Freitag, Juli 02, 2021

Ubi bene, ibi patria

 

 

+ + + News 2021 - aktualisiert - actualizat + + +



Inhalt - Cuprins

Geschichtsfälschung durch Auslassung / Falsificarea istoriei prin omisiuni

Postkommunistische Umformungen der jüngsten Geschichte / Distorsionări postcomuniste ale istoriei recente


Ubi bene, ibi patria - Operation „Scutul” in der rumäniendeutschen Literatur / Acţiunea „Scutul” reflectatǎ în literatura germanǎ din România

Provokation - Gedicht, 1986 

Friedrich Bömches (pictor), „Ce se întîmplǎ dupǎ ce se dupǎ ce se sfîrşeşte basmul? (Was geschieht, nachdem das Märchen endet?)






***

12. 6. 2021

Geschichtsfälschung durch Auslassung / Falsificarea istoriei prin omisiuni

Postat de Tóni Niculescu, FB, 12.6. 2021


Marta Sebestyen a postat - tot pe FB - lista celor "necunoscuţi": 

1870-1878:  Virányi István        1879-1881:  Kugler Mihály

1882-1888:  Egedy Lajos          1889-1890:  Hauda Nándor

1890-1893:  Krimszky Géza      1893-1911:  Losy Béla

1912-1918:  Asztalos Sándor    1941-1943:  Elekes András

1943-1945:  Mátis Bálint

Semnificativǎ este şi prezentarea minoritǎţilor naţionale în manualele şcolare! Zilele trecute am rǎsfoit manualele de istorie pentru clasa a VIII-a (limba de predare în românǎ, respectiv în germanǎ). Deocamdatǎ un singur exemplu, privitor la reforma agrarǎ din România Mare care a fost citat în aceastǎ postare - fragmenţelul poate fi citit aici

#

11. 4. 2021

Postkommunistische Umformungen der jüngsten Geschichte 

Distorsionări postcomuniste ale istoriei recente



[27. Januar 1994. Nicolae Căpraru, bekannt im Banat als „Blumenmann”, der von Ausreisewilligen bis 1989 Bestechungsgelder annahm, um die Auswanderung zu beschleunigen, wurde 1994 von Erpressern entführt. Über das illegale Korruptionsgeschäft, in dem der Temeswarer Căpraru eine Schlüsselrolle spielte, ist nur wenig bekannt, weil alle Beteiligten beharrlich schweigen. Man weiß nicht, welche Vertreter der Behörden daran beteiligt waren und wieviele Personen Bestechungsgelder gezahlt haben. Auch in den Arbeiten, die zum Thema Auswanderung der Rumäniendeutschen in den letzten drei Jahrzehnten veröffentlicht wurden, wird dieses dunkle Kapitel nur gestreift oder auch ganz verschwiegen. Auf diese Weise entstand ein einseitiges und falsches Schwarzweißbild, in dem Täter zu Opfern hochstilisiert wurden.]


[27 ianuarie 1994. Nicolae Căpraru, cunoscut în Banat sub porecla populară „florarul” sau „grădinarul”, germ. „Blumenmann” sau „Gärtner”, care, pîna-n 1989, incasa sume importante de la germanii care doreau să emigreze, cu scopul de a li se accelera plecarea din ţară, a fost răpit, în 1994, de un grup de infractori. Prin şantaj, făptaşii au încercat prin acest act să obţină o sumă însemnată de bani, în schimbul eliberării „grădinarului”. Grupul a fost identificat şi arestat, iar „grădinarul”, atunci în vîrstă de 72 de ani, eliberat. Despre afacerile ilegale de corupţie - în care timişoreanul Căpraru a jucat un rol cheie - nu se cunosc prea multe detalii, pentru că toţi cei implicaţi preferă să tacă. Nu se ştie cine era implicat din partea autorităţilor sau cîte persoane au dat mită în schimbul primirii unui paşaport de plecare definitivă din România. În lucrările publicate în ultimii 30 de ani despre plecarea germanilor din România acest capitol negru a fost eludat sau amintit doar în treacăt. În acest fel s-a creat o imagine falsă, în alb-negru, în care unii făptaşi au fost transformaţi, într-un mod unilateral, în simple victime.]

Siehe auch / A se vedea şi: Die Securitateoperation „Scutul”, in: Halbjahresschrift - hjs-online, 22.05.2011


#

Ubi bene, ibi patria - Operation „Scutul” in der rumäniendeutschen Literatur /  Acţiunea „Scutul” reflectatǎ în literatura germanǎ din România

Hella Bara, „Provokation”, in: KR, Nr. 35, 29. August 1986, S. 4/5

#

Friedrich Bömches (pictor), „Ce se întîmplǎ dupǎ ce se dupǎ ce se sfîrşeşte basmul? (Was geschieht, nachdem das Märchen endet?), in: Scînteia, 13.4. 1977

(cf. Friedrich Bömches, in: Kunst-Kultur 3 – Artă-cultură 3)



***




Erstellt 2. 7. 2021 - Aktualisiert ". 5. 7. 2021, 13:30 h





logo design

Sonntag, Mai 23, 2021

Blut und Boden 8 - Sînge şi glie 8

  



+ + + News 2021 - aktualisiert - actualizat + + +




Blut-und-Boden-Ideologie in den Werken von Vintilă Horia, Albert Wass, Heinrich Zillich, József Nyírő u.a.

Doctrina estetică a „sîngelui şi gliei” în operele lui Vintilă Horia, Albert Wass, Heinrich Zillich, József Nyírő ş.a.



VIII. Teil - Partea a VIII-a

„Unora dintre ideologi[i fascişti] li se părea absolut clară necesitatea înlocuirii vechii teze umaniste despre om ca măsură a tuturor lucrurilor prin teza că măsura tuturor lucrurilor este naţiunea.” – Hermann István (estetician, 1973) 


„Führer-ul nu cunoaşte decît luptă, trudă şi grijă. Noi vrem să-i luăm din povară partea, pe care i-o putem lua” / „Der Führer kennt nur Kampf, Arbeit und Sorge. Wir wollen ihm den Teil abnehmen, den wir ihm abnehmen können.“– Heinrich Zillich (völkischer Schriftsteller - scriitor nazist)

„Man wird es einmal als eine ganz große Leistung bewerten, daß Hitler die Mittel der Demokratie zu ihrer Beseitigung wählte. Dadurch gewann sein Vordringen Überzeugungskraft auch denen gegenüber, die ihn bekämpften.” - Heinrich Zillich (1933)

