulată Contacte lingvistice într-adevăr nu a fost tipărită. Într-o amplă „notă-raport”, din 28 februarie 1986, Indrei reţinea următoarele aspecte din lucrarea ştiinţifică a lui Francisc Király, reliefînd faptul că Securitatea a reuşit să „prevină” apariţia, fiindcă aceasta:



„...prezintă unele tendinţe ştiinţifice şi politice negative, lucrarea fiind axată pe aşa zisa ‚teză a superiorităţii limbii maghiare şi a rolului ei civilizator în estul şi sud-estul EUROPEI.” (Notă-raport din 28 martie 1986, întocmită şi semnată de lt. col. Ioan Indrei, ACNSAS, D 120, vol. 12, ff. 255-266, aici f. 262.)


Abia după dispariţia regimului comunist, a apărut cartea profesorului:

Francisc Király: Contacte lingvistice. Adaptarea fonetică a împrumuturilor româneşti de origine maghiară, Editura Facla, Timişoara, 1990.

Francisc Király (stînga) în toamna anului 1977, la aproape un an şi jumătate după eliberarea din detenţie şi reprimirea lui William Totok (dreapta) ca student la Facultatea de Filologie-Istorie a Universităţii din Timişoara  - Foto: (c) Arhiva W.T. 


„Francisc Király a fost modelul universitarului autentic, respectat şi admirat în sala de curs, documentat până la cel mai mic detaliu, inspirat şi eficient la masa de lucru”, sublinia un fost coleg de la Catedra de limba română a Universităţii din Timişoara (azi: Universitate de Vest) într-o recenzie a volumului apărut postum, Dictionarum valachico-latinum [Anonymus caransebesiensis]. 
Regretînd dispariţia prematură a lui Király, profesorul Vasile Ţâra subliniază faptul că „elaborarea acestei ediţii a durat mult, atât de mult încât nici Francisc Király n-a avut şansa de a o vedea finalizată.” – cf. Vasile D. Ţâra, Mihail Halici-tatăl, Dictionarum valachico-latinum [Anonymus caransebesiensis], Studiu filologic  şi  indice  de  cuvinte  de  Francisc  Király, [Timişoara], Ed. First, [2003], în: Analale Universităţii de Vest din Timişoara. Seria ştiinţe filologice, XLI, 2003, pp. 269-271.

A se vedea şi recenzia de Katalin Dumitraşu:

Mihail Halici-tatăl, Dictionarum valachico-latinum [Anonymus Caransebesiensis]. Studiu filologic şi indice de cuvinte de Francisc Király. Ediţie îngrijită de Alexandru Metea şi Maria Király, Editura First, [Timişoara, 2003], în: Analale Universităţii din Craiova. Seria ştiinţe filologice, limbi şi literaturi clasice, anul III, nr. 1-2, 2006, pp. 222-223.

Pe lîngă numeroase studii publicate de Francisc Király în revistele de specialitate, mai amintim aici volumele:

Filologie XX, volum îngrijit de Francisc Király, Ivan Evseev și Ioan Muțiu, Universitatea din Timișoara, 1977;

Francisc Kiraly și Maria Kiraly, Ghid de conversație român-maghiar, Timișoara, Helicon, 1993. 

Detalii despre cenzură: 
Zensur und Securitate – Cenzura şi Securitatea (1), în: Halbjahresschrift - hjs-online 2017-2018, (2) ibidem, (3) ibidem
William Totok, Poliţia politică şi cenzura în România comunistă. Un caz tipic de intervenţie a Securităţii pentru a preîntimpina apariţia unui text literar, RFE, 25. 11. 2017.


***

Die Securitate und die Ortsbezeichnungen - Securitatea şi toponimele

Siehe Dokument vom 22. April 1982 - hier - A se vedea documentul din 22 aprilie 1982 - aici.


***




Die Securitate und der Film - Securitatea şi cinematografia 

(Demnächst: Die Geschichte des Films über Paul Celan von Frieder Schuller und die Rolle von „Matei“, „H2“, Ehrenbürger von Temeswar - urmează: povestea filmului despre Paul Celan, realizat de Frieder Schuller şi rolul lui „Matei“, „H2“, cetăţean de onoare al oraşului Timişoara.)

