Kunst-Kultur 5 - Artă-cultură 5
Aus dem Inhalt dieser Seite – Din conţinutul acestei pagini
1. Oscar Walter Cisek:
14.5. 1941: Oscar Walter Cisek ausgezeichnet mit dem Kommandeurkreuz des Kronenordens - Oscar Walter Cisek decorat cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor
Links - linkuri
***
1.
Oscar Walter Cisek (* 6. 12. 1897, Bukarest/Bucureşti – † 30. 5. 1966, Bukarest / Bucureşti)
 |
| Oscar Walter Cisek, 1952 (ACNSAS) |
#
[14. Mai 1941. Meldung über die Auszeichnung des Direktorstellvertreters im Presse- und Propagandaministerium Oscar Walter Cisek mit dem Kommandeurkreuz des Kronenordens – rum. Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor. Die Ordensverleihung wurde im Amtsblatt vom 10. Mai 1941 vermerkt]
[14 mai 1941. Ştirea privind decernarea Ordinului „Coroana României” în gradul de Comandor, lui Oscar Walter Cisek, director adjunct în Ministerul presei şi propagandei. Acordarea ordinului a fost trecută în Monitorul Oficial din 10 mai 1941: Decretul regal nr. 1.343 din 9 mai 1941 pentru acordări de decorații, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 109 din 10 mai 1941, partea I-a, p. 2.518.]
 |
| SodT, 68. (23.) Jg., 14. Mai 1941, S. 4 |
Anmerkungen – adnotăriOscar Walter Cisek a fost arestat pe data de 29 august 1952 pe motiv c-ar fi fost agent al Gestapo-ului. Nu a fost condamnat, dar internat pe o „durată de 18 luni” într-o Colonie de Muncă (CM). Potrivit Fişei Matricole Penale, eliberarea din CM a avut loc pe data de 9 martie 1954.
În timpul unor interogatorii se aminteşte şi de diferitele ordine şi distincţii pe care le-a obţinut de-a lungul vieţii sale, atît ca diplomat, cît şi ca literat şi publicist. Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor, din 1941, nu apare între cele menţionate de Cisek şi nici în materialele întocmite de Securitate în cursul următorilor ani. În aceste materiale sînt amintite doar decoraţiile pe care le-a înşirat Cisek însuşi. Într-un „Proces verbal”, întocmit de lt. maj. de Securitate Eugen Tais pe data de 12 decembrie 1952 se preiau din declaraţiile lui Cisek următoarele informaţii care au fost incluse ulterior şi-n alte documente ale poliţiei politice:
[Cisek] „Arată că, în perioada cât a funcţionat la Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Propagandei, a fost decorat de mai multe ori, după cum urmează: / În anul 1928 cu ‚Leul Alb‘ în gradul de ofiţer de către guvernul cehoslovac.În anul 1929 cu ‚Steaua României‘ în grad de ofiţer, de către conducerea Ministerului de Externe. În anul 1932 cu ‚Meritul Cultural‘ în grad de cavaler de către guvernul român din acea perioadă. În anul 1936 cu ‘Leul Alb’ în grad de comandor de către guvernul cehoslovac. În anul 1939[sic!] cu ‚Coroana României’ în grad de comandor de către guvernul român din acea perioadă, pentru merite în muncă în calitatea de consilier de presă în Ministerul Propagandei. / Declarantul mai arată că, în timpul cât numitul Nichifor Crainic a fost Ministrul Propagandei, nu a avut cu acesta decât relaţii de serviciu.” (cf. „Proces-verbal”, 12 decembrie 1952, document dactilografiat, întocmit şi semnat de lt.maj. de Securitate Eugen Tais la Bucureşti, ACNSAS, P 15891, f. 10.)
În a doua jumătate a anilor 1950, Cisek a fost reintegrat în viaţa literară din România. „În ianuarie 1958, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a conferit lui O.W. Cisek Ordinul Muncii cl. III-a cu ocazia împlinirii a 60 de ani.” (Cf. „Notă-sinteză” privind acţiunea informativă individuală ce se duce asupra lui Oscar Walter Cisek din Bucureşti”, din 19 decembrie 1962; 11 pagini dactilografiate şi semnate de mr. Grigore Ionel, ACNSAS, I 210842, vol. 2, ff. 185-195, aici f. 188.) Mai tîrziu, Cisek a devenit membru corespondent al Academiei de Arte din Republica Democrată Germană (RDG/DDR), iar Academia Republicii Socialiste România i-a acordat, în 1966, premiul „Ion Creangă”.