Da aber keine Staatskunst der Welt die erdräumlichen Verhältnisse des Gebietes außer acht lassen kann, in welchem das Volk lebt, so wird hieraus ersichtlich, daß die Begriffe „Blut“ und „Boden“ zum entscheidenden Grundgedanken des Nationalsozialismus werden.” - 
R. Walther Darré (Reichsbauernführer, Reichs- und Preußischer Minister für Ernährung und Landwirtschaft und Reichsleiter der NSDAP), Blut und Boden, ein Grundgedanke des Nationalsozialismus (1936) 

„Siebenbürgen ist alter Kulturboden, dessen ausgeformtes Geistesleben alle geistigen Ausstrahlungen des Mutterlandes auffängt und sich organisch einverleibt. Zwischen der Versuchung, sich in der Enge einer Heimatkunst zu bescheiden, und der Gefahr, in den Leerlauf einer übernommenen und nicht bodenverwurzelten Bildungsdichtung hineinzugeraten, entsteht hier eine Kunst, die zugleich dichterische Ausdeutung siebenbürgischen Daseins und Mitschwingen im Rhythmus gesamtdeutscher Entwicklung sein will.“ - Harald Krasser, „Vorwort“, in: Herman Roth / Harald Krasser: Herz der Heimat. Herausgegeben von der Deutschen Buchgilde in Rumänien. Vorwort von Harald Krasser, Verlag von Krafft & Drotleff, Hermannstadt 1935, S. 1-11 (hier, S. 3)

„Nur die Völker bleiben, so will es das Blut. Immer nur gutes Blut…“ - Rudolf Hollinger (1942)

„Führerul german s'a înscris în istorie printre ctitorii României.” Nichifor Crainic, „Aliaţii lui Hitler” (1941)


***

Blut und Boden 8 - Sînge şi glie 8



Inhaltsübersicht - Cuprins

William Totok: „Historische Verzahnungen. Rechtsextremismus und Revisionismus in Rumänien“ (V), in: Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, 15. Jg., Heft Nr. 2, November 2003, S. 54-76.

„Es lebe der Geist von Iancu!“ 
„Iancu, ein Symbol des Prophetentums“
Historischer Hintergrund
Propagandasymbiose von Kunst und Ideologie

Exkurs: Ungarisches Rehabilitierungsfieber [eine überarbeitete rumänische Fassung des letzten Abschnittes ist in der Zeitschrift Observator Cultural, erschienen: „Febra răsăriteană a reabilitărilor. Cazul Albert Wass“, in: Observator Cultural, Nr. 184, 02. 09. 2003.] 
„Wer ist ein Ungar?“
Revision des Urteils
Aufgrund der eingesehenen Zeugenaussagen rekonstruierter, kalendaristisch berichtigter, Ablauf des Geschehens und Tathergangs des Verbrechens vom 21. September 1940 in Sucutard-Ţaga
„Eiserner Wille“ 


***

Foto: © Christof Kaiser, 2002
Foto: © Christof Kaiser, 2002 


















Unvollständiges Personenverzeichnis
in nicht alphabetischer Reihenfolge: 

 
Adrian Păunescu, Avram Iancu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Richard Wagner, Monica Lovinescu, Lucian Boia, Nicu Alifantis, Corneliu Zelea Codreanu, Friedrich Nietzsche, H. St. Chamberlain, Oswald Spengler, Lucian Blaga, Mircea Zaciu, Carol II., Silviu Dragomir, Nicolae Ceauşescu, Corneliu Vadim Tudor, Stelian Neagoe, Grigore Traian Pop, Nicolae Niţă, Nistor Chioreanu, Răzvan Codrescu, Aurel C. Popovici, Nicolae Bălcescu, Kossuth Lajos, Radu Ceontea, Mihail Roller, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Andreas Hofer, Traian Puiu, Dr. Petru Groza, Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Alexandru Voitinovici (Al. Voitin), Petre Pandrea, Lucreţiu Pătrăşcanu, Iosif Constantin Drăgan, Radu Ioanid, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Constantin Noica, Andrei Indrei, Mihai Fătu, Ion Spălăţelu, Vladimir Tismăneanu, Dan Amedeu Lăzărescu, Dan Berindei, Albert Wass, István Csurka, István Eörsi, Ioan Scurtu,  Ion Antonescu, Ioan Aurel Rus, Raoul Şorban, Ion Coja, Petre Ţurlea, Miklós Horthy, Adolf Hitler, Dr. Nicolae Corneanu, Béla Köpeczi, Israel Gutman, György Frunda, Knut Hamsun, Lászlo Tökes, Szász Jenö etc.      

***

Einige Zitate - Cîteva citate 

„Căci în marele bărbat
Faimă mare s-a-ntrupat
Faima mare-a bunilor
Bunilor, străbunilor
Faima mare-a Iancului
Crăişorul muntelui“  

Lucreţia Dulamă, „Balada Tribunului Vadim“, în: Politica, Nr. 419, Anul IX, 08.04. 2000.

#

„Era portretul ştiut al lui Avram Iancu, tînăr, căciula ştrengăreşte pe o ureche, iar mîna odihnindu-i-se pe şerparul lui de ţăran, în care se zăreau ameninţînd pistoalele. Celălalt portret era o litografie veche, colorată, înfăţişîndu-l pe Mihai Viteazul. Al treilea portret îl înfăţişa pe preşedintele României, pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, la vîrsta de tînăr revoluţionar – privirea sa aprinsă, întreaga făptură parcă împinsă înainte, spre cucerirea unei culmi a ideii, sau a unui vis, exprimînd pentru totdeauna, idealul jertfei de sine spre binele tuturora, semnul adevărat şi aprig al personalităţii sale.“ 

Ion Arieşanu, „Un om, un portret, o personalitate“, în: Eroul, Din inimile ţării, fierbinte omagiu tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989, pp. 73-75.

#


„Rugăciunea lui Avram Iancu“ 

„Eu mă topesc sub ierburi nestemate
cu fluiera şi doinele întregi
şi cine ştie, peste-un secol, poate
voi răsări în tabla altor legi“ 


Corneliu Vadim Tudor, Cartea românească de învăţătură, (Das rumänische Lehrbuch), Prefaţă de Edgar Papu, Editura Fundaţiei România Mare, Bukarest 1992, p. 81.


[...] Niciodată n-am să-i pot înţelege pe Petru Groza, Gheorghiu-Dej şi alţii (care erau oameni foarte inteligenţi) de ce au tolerat să zacă în temniţe oameni de mare valoare, ca poeţii creştini Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, ca istoricii Gh. Brătianu, C. C. Giurescu, Vasile Netea, ca politicienii Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi atîţia alţii. [...] Reperele mele morale sînt cu totul altele. Ele sînt cîţiva dintre pilastrii Pantheonului Naţional: Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu, Mareşalul Antonescu. [...]