[6. Februar 1979. Emmerich Reichrath berichtet in seinem Artikel, „Ohrfeigen für den Rezensenten”, in: Neuer Weg, 6.2. 1979, S. 5., über einen von Alexander Ternovits provozierten, gewalttätigen Zwischenfall. Der Zwischenfall ist auch in mehreren Securitateberichten dokumentiert.]


[6 februarie 1979. Emmerich Reichrath relatează în articolul său, „Palme pentru cronicar”, apărut în cotidianul Neuer Weg, din 6.2. 1979, p. 5, despre un incident violent, provocat de Alexander Ternovits. Fiind nemulţumit de o cronică a lui Richard Wagner, Ternovits l-a atacat şi l-a pălmuit pe Wagner. Incidentul a fost documentat şi în mai multe rapoarte ale Securităţii.] 











***



[2015Hans Bergel über Alexander Ternovits] 

[2015. Hans Bergel despre Alexander Ternovits] 




Sieben Jahre nach der Veröffentlichung des ADZ-Artikels von Werner Kremm über die Agententätigkeit Alexander Ternovits’, „Franzls Kumpan Judas”, veröffentlichte Hans Bergel 2016 seine bearbeiteten Tagebuchaufzeichnungen. Darin wird Alexander Ternovits nicht nur mehrere Male erwähnt, sondern auch als eine Person beschrieben, mit der Bergel freundschaftlich verbunden ist. Auf zwei Einträge sei hier verwiesen. Der erste stammt vom 24. Januar 1997 und enthält eine Beschreibung der Begegnung Bergel-Ternovits bei einem Mittagessen im Münchener Ratskeller. „Wir lernten uns 1948 im Bukarester Heeres-Sportklub kennen”, erzählt Bergel. „Der Vater hatte den rebellischen noch nicht Achtzehnjährigen aus pädagogischen Erwägungen zum freiwilligen Eintritt in die Armee veranlaßt. `Buschu` war ein ungewöhnlich begabter Kurzstreckenläufer. Juniormeister über 100, 200 und 400 Meter in Fabelzeiten. Von explosiver Dynamik, die sich in seinem Laufstil so rein ausdrückte, daß ich sage, kaum wieder einen Menschen mit dieser Deutlichkeit der Körpersprache gekannt zu haben. Ständig im Begriff, sich in der Diktatur durch politisch inopportune Bemerkungen um Kopf und Kragen zu bringen. Damals einundzwanzig, nahm ich ihn quasi in beruhigende Obhut. Nach meiner Entlassung im Herbst 1948 ohne Kontrolle, wurde er mit lebenslänglichem Startverbot aus dem Armeeklub geworfen. Er studierte Bergbau, wurde exmatrikuliert, arbeitete als Handlanger und begann zu trinken. Durch Zufall von einem Theaterregisseur als schauspielerische Begabung entdeckt, brachte er es in kurzer Zeit zu dem Komikerstar auf den Bühnen.” (Siehe: Hans Bergel, Notizen eines Ruhelosen. Tagesaufzeichnungen 1995 bis 2000, Frank & Timme, Berlin 2015, S. 223-224. Zum Vergleich, siehe auch die Wikipedia-Biografie dt. hier und rum. hier. Über seine Karriere am rumänischen Nationaltheater, siehe: Mariana Voicu, Istoria Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara: 1945-2005. Date cronologice, repere artistice, material iconografie, aparat critic, evaluări şi comentarii critice / Geschichte des Temeswarer Nationaltheaters „Mihai Eminescu, 1945-2005, Editura Brumar, Timişoara 2006.)
Das zeitlich ziemlich dehnbar gezeichnete Porträt eines quasi Dissidenten, ähnelt ähnlich entworfenen Bildern von Personen, die in dem fast 1000-seitigen Tagebuch vorkommen. Auffallend an dem stark subjektiv eingefärbten Ternovits-Porträt ist der hartnäckige Versuch Bergels, `Buschu` als einen Zeitgenossen darzustellen, der dauernd in politische Skandale verwickelt war, über die der Leser jedoch nicht erfährt, worin diese bestanden haben. Wegen der Skandale soll Ternovits „vorübergehend” mit Berufsverbot belegt worden sein. Wann das war, von wem und aus welchem Grund diese Verbote ausgesprochen wurden, sagt Bergel nicht. 