În
contextul cooptării lui Cisek în Academia est-berlineză ca membru corespondent -
şi nu ca membru plin - ar fi de reţinut însemnările memorialistice ale lui
Mihai Beniuc (1907-1988), membru al Partidului Comunist din 1936, preşedinte al
Uniunii Scriitorilor, membru al Academiei RPR/RSR (traduceri în limba germană
din opera sa: Andreas Lillin, Alfred Margul-Sperber, Georg Maurer, Oskar Pastior, Klaus Kessler [cf. „Hans Roth”], Paul Schuster, Zoltán Franyó, Franz Johannes Bulhardt, Hans Mokka, C. Alioth ş.a.). Beniuc evidenţiază relaţiile
sale bune cu unii scriitori de limbă germană din România, afirmînd, între
altele, că fusese prieten cu Margul-Sperber pînă la moartea acestuia, în 1967. Ar
mai fi de remarcat şi menţionarea relaţiei cu Wolf Aichelburg (1912-1994) - în
fragmentele din memoriile lui Beniuc, bineînţeles subiective, reproduse mai jos - care i-ar fi făcut cunoştinţă cu Margul-Sperber.
Mihai Beniuc: Sub patru dictaturi. Memorii 1940-1975, (Unter vier Diktaturen. Memoiren 1940-1975). Ediţie îngrijită de Ion Cristoiu şi Mircea Suciu. Prefaţă de Ion Cristoiu. Editura „Ion Cristoiu“, Bucureşti, 1999:
Există o situaţie
specială între Germania Estică şi Vestică.
Există la Berlin o
singură Academie a Germaniei, care e valabilă şi pentru cei din Est, şi pentru
cei din Vest, şi pentru anumiţi străini care ar fi făcuţi membri ai acestei
Academii. În România a existat un scriitor destul de bine cunoscut, Oscar Walter
Cizek, cunoscut colaborator la „Gîndirea” în timpul ei de glorie aş zice, pe
vremea lui Nichifor Crainic, deci cînd era ea mai de dreapta. El nu avea
articole teoretice - Oscar Walter Cizek - la această revistă, ci, mai curînd,
cronici, şi de bună calitate, el însuşi fiind foarte stăpîn pe limba română.
Era sas, poate de origine sudet, stătuse mult timp în Germania, un bărbat de o
rară frumuseţe şi de o sclipitoare inteligenţă, dar, pe cît ştiu eu, deşi în
bune relaţii cu oameni mari de acolo, nu tocmai mult simpatizat de cercurile
hitleriste. Astea sînt însă lucruri care cer verificări. Fapt este că în timpul
războiului el a fost directorul presei externe al lui lui Ion Antonescu, iar
după război situaţia lui cam delicată nu a îngăduit o imediată integrare în
viaţa literară, şi nu arareori venea la Uniunea Scriitorilor să se intereseze
ce ar putea să se facă cu el. Lucra foarte intens. A tipărit un mare roman,
între altele, despre Horia, în limba germană, şi era destul de cunoscut ca
scriitor chiar în România, nu numai în Germania. Printre alte lucrări,
publicase încă înainte de război şi Tătăroaica.