Corneliu Vadim Tudor,  Senator PRM de Bucuresti, „INAPT PENTRU POLITICĂ. – nu ştiu să mint, nu ştiu să fur, nu ştiu să mă prefac, nu ştiu să trădez”, în: România Mare, Nr.  528, Anul XI, 25 august 2000.

#


O comparaţie: Avram Iancu şi Ion Iliescu 

Avram Iancu, conducătorul Revolutiei românilor transilvăneni de la 1848-1849, este un simbol al luptei pentru independenţa acestora şi pentru unitate statală, un simbol al jertfei de sine pentru atingerea idealurilor naţionale. De aceea, a ajuns a fi iubit şi venerat de întregul Popor Român. Şi tot de aceea, pentru că simboliza cele mai importante aspiraţii ale românilor, asupra memoriei lui Avram Iancu s-a revărsat furia acelora care se opuneau înfăptuirii acestor aspiraţii. În timpul stăpînirii maghiare asupra Transilvaniei, cultul eroului care doarme la Ţebea a fost împiedicat de autorităţi, iar foarte puţinele însemne în piatră dedicate acestuia au atras furia distructivă a şoviniştilor maghiari. Cel mai cunoscut este cazul distrugerii monumentului „Piatra Libertăţii“, aflat pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj (locul Marii Adunări Nationale a românilor din 3-5 mai 1848) şi a „Crucii lui Iancu“, aflată pe dealul din vecinătatea Cîmpiei Libertăţii. Ambele monumente au fost dinamitate în noaptea de 16 noiembrie 1908. Autorităţile maghiare s-au prefăcut că cercetează cazul, dar făptuitorii nu au fost prinşi. Indignarea românilor faţă de aceste vandalisme ale ungurilor a fost tradusă de Andrei Bârseanu într-o poezie:  
„Sfărîmat-au piatra, ce fost-a mărturie, 
Cînd ceasul de-noire l-au prevestit tribunii. 
Se bucură-n zadar nemernicii, nebunii: 
Zdrobit-au Piatra, dar Libertatea-i vie! 
Şi Crucea aţi sfărîmat, simbol sfînt de credinţă 
Al unui neam setos de zile senine. 
În van, stafii de noapte cu suflete haine: 
Nu veţi putea opri a Zilei biruinţă!“ 
După 1918, monumente ale lui Avram Iancu au fost ridicate în numeroase localităţi. Istoricii români şi-au făcut şi ei datoria, prezentîndu-l pe Avram Iancu în multe lucrări ştiinţifice valoroase. Numele său este dat astăzi unor străzi din majoritatea localităţilor urbane ale ţării. Numele său a fost dat unor unităţi militare. Tot numele său a fost luat de cea mai cunoscută dintre formaţiunile de luptă ale rezistenţei anticomuniste, după al II-lea război mondial –  „Haiducii lui Avram Iancu“. După 1989, portretul său a apărut pe bancnota de 5.000 de lei. O asociaţie culturală, cu 70.000 de membri, îi poartă numele. Iar cîntecele despre Avram Iancu au intrat în inima şi în bagajul cultural al oricărui român. 
După 1989, o parte a politicienilor români au încercat să profite electoral de pe urma lui Avram Iancu, ieşind în faţă la fiecare comemorare de la Ţebea, uitînd că acolo trebuie să meargă cu smerenie. În rîndul I, din aceşti politicieni bucureşteni, s-a aflat dl. Ion Iliescu, veşnicul preşedinte, dacă nu de ţară, cel putin de partid. Iar dintre politicienii minori, prototipul acestor doritori ca gloria lui Iancu să se reverse şi asupra lor, este Adrian Păunescu. 
Dl. Ion Iliescu a lăsat impresia totdeauna că doreşte ca lumea să-l compare cu Avram Iancu. Să-i facem pe plac şi să-l comparăm cu ilustrul înaintaş. Crăişorul Munţilor a luptat pentru libertate şi unitate naţională. Dl. Ion Iliescu a făcut, în schimb, tot ce i-a  stat în putere împotriva acestor idealuri. Să ne aducem aminte de faptul că, în 1990-1991, domnia-sa a fost, în calitate de preşedinte al României, alături de Petre Roman, principalul oponent al ideii revenirii Basarabiei în cadrul României; ratarea momentului favorabil reunificării este cea mai gravă greşeală a politicii României de după 1989. Tot dl. Ion Iliescu a patronat încheierea Tratatului ruşinos cu Ungaria din 1996, de la Timişoara. Şi, cu o impertinenţă maximă, în drum spre Timisoara, dl. Ion Iliescu s-a oprit la comemorarea de la Ţebea, pe 15 septembrie 1996, pentru a-i aduce un omagiu lui Avram Iancu; mai exact, pentru a fi văzut de români la Ţebea. I se închina lui Avram Iancu şi a doua zi urma să semneze Tratatul cu ţara care păstrează aceleaşi ţeluri acaparatoare de pămînturi româneşti ca la 1848, un tratat care conferă statut privilegiat ungurilor din România şi „drepturi comunitare“. La Ţebea veniseră şi senatorul Corneliu Vadim Tudor, preşedinte al PRM, şi primarul din Cluj-Napoca, Gheorghe Funar, pe atunci preşedinte al PUNR - două partide cu adevărat naţionale, care se opuneau ferm Tratatului. Din ordinul d-lui Iliescu, nu li s-a dat voie să vorbească multimii. Dar, aceasta i-a strigat presedintelui României: „Să nu semnati!“ si „Fără Tratat!“. Dl. Ion Iliescu s-a prefăcut că nu aude. La 5 metri în faţa domniei-sale, chiar în timp ce îşi ţinea discursul, mai mulţi reprezentanti ai „Vetrei Româneşti“ - nişte uriaşi îmbrăcaţi în costume populare - au desfăşurat o pînză imensă cu inscripţia: „Cine semnează, ne trădează!“ Nici pe aceasta dl. Iliescu nu a luat-o în seamă. În campania electorală din 2000, dl. Ion Iliescu, „patriotul“, s-a aliat cu UDMR-ul - cel care se afirma deschis luptător pentru înfăptuirea idealurilor Revolutiei ungare de la 1848, între aceste idealuri numărîndu-se şi înglobarea Transilvaniei în Ungaria, fără voia românilor. Fără voturile electoratului maghiar, dl. Ion Iliescu nu mai ajungea preşedinte. Voturile au venit în schimbul unor promisiuni. Şi s-a văzut, în ultimii 4 ani, cînd majoritatea cererilor maghiarilor au fost satisfăcute, chiar dacă ele erau îndreptate împotriva Statului Român şi a românilor. Pentru a-şi asigura voturile maghiarilor în 2004, actuala Putere, sub patronajul aceluiaşi domn Ion Iliescu, a reamplasat la Arad monumentul celor 13 generali maghiari executaţi la 1849, generali care au condus Armatele ungureşti vinovate de asasinarea a  40.000 de români; şi tot actuala Putere, prin vocea d-lui Adrian Năstase, distinsul nostru prim-ministru, şi cu voie de la Cotroceni a declarat că nu se mai opune autonomiei teritoriale pe criterii etnice a ungurilor. Acum, apropiindu-se alegerile, dl. Ion Iliescu vrea să-şi asigure şi voturile românilor, arătîndu-se a fi bîntuit de sentimente patriotice. S-a închinat lui Ştefan cel Mare. Se închină lui Avram Iancu. Şi crede că românii uită fărădelegile pe care le-a făcut pînă acum. Nu uită! Dovadă primirea de care a avut parte la Ţebea, cînd mii de oameni l-au huiduit. În plus, spre adînca disperare a d-lui Ion Iliescu, mulţimea a scandat „Vadim! Vadim!“ 
Este o întreagă galerie de oameni politici români care, la fel ca actualul preşedinte al ţării, se închină adînc în faţa Istoriei, a marilor personalităţi ale Neamului, dar trădează idealurile pentru care giganţi precum Avram Iancu au luptat. În galerie îl întîlnim şi pe fostul preşedinte, dl. Emil Constantinescu, sub domnia căruia, pentru prima dată, a fost adus UDMR-ul în Guvern, sub domnia căruia bancnota de 5.000 lei cu portretul lui Avram Iancu a fost retrasă, ca să nu-i supere pe aliaţii udemerişti. În galerie găsim şi foarte mulţi politicieni de mîna a doua, al căror prototip este poetul minor Adrian Păunescu. Vă aduceţi aminte de cîte zeci de ani acesta se bate cu pumnul în piept pe toate ecranele televizoarelor, în toate sălile de spectacole, pe toate stadioanele, arătîndu-şi patriotismul? Este acelasi domn care a votat, în Senat, noua Constitutie ce atentează la ideea de Stat national unitar român; acelaşi domn care a votat pentru reamplasarea monumentului celor 13 criminali maghiari de la Arad ş.a.m.d. Aşadar, dl. Ion Iliescu poate fi mulţumit: nu este singurul duplicitar. 
Prin urmare, o comparaţie între Avram Iancu şi piaza rea a României de după 1989, Ion Iliescu, ne duce la o concluzie tristă. Înaintaşul  care-şi doarme somnul de veci la Ţebea ar muri încă o dată, de ruşine, dacă ar vedea cine a ajuns să-i conducă pe români. Marele Avram Iancu nu s-ar putea uita decît cu dispreţ la un Ion Iliescu, veşnic gata să se plece spre toate orizonturile, pentru a se menţine la Putere. Poporul care l-a huiduit la Ţebea pe dl. Ion Iliescu în 2004 este acelaşi popor care-l venerează pe Avram Iancu. El, Poporul Român, l-a plasat pe actualul preşedinte în galeria personajelor detestabile, iar pe Avram Iancu în Pantheonul Neamului. Iată rezultatul comparaţiei celor doi. Rămîne o datorie a noastră, a tuturor acelora care au sentimente patriotice, de a aduce în fruntea ţării, la alegerile din noiembrie, oameni de care Crăişorul Munţilor să nu aibă a se ruşina. 
Prof. univ. dr. Petre Ţurlea 