Im selben schleierhaften Stil evoziert Bergel dann eine Wiederbegegnung Ende der fünfziger Jahre, bei der ihm klar wurde, dass die „komische Schauspielkunst dieses Mannes” lediglich ein „Ausdruck von Lebensverzweiflung” ist. „So wie er 1948 meine Freundschaft suchte”, resümiert Bergel, „sucht er sie heute.” (Ebenda, S. 224)

Im selben Tonfall ist auch der Eintrag vom 28. März 2000 verfasst. Ort der Begegnung wie 1997, „mittags im Ratskeller”. Anlässlich dieser Begegnung gibt ihm Alexander `Buju` Ternovits das Buch von Hans Matthias Just, In den Krallen des roten Drachen. Ein Märtyrer des XX. Jahrhunderts, (Mirton Verlag, Temeswar 1999), in dem es, wie Bergel schreibt, um „Leid und Tod des 1960 im Gefängnis Gherla umgekommenen salvatorianischen Paters Paulus Anton Weinschrott” geht. 


„Die Ernüchterungen nehmen auch auf anderer Ebene kein Ende: Der angesehene Direktor des bis nach Deutschland bekannten Banater Lenau-Gymnasiums, Erich Pfaff, mit dem ich seit einem halben Jahrhundert bekannt bin, erscheint in Justs Dokumentation als bösartiger Hauptbelastungszeuge des Paters (Seite 345-346, 376).” „Pfaff”, fährt Bergel apodiktisch-insinuierend fort, „Urbild des gediegenen Lehrers, gefeierter Schulleiter auch nach der Wende 1989/90: ein Mann der kommunistischen Securitate und ihres Justizapparates”. (Ebenda, S 801.)


Es ist schwerlich anzunehmen, dass Bergel nicht weiß, unter welchem Druck Zeugenaussagen in stalinistischen Justizverfahren zustandegekommen sind. Der Versuch Bergels, Erich Pfaff als Kronzeuge und zudem noch als ein „Mann der kommunistischen Securitate”, also als Mitarbeiter der Geheimpolizei zu präsentieren, ohne die Akte des früheren Schulleiters zu kennen, ähnelt der höchst problematischen Darstellung der Rolle von Eginald Schlattner im Prozess gegen die Angeklagten im Kronstädter Schriftstellerprozess (1959), unter denen sich auch der Verfasser des Tagebuches befand. Die voreingenommene Beschreibung von Erich Pfaff ist nicht nur dem Verfasser des Buches über den Fall Weinschrott zuzuschreiben. (Eine ausführliche Analyse des Buches von Just sowie der darin auszugsweise zitierten Dokumente aus der Prozessakte würde jetzt zu weit führen und müsste an anderer Stelle erfolgen.) Fakt ist, dass Erich Pfaff zum Zeitpunkt des Prozesses gegen Weinschrott selber ins Visier der Securitate geraten war. 1962 wurden gegen ihn nachrichtendienstliche Informationen gesammelt, und zwar wegen seiner mutmaßlichen Mitgliedschaft in der Organisation YMCA - Young Men's Christian Association, deutsch Christlicher Verein Junger Menschen (vgl. ACNSAS, I 260335). Um ihn besser im Auge zu behalten, wurde ihm ein Jahr nach dem Weinschrott-Prozess, am 7. November 1959, eine Verpflichtungserklärung abgenötigt. Da er seinen Aufgaben als Mitarbeiter (Deckname: „Gheorghe Wass”) nicht nachgekommen war („a furnizat material de mică importanţă operativă” – so Hauptmann Constantin Feraru – und weiter: hier), wurde er am 6. Juni 1967 seiner nachrichtendienstlichen „Obliegenheiten” entbunden. (Vgl. Personalakte, ACNSAS, R 318019). Der gegen Erich Pfaff unter dem Decknamen „Poiana” eingeleitete Operative Vorgang ist in 5 umfangreichen Aktenordnern dokumentiert (ACNSAS, I 260338, 5 vol.) und steht offenkundig im Widerspruch zu dem was Hans Bergel in seinem Tagebuch festhält. 


***






Siehe auch - A se vedea 




Erstellt 12.7. 2019 - Aktualisiert 7.8. 2019, 17:11 h




logo creation