Pînă la urmă omul a intrat în rîndul membrilor Uniunii Scriitorilor şi era
destul de activ, deşi condiţiile de viaţă în care trăia nu erau cîtuşi de puţin
strălucite. Relaţiile cu Germania de Vest mai cu seamă le avea continue şi se
vorbea în presă despre el destul de frecvent pe atunci. Ştiu că prin hîrtiile
mele, pe undeva, figurează şi cam toate extrasele de presă laudative la adresa
lui, pe care aveam de gînd să le cunosc şi eu, ca să îmi dau seama că nu este
un om neapreciat. Pînă la urmă, Academia de care am amintit l-a făcut membru al
său, pe baza realelor sale merite literare, dar probabil şi pe baza relaţiilor
pe care le avea cu oamenii, pentru că nu este suficient să ai merite pentru ca
acestea să fie numaidecît şi recunoscute ca titluri. Personal, sînt convins că
nu toţi acei care poartă titlul de
p. 270
Laureat al Premiului Nobel îşi merită acest titlu, dar sînt alte considerente care le dau dreptul la acest titlu, menit să fie uitat cu timpul. Aşa şi cu titlurile academice: nu toţi acei care prin definiţie sînt academicieni trebuie să se creadă că sînt într-adevăr nemuritori, deci că vor avea onoarea de a avea steag negru la moarte deasupra clădirii Academiei, şi chiar dacă îl vor avea, nu înseamnă că sînt într-adevăr nemuritori. Dar în ceea ce-l priveşte pe Oscar Walter Cizek, aş fi înclinat să cred că pe baza lucrărilor pe care le are, punînd în paranteză aspectele negative ale activităţii sale din timpul războiului, putea să fie socotit membru al Academiei.
Nu a trecut însă mult
prea mult timp după ce luasem cunoştinţă de acest fapt şi mi-a venit o destul
de amplă scrisoare din Germania de Est, tot de la un membru al Academiei, de la
un bun scriitor comunist, Willy Bredl [Willi Bredel, scriitor realist-socialist,
între 1962 şi 1964 a fost Preşedintele Academiei Germane de Arte din RDG –
Deutsche Akademie der Künste, după 1974: Akademie der Künste der Deutschen
Demokratischen Republik - AdK – n. m.],
care îmi punea o serie de întrebări tocmai cu privire la acele aspecte din
viaţa lui Oscar Walter Cizek care într-adevăr pot fi considerate ca negative.
Situaţia nu era cîtuşi
de puţin plăcută pentru mine, căci iarăşi mă găseam, ca să zic aşa, între
ciocan şi nicovală, fapt împlinit pe de o parte, că era membru al Academiei, pe
de altă parte că un alt membru al Academiei îşi aducea aminte, sau îl informase
în orice caz cineva, despre o activitate care nu era compatibilă cu această
titulatură de membru al Academiei şi trebuia dat un răspuns.
Dacă situaţia ar fi fost
normală, desigur răspunsul ar fi fost dat numaidecît, fără întîrziere şi în
termeni reali, rămînînd ca respectiva Academie să decidă dacă menţine sau
retrage onorul acordat lui Oscar Walter Cizek de membru al ei. A da singur un
astfel de răspuns era un risc totalmente inutil sau nefolositor pentru cel ce
l-ar fi dat, şi m-am prezentat, ca de obicei, la organele de control să le pun
în faţă cazul, rugîndu-i să se pronunţe şi să-mi dea o dezlegare în ce am de
făcut în această privinţă. N-aş putea spune că cei pe care i-am întrebat erau
mai puţin încurcaţi decît mine în toată această situaţie şi ar fi preferat ca
mie să-mi vină ideea răspunsului, dacă s-ar fi cerut, dar era clar că astfel de
idei, în astfel de împrejurări, nu au de unde să-ţi vină şi fără să ai
dezlegare din partea unor foruri autoritare, ideile n-ar folosi
la nimic. Şi de data aceasta am fost pus într-o situaţie iarăşi neplă-
p. 271
cută pentru mine, să aştept - nu mai ţin minte cît timp - pentru a muri şi
Oscar Walter Cizek şi Willy Bredl. Cazul, pe această cale, s-a închis.
p. 272
[...]
Ceea ce se petrecea în 1964 era cu totul alteceva. Tot la premiile de Stat am avut o întîmplare cu totul neplăcută, nu una, în aceeaşi zi două. Fusesem pus întîiul să prezint spre premiere doi scriitori - unul german şi altul maghiar: Oscar Walter Cizek, scriitor german, şi Franyo Zoltan, maghiar. Fiind, fireşte, întrebat dacă accept ca ei să fie propuşi şi dacă accept ca eu să fiu acela ce susţine aceste premieri, m-am declarat de acord cu acest lucru, exprimîndu-mi însă rezervele politice. în ce îl priveşte pe Cizek, faptul că fusese directorul presei la Ministerul de Externe în timpul lui Antonescu, iar în ce îl priveşte pe Franyo, că, deşi fusese cîndva comunist, îsi renegase această atitudine a sa. O să spun cu alt prilej cum s-a întîmplat această renegare, că nu este important pentru ceea ce vreau să spun acum.