Petre Ţurlea, „O comparaţie: Avram Iancu şi Ion Iliescu”, în: România Mare, anul XV, Nr. 741,  24 septembrie 2004.

#



Iancu la Ţebea 



Ce veşti mai aveţi voi, români, despre Iancu
Să spună ce ştiu toţi acei care ştiu
Ce veşti să avem, suntem oastea lui Iancu
La Ţebea, la Ţebea, eroul e viu
Eroul ne cheamă, ne cheamă la Ţebea
Al nostru frumos, pătimit crăişor
Aici ne rugăm pentru Iancu, la Ţebea
Roş-galben-albastru - altar tricolor

R: Trăiască duhul lui Iancu
Trăiască moţul între moţi
Câmpia Libertăţii spune
Că Avram Iancu suntem toţi

Popor românesc, nu uita niciodată
Că nu eşti urmaş de fricoşi şi bastarzi
La tine acasă cât faci ochii roată
De dragul eroilor veşnic să arzi
La Ţebea foşnesc româneşte gorunii
Şi-ntreg calendarul se-aude pe drum
Şi clopote fierb untdelemnul furtunii
La Ţebea, la Ţebea, la Ţebea acum

Şi nu e român omul care în viaţă
O dată măcar, într-un ceas minunat
Pe sine privindu-se parcă în faţă
Lui Iancu Avram nu i s-a închinat
Tu, Iancule sfânt, ne-ai purtat idealul
La Ţebea venim, fiii tăi te cinstesc
Lui Iancu-nchinare, trăiască Ardealul
Trăiască întregul popor românesc

Versuri: Adrian Păunescu - interpretul cîntecului: Vasile Şeicaru

#

Adrian Păunescu, Repetabila povară, (Wiederholbare Last), Editura Scrisul românesc, Craiova, 1974. În poezia „A trecut azi noapte“ (pp.13-14) este evocată figura lui Avram Iancu:

 „A trecut azi noapte Iancu prin Ardeal/şi-a trezit gravidele din somn.“// (...) Au născut femeile lumină,/şi-a crescut pe cer tropot de cal,/ Semn că nu sfîrşeşte niciodată să revină/Spiritul lui Avram Iancu în Ardeal.// “


#


„Îl cheamă în cântecul lor de jale pe Iancu, eroul lor, să-şi vadă munţii goi şi „codrii raşi“ de cetele de „jidănaşi“.

Codreanu, „Pentru legionari“, 1936, p. 356 


„O parte au plecat cu maşina, iar eu, însoţit de patru dintre ei şi de ţăranul Frăţilă, am plecat pe jos, străbătând toate satele, până în munţi, la mormântul lui Avram Iancu, o distanţă de 140 km. Ţăranii m-au primit pretutindeni cu bucurie. De la Ţebea, ne-am despărţit. Ei şi-au continuat drumul în Hunedoara, iar eu am plecat la Teiuş.“

id., „Pentru legionari

#

„Sunt vre-o cincizeci de ani şi mai bine, de când a murit a doua oară Avram lancu. De-atunci faţa vremilor s'a schimbat printr'o cascadă vertiginoasă. Credinţa lui s'a înfipt adânc în conştiinţa neamului şi-a ajuns la o răspântie nouă. Viforul dela patruzeci şi opt s'a pornit iarăş să sguduie catapeteazma lumii. A reînviat epopeia! Românismul s'a ridicat din cenuşa ruinei universale şi peste stârvul pajurei cu două capete dorobanţii noştri au împlântat tricolorul pe palatul din Buda...
O justiţie imanentă, veşnică şi implacabilă, a rectificat povestea noastră şi-a răsplătit martiriul eroului. In faţa mormântului dela Ţebea se închină o Românie aşa cum a visat-o el cu Bălcescu la focul de 
pe creste, sau cum a văzut-o ca o fantomă în arătările lui de pribeag nebun.“

Octacian Goga, „Avram Iancu“, în: Ţara noastră, anul V, nr. 35/31.08.1924, pp. 1085-1090, aici: p. 1090 [Număr închinat memoriei lui Avram Iancu.]



#

„Astfel, în funcţie de regiune şi mediul social, [Codreanu] a manverat abil diferite aşteptări: s-a purtat ca un nou Ştefan cel Mare în Moldova, ca un nou Avram Iancu în Ardeal, ca un erou călare printre ţăranii din Basarabia, ca Făt-Frumos în tîrgurile din Moldova, ca apostol tăcut al ţăranilor ajunşi în mizerie, în anii de început; apoi ca idol – pînă la încremenirea într-o figură totemică – al intelectualilor rafinaţi, cunoscători ai culturii din afara Europei, şi ca icoană în mediul urban, în anii pe care i-a petrecut între Bucureşti şi Carmen Sylva.” 

Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea Căpitanului”. Traducere din germană de Wilhelm Tauwinkl, Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 342. 

#





logo creation

Montag, April 26, 2021

Blut und Boden 7 - Sînge şi glie 7

 



+ + + News 2021 - aktualisiert - actualizat + + +




Blut-und-Boden-Ideologie in den Werken von Vintilă Horia, Albert Wass, Heinrich Zillich, József Nyírő u.a.

Doctrina estetică a „sîngelui şi gliei” în operele lui Vintilă Horia, Albert Wass, Heinrich Zillich, József Nyírő ş.a.



VII. Teil - Partea a VII-a

„Unora dintre ideologi[i fascişti] li se părea absolut clară necesitatea înlocuirii vechii teze umaniste despre om ca măsură a tuturor lucrurilor prin teza că măsura tuturor lucrurilor este naţiunea.” – Hermann István (estetician, 1973) 


„Führer-ul nu cunoaşte decît luptă, trudă şi grijă. Noi vrem să-i luăm din povară partea, pe care i-o putem lua” / „Der Führer kennt nur Kampf, Arbeit und Sorge. Wir wollen ihm den Teil abnehmen, den wir ihm abnehmen können.“– Heinrich Zillich (völkischer Schriftsteller - scriitor nazist)

„Man wird es einmal als eine ganz große Leistung bewerten, daß Hitler die Mittel der Demokratie zu ihrer Beseitigung wählte. Dadurch gewann sein Vordringen Überzeugungskraft auch denen gegenüber, die ihn bekämpften.” - Heinrich Zillich (1933)

Da aber keine Staatskunst der Welt die erdräumlichen Verhältnisse des Gebietes außer acht lassen kann, in welchem das Volk lebt, so wird hieraus ersichtlich, daß die Begriffe „Blut“ und „Boden“ zum entscheidenden Grundgedanken des Nationalsozialismus werden.” - 
R. Walther Darré (Reichsbauernführer, Reichs- und Preußischer Minister für Ernährung und Landwirtschaft und Reichsleiter der NSDAP), Blut und Boden, ein Grundgedanke des Nationalsozialismus (1936) 

„Siebenbürgen ist alter Kulturboden, dessen ausgeformtes Geistesleben alle geistigen Ausstrahlungen des Mutterlandes auffängt und sich organisch einverleibt. Zwischen der Versuchung, sich in der Enge einer Heimatkunst zu bescheiden, und der Gefahr, in den Leerlauf einer übernommenen und nicht bodenverwurzelten Bildungsdichtung hineinzugeraten, entsteht hier eine Kunst, die zugleich dichterische Ausdeutung siebenbürgischen Daseins und Mitschwingen im Rhythmus gesamtdeutscher Entwicklung sein will.“ - Harald Krasser, „Vorwort“, in: Herman Roth / Harald Krasser: Herz der Heimat. Herausgegeben von der Deutschen Buchgilde in Rumänien. Vorwort von Harald Krasser, Verlag von Krafft & Drotleff, Hermannstadt 1935, S. 1-11 (hier, S. 3)

„Nur die Völker bleiben, so will es das Blut. Immer nur gutes Blut…“ - Rudolf Hollinger (1942)

„Führerul german s'a înscris în istorie printre ctitorii României.” Nichifor Crainic, „Aliaţii lui Hitler” (1941)


***

Blut und Boden 7 - Sînge şi glie 7



Inhaltsübersicht - Cuprins

1. Radu Gyr (* 1905 – † 1975)  

Radu Gyr, „poetul arhanghelilor verzi”, RFI, 26.4. 2021

Radu Gyr: Autobiografie


***


1. Radu Gyr (* 1905 – † 1975)

Radu Gyr, „poetul arhanghelilor verzi”RFI, 26.4. 2021 

William Totok

Radu Demetrescu (1905-1975), cunoscut sub numele de Radu Gyr, fusese unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori români care au activat în cadrul formaţiunii extremiste de dreapta, Legiunea Arhanghelului Mihail. Gyr a fost autorul unor cîntece legionare şi a fost închis de mai multe ori. După ce a fost eliberat din penitenciar a publicat articole şi poezii naţionaliste în gazeta regimului comunist, „Glasul Patriei”. După 1990, Gyr a fost redescoperit de grupuri şi partide neolegionare şi autoritar-naţionaliste care l-au transformat într-un model.  

Colaj (© William Totok)

În 1936, Radu Gyr a fost elogiat într-o revistă legionară drept „poetul arhanghelilor verzi”. (cf. Mircea Streinul, „Radu Gyr la noi", în: Iconar, anul I, nr. 7, 1936 , p. 7). Autorul extrem de prolific devenise în anii 1930 unul dintre cei mai vocali propagandişti ai gardismului. Textele sale au fost intonate de legionari, semnătura sa era nelipsită în publicaţiile extremiste ale vremii. În articole şi conferinţe ţinute în acei ani, Gyr s-a pronunţat pentru anihilarea evreilor şi izolarea minorităţilor naţionale, urmînd exact linia trasată de ideologia promovată de căpitanul Corneliu Zelea Codreanu. 