Eram în
ultima noastră şedinţă, cînd trebuia să se ia decizia, iar pe noi trebuia să ne
conducă, propriu-zis ca şef al întregului prezidiu, Gheorghe Apostol. Cu vreo
zece minute înainte de a
p. 304
începe şedinţa oficială, am fost chemat la el în cabinet, unde mi s-a spus că în ce priveşte premierea celor doi - Franyo şi Cizek se cere revizuirea punctului de vedere. Am întrebat pe ce motive. „Pe motive politice.” „Bine, am spus, dar dosarele sînt cunoscute de mult şi eu am atras atenţia asupra faptului.” Ştiam că dosarele acestea nu erau la scriitori, dar ştiam că nu se poate ca organele noastre de control să nu se fi interesat de exact ce a făcut fiecare din aceşti oameni, care făcuseră lucrurile în mod deschis:
Cizek fusese director de
presă, iar Franyo făcuse altceva, ce nu ştiam pe atunci - din dosare reieşea că
primea de la Siguranţa Generală a statului, cu regularitate, lunar, o sumă,
pentru ca să denunţe pe aceia care se găseau pe poziţii comuniste sau, în orice
caz, anti-antonesciene. Zic: „Probabil că lucrurile acestea le-aţi cunoscut
dinainte, deci puteaţi să luaţi atitudine mai de mult”.
Zice: „Eu, personal, nu.
Mie mi s-au adus la cunoştinţă acum şi vreau să-ţi propun să fii acela care în
comitet va lua atitudine împotriva premierii acestora doi”. Zic: „E foarte
plăcută această sarcină, avînd în vedere că eu i-am propus pentru premiere”.
Zice: „Ştiu, tocmai de aceea...”. Şi în faţa comitetului a trebuit să spun că
între timp au ieşit la iveală nişte fapte, practic de aşa natură, încît nu mai
e cazul să se acorde premiu celor doi. Ei ştiau că vor fi premiaţi, de altfel,
ceea ce pentru mine era îngrozitor de penibil.
Nu eu le spusesem că vor
fi premiaţi. Aflaseră şi ştiau că eu fac parte din acel comitet şi trebuie să-i
şi susţin. Ei nu ştiau că eu îi şi susţinusem. Fireşte că nu trebuiau să afle
că eu eram acela care am spus apoi că nu trebuie premiaţi. Este suficient că la
un moment dat au trebuit să constate că ei nu sînt trecuţi pe lista celor care
au fost laureaţi ai Premiului de Stat.
p. 305
[...]
În anii războiului însă, deci în 1941, 1942, 1943, 1944, pînă la 23 August, eu mă angajasem faţă de mine însumi să nu accept, sub nici un motiv, să public vreun articol în presă, care nu putea să fie în ultimă instanţă - avînd în vedere că nu era vorba de presa ilegală, unde puteai să te manifeşti - decît un act duşmănos ideilor în care eu credeam. Aceasta însă nu m-a împiedicat să public versuri al căror conţinut, după părerea mea, era foarte categoric antirăzboinic şi antihitlerist, dar cunoşteam destul de bine legile: atîta vreme cît nu te legi direct de o persoană, de un fapt, de o idee şi totul este învăluit în forme simbolice şi metaforice, ai dreptul să spui că ţi se face proces de intenţie. Pe aceasta contam tot timpul. Desigur că, cu toate acestea, s-au emis ordine de arestare împotriva mea şi la un moment dat am fost arestat, dar nu pentru versuri, ci pentru ceva mai serios, ceea ce nu intră deocamdată în cadrul acestor pagini.
Scriitori nu prea vedeam
în acel timp decît foarte puţini. Singurul pe care îl frecventam în oarecare
măsură era un scriitor care nici nu scria în româneşte, Alfred Marqul-Sperber,
şi care, săptămînal, la el acasă, într-o clădire imediat învecinată Pieţei
Victoriei, o construcţie de cărămidă roşie care şi acum stă în
p. 53
picioare, aduna la el scriitori care discutau şi citeau acolo. El îi trata, fireşte, în lipsă de altceva mai deosebit, datorită sărăciei sale, cu sifon - aducea 10-15 sticle de sifon, încît fiecăruia îi revenea un pahar de sifon cel puţin. Acolo m-a dus de fapt un scriitor german. Sperber nu era german, ci evreu din Bucovina, însă germana era limba lui maternă şi în aceasta scria. Cunoştea perfect în afară de aceasta şi engleza, şi româna, din care a tradus foarte mult în germană; era un bun cunoscător, de altfel, al literaturii noastre. La serile acestea se discuta, fireşte, cu oarecare rezervă.