În 1935, Gyr a pledat într-o conferinţă pentru „Extirparea suzeranităţii evreieşti şi-a străinismului în Statul românesc” şi „Arderea, cu fierul roşu, a cangrenei şi-a cancerului democraţiei infectate”. Citînd din Eminescu versurile: „Îndrăgi-ar(!) ciorile / Şi spânzurătorile...”, Gyr ameninţa că această „imagine poetică” se va schimba, „în fapt”. (Cf. Radu Gyr, Studenţimea şi idealul spiritual. Conferinţă ţinută în cadrul ciclului cu acelaşi nume organizat de Cercul Studenţesc Doljan, Tipografia "I. N. Copuzeanu", Bucureşti, 1935, p. 19.) 

Placă memorială Radu Gyr la Bucureşti (Foto: © William Totok)

Extremist de dreapta transformat în martir creştin 


După 1990, Gyr a fost re-descoperit de către grupuri şi partide radical-naţionaliste care-l descriau drept „poet al închisorilor”, atribuindu-i, în plus, şi aura nejustificată de martir creştin. Cu epitete similare au fost preamăriţi, de curînd, şi mai mulţi foşti extremişti de dreapta chiar de la tribuna Parlamentului de către senatorul partidului naţionalist-autoritar, Alianţa pentru Unirea Românilor (AUR), Sorin Lavric. Nu a fost prima glorificare în Parlament a unor criminali de război de către parlamentari. În 2016, senatorul liberal Puiu Haşotii a recitat o poezie, cică, patriotică, atribuită lui Gyr, cel condamnat în 1945 la 12 ani de închisoare (confundînd, fără să-şi dea seama, autorul real al textului, Mircea Rădulescu, cu Gyr).

Tot atunci, deputata Cristiana Anghel (Partidul Conservator – ALDE) a afirmat că Mişcarea Legionară n-a fost condamnată la Nürnberg, trecînd sub tăcere că acolo fuseseră traşi la răspundere numai naziştii germani. 

Tot ea a afirmat în Parlament că nu se poate „îngropa cultura românească”, fiindcă unii au făcut o greşeală politică.

Potrivit acestor argumente, intonarea imnurilor „bardului Legiunii” (precum a fost numit Gyr de Răzvan Codrescu, „Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”, în: Rost, nr. 14-15, 2004) de călugăriţele din mănăstirea Petru Vodă, în 2011, ar trebui considerată ca un act de rectificare istorică? 

Gyr, reînhumat la mănăstirea Petru Vodă, e descris în culori apoteotice de către o armată de apologeţi. Astfel, a devenit şi o sursă de inspiraţie pentru unii interpreţi şi grupuri muzicale radicale de dreapta, ca de exemplu Cedry2k:

„Pentru sîngele neamului tău curs prin şanţuri, / pentru cîntecul tău ţintuit în piroane, / pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, / ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

Inscripţie cu o poezie de Gyr la Timişoara (Foto: © William Totok)



Între oportunism, complezenţe şi pocăinţă afişată


Într-o amplă autobiografie, scrisă în prima jumătate a anilor 1960, în timpul detenţiei, începută după ce a fost rearestat în 1958, poetul tradiţionalist şi anti-modernist declarat, Radu Gyr, introduce piruete justificatoare cu scopul de a dovedi administraţiei că s-a debarasat de ideologia gardistă. Autobiografia celui care astăzi e ridicat de unii în slăvi oscilează între oportunism, complezenţe şi pocăinţă afişată. (Cf. „Autobiografie”, ACNSAS, D 013484, vol. 3, ff. 9-28.) 

Participarea sa activă la aşa zisa „reeducare” se desprinde din numeroase texte scrise în penitenciarul din Aiud. O parte dintre acestea au stat la baza conferinţelor pe care le ţinea în faţa unor codeţinuţi legionari. Gyr încerca să-i convingă pe aceştia să se debaraseze de ideologia legionară, recurgînd la distorsionări şi argumente pseudo-istorice, bazate pe externalizarea fascismului autohton. Venind în întîmpinarea interpretării istorice oficiale a statului comunist, Gyr susţinea în autobiografia amintită, în conferinţele din penitenciar, cît şi în articole sale care, mai tîrziu, au apărut în gazeta de propagandă, „Glasul Patriei”, că Mişcarea Legionară a fost un instrument al Germaniei naziste. „O unealtă oarbă a Germaniei”, precum scria el textual într-un alt material autobiografic (cf. Document manuscris, nedatat. Radu Demetrescu Gyr, „Cum am privit şi cum privesc Mişcarea Legionară de la începuturi pînă azi”, ACNSAS, D 013484, vol.11, ff. 1-34, aici f. 5). 

Tot atunci susţinea într-un text similar, intitulat, „Concluziile mele în ceea ce priveşte problema dată: ‚Cum privesc Mişcarea Legionară’”, că după 1938 ML a fost „în solda” şi „serviciul străinătăţii” (f. 35). Vorbind despre încercările de reorganizare a Mişcării Legionare în închisori şi colonii de muncă, la care a asistat el în timpul detenţiei, Gyr ajunge la concluzia că „azi” gardismul „e un curent care se diluiază pe zi ce trece” (f. 36 – cf. Document manuscris, nedatat. Radu Demetrescu Gyr, „Concluziile mele în ceea ce priveşte problema dată: ‚Cum privesc Mişcarea Legionară”, ACNSAS, D 013484, vol. 11, ff. 35-43). 

Se distanţează şi de poeziile pe care le-a conceput în timpul recluziunii şi care au circulat, pe cale orală, în rîndurile unor deţinuti. Referindu-se la poezia „Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă”, pe care unii o prezintă astăzi ca o dovadă că Gyr trebuie considerat drept un martir creştin şi nu ca simplu deţinut politic, autorul precizează că a scris-o în iarna anilor 1941-1942. 

Atunci Gyr se afla în detenţie, după ce a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru participare la aşa numita „rebeliune legionară”, din ianuarie 1941. În timpul „rebeliunii” a avut loc la Bucureşti şi un pogrom cu peste 100 de victime evreieşti. 

Noii admiratori ai lui Gyr (ca grupul Cedry2k) preferă transfigurarea realităţii prin stabilirea unor analogii false şi inventarea unei galerii de sfinţi, proveniţi, în marea lor majoritate, dintr-o mişcare compromisă: 

„Cinsteşte memoria Sfinţilor Închisorilor / Suferinţa şi curajul Mărturisitorilor / Exact ca Brâncoveanu şi-au apărat neamu' / Căpitanu' Codreanu, Bordeianu, George Manu / Traian Trifan, Oprişan, Ogoranu / Părinţii Sofian şi Adrian Făgeţeanu”. 