Cel care mă adusese era
un adevărat german din punct de vedere etnic şi era baronul Wolf von
Aichelburg, un talentat poet, originar din Sibiu, care avusese la un moment dat
simpatii prohitleriste. Mi-a mărturisit că atunci cînd a băut din apă la izvor,
apa i-a părut curată şi bună, însă acum, de cînd a devenit un fluviu imens
amestecat cu sînge, nu îi mai place. Cu Sperber am impresia că avea relaţii mai
dinainte, încă din Sibiu, unde era - ca şi în Braşov - un număr de scriitori de
limbă germană saşi. Şi aici a reluat, desigur, relaţiile cu Sperber, ducîndu-mă
şi pe mine între ei. Nu îmi aduc aminte de toţi care luau parte - de unii da,
de alţii nu - la aceste întîlniri. Ţin minte însă foarte bine că acolo am
cunoscut-o pentru întîia oară pe Maria Banuş, care, şi ea, frecventa acest fel
de cenaclu, în care fiecare putea să citească ce voia. Îmi aduc numai aminte că
atunci cînd am citit ceva acolo s-au speriat (în româneşte am citit ceva),
crezînd că este oarecum prea roşu ceea ce prezint eu. Aceasta însă m-a
împiedicat cel mult să mai citesc în continuare, dar nu şi să frecventez şi să
rămîn, pînă la moartea lui Sperber, cel mai bun prieten cu el. -
p. 54
#
[12. November 1952. Alfred Margul-Sperbers Aussagen zu Cisek, in einem von Untersuchungsrichter Eugen Tais maschinenschriftlich zusammengefassten Verhörprotokoll]
[12 noiembrie. 1952. Declaraţia lui Alfred Margul-Sperber despre Cisek, dactilografiată de anchetatorul Eugen Tais]
 |
| ACNSAS, P 15891, ff. 18-19 |
Anmerkungen – adnotări
În 1950, Alfred Margul-Sperber (1898-1967) devenise deja un poet oficial recunoscut al regimului care s-a distins prin numeroase texte obediente, unele dedicat puternicilor vremii, Iosif Stalin sau Gheorghiu-Dej, dar şi Partidului Muncitoresc Român (PMR) şi mitologiei de partid. În pofida acestei activităţi, autorul a păstrat legăturile de amiciţie cu anumite persoane care deveniseră ţinte ideologice ale regimului, supuse unor tracasări politice, juridice sau administrative.
Faptul că Margul-Sperber, care în acea perioadă devenise poetul reprezentativ al literaturii minoritare germane din România, chiar i-a ajutat pe unii scriitori în anii terorii staliniste, evidenţiază şi Peter Motzan într-un studiu din 2011:
„[...] in den finsteren 1950er Jahren [hatte er] nachweislich als Verteidiger und Fürsprecher älterer gefährdeter sowie als geduldiger Ansprechpartner und Berater jüngerer rumäniendeutscher Schriftsteller uneingennützig und folgenreich gewirkt”. (Cf. Peter Motzan, „Die vereitelte Anwerbung Alfred Margul-Sperbers als Informant des rumänischen Geheimdienstes Securitate im operativen Vorgang Hermine Pilder Klein“, in: Spiegelungen, 6(60) Jg., nr. 4, 2011, pp. 357-368, aici: p. 357.)
În categorie suspecţilor a fost încadrat şi Cisek, după ce, în 1947, fusese
epurat din aparatul diplomatic. Concedierea lui Cisek a avut loc, după ce a fost
declanşată o campanie împotriva unor persoane care lucrau în Ministerul de
Externe. Astfel, propagandistul Sorin Toma susţinea în organul central al
partidului, Scânteia, că Cisek i-ar
fi înlesnit fuga fostului ministru de externe în guvernul Constantin Sănătescu
(4 noiembrie 1944 - 6 decembrie 1944) și în guvernul Nicolae Rădescu (6
decembrie 1944 - 28 februarie 1945), Constantin Vişoianu (1897-1994) în
Occident pe vremea cînd era consul la Berna (cf. „Referat – Propunerea de
instalare a unui K.I.D. în telefonul numitului Cisek Oscar”, document
dactilografiat din 1 septembrie 1958, semnat de şeful serviciului, căpitanul I.
Andronic, de lt. maj. Tiberiu Nagy şi de şeful direcţiei, lt. col. N.
Budişteanu, ACNSAS, I 10842, vol. 2,
ff. 171-174, aici: f. 172.)
Cu doi ani înainte de a da declaraţia favorabilă despre Cisek, Margul-Sperber a dedicat tocmai lui A. Toma, tatăl lui Sorin Toma, o poezie cu prilejul împlinirii vîrstei de 75 de ani. Poezia hagiografică, dedicată poetului A. Toma a apărut în cotidianul de limbă germană, Neuer Weg, din 15 februarie 1950:
Neuer Weg, 15. Februar 1950, S. 7
Margul-Sperber îl descrie pe Cisek drept o persoană apolitică, susţinînd că nu a fost membru în Grupul Etnic German, organizaţia dirijată de nazişti. Nu se ştie dacă această informaţie a fost corectă sau a fost strecurată de Margul-Sperber Securităţii pentru a face mai plauzibilă implicarea lui Cisek în salvarea sa de la deportarea în Transnistria.
Se ştie că etnicii germani din România au fost înscrişi automat în Grupul Etnic (GEG). Se cunosc doar unele cazuri de opozanţi reali ai naziştilor care au refuzat să-şi achite cotizaţia obligatorie, semnalînd astfel că nu vor să fie încadraţi în GEG.
Ewald Ruprecht Korn (1908-1991) a fost un poet stalinist şi denunţător agresiv chiar al lui Cisek. Într-un document nedatat, este reprodusă afirmaţia lui Cisek în care respinge acuzaţia insinuantă, lansată de Ewald Ruprecht Korn, într-o şedinţă a cenaclului „Lenau”, din 1951, că „ar fi un agent american”. La şedinţa respectivă au participat şi „tov. Lucia Bacinschi, Dr. Ludwig Berghoff, Franz Johannes Bulhardt, Elena Davidescu, Iosefina Koch, Elsa Kornis, Wolfgang Rwanka, Paul Langfelder, Valentin Lupescu [alias Valentin Heinrich], Eva Pătrăşcanu, Dr. Hermine Pilder-Klein, Gerty Rath şi I. St. Sharony” (ACNSAS, P 15891, ff. 67-68, aici: f. 68).
Activitatea
de delator notoriu a lui Korn fusese, de-altfel, apreciată de către poliţia
politică, ceea ce rezultă şi dintr-un soi de miniportret, inclus într-o notă
nesemnată, din 31 martie 1957, în care scriitorii de limbă germană din România
sînt împărţiţi într-un grup aşa zis „progresist” (din care făcea parte şi Korn)
şi altul calificat drept fascist:
„Singurul om de iniţiativă, îndrăzneţ şi perserverent dintre cei progresişti este Ewald Ruprecht Korn. E lipsit însă de tact, nervos şi mereu agitat, încît strică mult adeseori în izbucnurile lui agresive. Nu i se poate însă contesta cinstea, ataşamentul şi buna credinţă. El este acela care urmăreşte cu perseverenţă din iniţiativă proprie, activitatea bandei fasciste. Restul deşi bine intenţionaţi, dornici chiar a face tot ce serveşte cauza noastră, se lăsau timoraţi, nu de mult încă demoralizaţi.” („Notă informativă”, nesemnată, datată 31 martie 1957, cuprinde 21 de pagini dactilografiate. Dintr-o adnotare scrisă pe prima filă cu cerneală, semnată indescifrabil, datată „17. IV. 1957”, rezultă că cei din grupul scriitorilor germani, calificaţi drept fascişti, urmează să fie „lucraţi în acţiune” - ACNSAS, I 210842, vol. 3, ff. 58 - 78, aici f. 61.)
Sprijinul acordat lui Margul-Sperber de către Cisek a fost confirmat după război de mai multe persoane şi a fost amintit în numeroase articole şi studii apărute de-a lungul anilor.