Legenda privind înfiinţarea teatrului evreiesc de către Radu Gyr 


În septembrie 1940, în timpul statului naţional-legionar, Gyr a fost numit, în funcţia de „director general al teatrelor, operelor și spectacolelor“. Populaţia evreiască era supusă discriminărilor şi segregaţiei rasiale. În acest context, cînd evreii erau deposedaţi de drepturi civile şi obligaţi să se retragă din viaţa publică, regimul a decis să se înfiinţeze teatrul „Baraşeum”. Gyr a încercat să prezinte această decizie ca o acţiune pe care ar fi pus-o la cale din proprie iniţiativă şi din empatie pentru evrei. Inaugurarea propriu-zisă a teatrului a avut loc după rebeliune, în martie 1941. 

Legenda legată de acest teatru a fost întreţinută de numeroşi legionari cu scopul de a nega sau bagateliza antisemitismul structural al gardismului codrenist şi simist. 

„Prin declarația, de totală rupere de legionarism, pe care am semnat-o în fața d-lui comandant al penitenciarului Aiud, în februarie 1962, atitudinea mea nu mai suferă nici un echivoc de interpretare“, nota Radu Gyr în autobiografia sa, adăugînd: „Trebuia să spun de mult nu numai că mă desolidarizez de crime, dar să și demasc țării și lumii întregi pe criminalii care și-au făcut o sectă a ucigașilor ce prezintă pericol pentru civilizație, cultură, pentru oameni și munca lor“. [...] „Îmi exprim dorința și rog, aș fi bucuros dacă este posibil, ca poziția mea actuală să fie cunoscută de toți legionarii aflați în detenție cît și în afară, unii cunoscîndu-mă personal iar alții din scrierile mele.“ (Autobiografie, ACNSAS, D 013484, vol. 3, ff. 9-28, aici f. 28.) 

#




AUTOBIOGRAFIE [1]

1. Activitatea intelectuală

M-am născut în Câmpulung -  Muscel, la 2 martie 1905 din părinți fără avere – Tatăl meu, fiu de țăran din Brașov, s-a numit inițial Ștefan Mușică. În adolescență, și-a schimbat numele în acela de Coco Demetrescu, sub care a fost cunoscut în toată carierea lui de artist dramatic.
Mama mea, născută Eugenia Gherghel, era fiica unui modest profesor de muzică. N-a exercitat nici un fel de profesie.
În 1908, tatăl meu a devenit actor al Teatrului Național din Craiova. Ne-am mutat în acel oraș. La Craiova mi-am făcut clasele primare și liceul. Bursier și premiant în toate clasele secundare.
Terminasem școala primară, când a izbucnit războiul din 1916. Aveam 11 ani și eram cercetaș. Folosit ca brancardier, pe lângă ambulanțele spitalului 21 – companie, am fost rănit (fractura antebrațului stâng) de explozia unui șrapel, pe când transportam răniți.
Mi-am trecut bacalaureatul în iunie 1924, clasificat primul din serie.
Încă din clasa 2-a primară, mâzgăleam hârtia, trăgând poezia de coadă. Întâile mele infracțiuni grafice.
Când eram în clasa 3-a secundară, liceul „Carol I” mi-a tipărit un poem dramatic în versuri „În munți”, reprezentat pe scena Teatrului Național craiovean de către elevii din cursul superior. Au urmat și alte poeme dramatice: „Pentru țară”, „Eroii”, „Un basm”, reprezentat tot de către elevi.
Spre sfârșitul clasei a 5-a secundare, am devenit colaborator la ziarul  teatral și cultural „Rampa” (1921), unde am publicat cronici rimate – umoristice. Primul meu pseudonim a fost Radu Gruy. L-am înlocuit după un an, cu acela de RADU GYR. Colaboram – elev de liceu – la revistele literare „Adevărul literar și artistic”, „Ramuri”, „Năzuința”, „Cele trei Crișuri”, „Gândul nostru”.
Odată cu absolvirea liceului, am publicat și volumul meu de versuri „Liniști de schituri” (1924).
Venind să-mi continui studiile la București, m-am înscris la Facultatea de Litere și Filozofie, cum și la Facultatea Juridică la care an renunțat după un an. Am dus o studenție grea. Am cunoscut foamea, mizeria. Tatăl meu, împovărat de-o familie grea, nu mă putea întreține.
N-am participat la nici una din agitațiile și luptele studențești. Eram complectamente refrectar oricărei politici.
În timpul studiilor universitare (bursier tot timpul) mi-am continuat activitatea literară. Colaborator la „Adevărul literar și artistic”, „Universul literar”, „Universul copiilor”, „Miorița”, „Ritmul vremii”, „Falanga”, „Gândirea”, „Floarea soarelui”, „Flamura” (1924 - 1928) exclusiv cu lucrări literare.
În această perioadă am fost de trei ori laureat al Teatrului Național din Craiova: în 1924 pentru „Prolog în versuri” la deschiderea stagiunii; în 1925 pentru comedia „Căciulița roșie” (în colaborare cu N.Milcu); în 1926 pentru prologul original și traducerea intermediilor comediei lui Molière „Georges Dandin”. În aceeași epocă, „Societatea scriitorilor români” mi-a decernat „premiul pentru sonet”, iar Institutul de literatură „premiul de poezie”, rezervat scriitorilor tineri.
La sfârșitul iernii lui 1926, am însoțit trupa Teatrului Național Craiova, ca reporter și cronicar dramatic la Viena. În afară de spectacolele teatrelor vieneze, am frecventat cu regularitate studiourile marilor regizori Max Reinhardt și Karl Heinz Martin, asistând la cursuri de regie și artă dramatică. Paralel, făceam studii de critică și istorie a artelor plastice la pinacotecile Vienei, audiind și unele cursuri universitare: istorie universală, istoria artelor, filozofie. M-am înapoiat în țară, spre finele toamnei lui 1926.
În 1927, a apărut volumul de versuri „Plânge Strâmbă – Lemne”. În septembrie, același an, m-am căsătorit, din dragoste, cu FLORENTINA POPESCU, studentă în litere, originară din R. Vâlcea, fiica unui pensionar P.T.T. – NITA POPESCU – fără nici un fel de avere. Ne-am stabilit definitiv în capitală.
În martie 1928, am fost ales membru al „Societății Scriitorilor români”, iar în iunie, mi-am luat licența în litere și filosofie, specialitățile Estetică literară, L. franceză, Filosofie (psihologie și istoria filosofiei ) – cu mențiunea „magna cum laude”.
Tot în 1928, am publicat volumul de versuri „Cerbul de lumină” și studiile literare „Ion Neculce și influența lui asupra literaturii române culte” și „Învierea” de Lew Tolstoi.
În toamna anului, am fost numit profesor de limba franceză la liceul „M. Eminescu” din Capitală și asistent universitar pe lângă catedra de „Estetică literară și literatură universală” (șef de catedră; prof. M. DRAGOMIRESCU).
N-am satisfăcut serviciul militar în termen. Am fost dispensat medical, pentru infirmitate oculară și leziuni pulmonare t.b.c. (Spitalul militar Craiova, regimentul 2 Dorobanți – Vâlcea, în 1932).
În 1929, laureat al Academiei române pentru volumul de versuri „Cerbul de lumină”. Spre sfârșitul toamnei, am fost trimis, cu bursă, la Paris, pentru continuarea de studii superioare. Am făcut, la Sorbona, studii de literatură comparată și romanistică pregătind teza mea de doctorat.
M-am întors în țară, din cauze de forță majoră (grava boală a mamei mele), la începutul verii anului 1931.
La 10 octombrie, s-a născut fiica mea, SIMONA – ALEXANDRA.
M-am transferat cu catedra de limba franceză la liceul „Gh. Șincai”, de unde am demisionat în 1933.
Tot în 1931, am fost numit profesor de franceză la școlile militare pregătitoare pentru ofițeri, din București: Școala of. Geniu, Școala de aviație și Școala de of. Administrație,  - toate trei constituind o catedră. Am părăsit învățământul militar în 1936, toamna.
La începutul lui 1932, mi-am susținut teza de doctorat la Facultatea de Litere și Filosofie din București, conferrindu-mi-se mențiunea „summa cum laude” (Teza: Politica lui Aristotel și Ars poetica lui Horațiu în evul – mediu și în renaștere” ). În 1935, am fost numit conferențiar universitar, pe lângă catedra de „Estetică literară”.
Mi-am continuat colaborările literare și la alte reviste: „Gând românesc”, „Orizonturi”, „Pleiada”, „Convorbiri literare”, „Axa”, „Curentul literar și artistic”, „Universul literar”, „Din duminecă în duminecă” (pagina literară a ziarului „Universul” ), „Vestitorii”, „Rânduiala”, „Revista  mea”, „Lanuri”, „Vremea”, „Pontice”, „Pasărea albastră”, „Cronicar”, „Cuget clar”, „Revista Fundațiilor Regale”, ș.a. (1932-1944). Din 1926 și până în 1944, am fost constant colaborator al revistelor „Gândirea” (N.CRAINIC) și „Universul literar” (sub redactorii PERPESSICIUS, CAMIL PETRESCU, apoi VICTOR POPESCU). Am tipărit și manuale didactice (1935-1937). Ca autor dramatic, am fost reprezentat pe scenele Teatrelor Naționale din Craiova, Cluj, Cernăuți și pe scena Teatrului Muncă și Voie – Bună din București.
Între 1935 și 1944, am mai publicat următoarele volume de versuri: „Stele pentru leagăn” (1936); „Cununi uscate” (1937); „Corabia cu tufănici” (1939); „Poeme de război” (1942); „Balade” (1943). De asemenea piesa de teatru „Căciulița roșie” (1937) Studiile critice literare „Eposul popular jugoslav (1936) în colaborare cu ANTON BALOTA, și „Curente de avangardă în literatură” (1937), precum și circa 20 broșuri și albume cu poemii pentru copii (1942-1944). În 1936, au apărut cele două broșuri politice-legionare; „Studențimea și idealul spiritual” și „Femeia în eroismul moral și național”.
În 1939, „Societatea scriitorilor români” mi-a conferit marele premiu de poezie „Socec”.
Mai multe poezii ale mele au fost traduse în limbile maghiară (în revista „Korunk”), germană (în revista „Klingsor”), italiană (revista „Meridiano” din Roma și „La ruota) și franceză.
Am ținut numeroase conferințe, cu subiecte din domeniul literaturii, în diferite orașe (1929-1940).
N-am avut nici un fel de avere, mobilă sau imobilă. Nici bani depuși n-am avut. Am dus împreună cu soția și fiica mea o viață modestă.