De episodul salvării se aminteşte şi într-un referat din 16 ianuarie 1955, în care se propune recrutarea lui Margul-Sperber, dar care nu a fost realizată. În referatul citat se menţionează că „în anul 1941 [Margul-Sperber] este arestat de siguranţă pentru a fi deportat în Transnistria, fiind evreu, în urma intervenţiei scriitorului Ioan Pilat (sic) rudă cu Brătianu şi a lui Oskar Walter Kisek (sic), prieteni intimi ai săi, este pus în libertate.” (Cf. „Referat. Obiect: propuneri pentru recrutarea numitului sperber M. Alfred din Bucureşti”, document dactilografiat, datat 26 ianuarie 1955, semnat de lt. Constantin Rusu, ACNSAS, I 151665, vol. 1, ff. 280-284, aici: f. 281.)
În contextul
de a-i da arestatului Cisek un ajutor poate fi înţeleasă şi aserţiunea lui
Margul-Sperber că naziştii ar fi interzis după 1936 publicarea („tipărirea”) cărţilor sale.
Cert
este că Cisek, prezentat de Margul-Sperber, ca un scriitor „progresist” care după
23 august 1944 „a arătat tot zelul şi bunăvoinţa pentru a se încadra în
spiritul nou”, traducînd şi romanul realist-socialist al lui Mihail Sadoveanu „Mitrea
Cocor” în limba germană, a publicat în Germania, după venirea la putere a lui
Hitler, în 1933, volumul de poezii, Die
andere Stimme (1934) şi, în 1937, romanul Der Strom ohne Ende, care ulterior a mai fost reeditat (cf. „Bibliografie”,
în: Oscar
Walter Cisek: Das entfallene Gesicht.
Erzählungen, herausgegeben und mit einem Nachwort versehen von Peter
Motzan, Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, München, 2002, p. 378.)
Pe de altă parte este evident că în presa nazistă din Germania numele lui Cisek apare foarte rar. De obicei este vorba de scurte ştiri în care se aminteşte de conferinţe pe care le-a susţinut în diferitele localităţi şi în care nu s-a abătut de la linia oficială a diferitelor regimuri sub care fusese diplomat şi propagandist cultural.
 | ||||
Charlotte Friedrich, „Rumänische bildende Kunst“, in: Völkischer Beobachter, 12. November 1943, S. 4;
„Vorträge“, in: Völkischer Beobachter, 13. Dezember 1941, S. 2;
Siegfried Melchinger, „Das Lied der Hirten“, in: Neues Wiener Tagblatt (Tages-Ausgabe), 18. Dezember 1941, S. 1;
„Zahlreiche rumänische Staatsmänner in Wien eingetroffen. Heute Eröffnung der Rumänischen Volkskunstschau “, in: Völkischer Beobachter, 21. November 1941, S. 4;
Zur rumänischen
Volkskunstausstellung in Wien. Die rumänische Kultur wurzelt im Dorf,
„VB”-Gespräch mit Staatssekretär Badauta und Presseleiter Cisek
„[...] Das ist die Ku1tur
unseres Volkes. Dieses durch ein kapitalistisches System verarmte Bauernvolk
einem neuen Woh1stand zuzuführen und seine Kultur frei aufleben zu lassen, das
ist das oberste Ziel unseres Staatsführers und Marschalls Antonescu. Das freie
Bauernvolk soll kulturell wieder neu erb1ühen. Erst dann kann an einen weiteren
Aufbau gedacht werden.“
Völkischer Beobachter, 19. November 1941 S. 4.
(Va urma)
#
#
Links - linkuri
Stichwort
– Cuvînt cheie: Cisek
„Leopold Ludwig”, Halbjahresschrift – hjs-online, 16. 12. 2010
„Parteidichter
– Poeţi de partid“, Halbjahresschrift –hjs-online, 1. 11. 2012
„Securitate und Partei - Securitatea şi partidul“, Halbjahresschrift– hjs-online, 15. 19. 2011
Cf. „Anmerkungen
- adnotări: Oscar Walter Cisek, Georg Maurer“, in: „Kunst-Kultur – Artă-cultură“,
Halbjahresschrift – hjs-online, 31.
8. 2018
***