2. Activitatea politică

Cu totul opac oricărei politici până în 1932, am început prin a simpatiza acțiunea național-profesională a profesorului Gr. FORTU, dirijată împotriva regelui Carol II, în iarna acelui an. Eram vicepreședinte al „Asociației licențiaților universitari”.
N-am devenit însă membru al „Blocului cetățenesc”. Aceleași sentimente anticaroliste, argmentate de revolta împotriva corupției politico – burgheze din țară și de șomajul tinerilor intelectuali români, mi-au îndreptat privirile, în toamna anului 1933, spre „garda de fier” a lui CORNELIU – ZELEA CODREANU.
În acest sens, s-a exercitat asupra mea influența prietenului meu literar MIHAIL POLIHRONIADE.
L-am cunoscut pe C. Z. Codreanu, în ziua de 8 noiembrie 1933, cu prilejul unei festivități legionare la „Casa Verde” – pe atunci în construcție – unde am fost invitat împreună cu M. POLIHRONIADE, DRAGOȘ PROTOPOPESCU și NICHIFOR  CRAINIC.
Am devenit simpatizant al „mișcării legionare”, fără a mă încadra, însă, activ  în organizație.
În iarna lui 1933, „gruparea CORNELIU Z. CODREANU” a participat în alegeri – a depus liste de candidați. Am fost poftit în calitate de prieten al organizației, - ca și NICHIFOR CRAINIC, NAE IONESCU și DRAGOȘ PROTOPOPESCU – să candidez pe lista legionară. Am candidat la Muscel, al doilea pe listă.
La 10 decembrie 1933, înainte de alegeri, „gruparea CORNELIU Z. CODREANU” a fost dizolvată de guvernul liberal. Candidații, ca și membrii legiunii, au fost arestați preventiv. Am fost și eu arestat și reținut trei zile; la trierea arestaților, nefiind legionar, s-a dispus eliberarea mea.
N-am devenit membru activ al „mișcării legionare” decât în 1935, odată cu înființarea partidului „Totul pentru țară”.
În vara anului, am fost câteva zile în tabăra legionară „Arnota” (Vâlcea). În același an, am ținut la Craiova o conferință cu tema legionară (apărută apoi în broșură cu titlul „Studențimea și idealul spiritual”). Alte conferințe cu teme legionare am mai rostit, în 1935, 1936 în orașele: Suceava, Cernăuți, Cluj, Timișoara, Lugoj.  O altă broșură, intitulată „Femeia în eroismul moral și național” (1936), includea una din aceste conferințe.
La sfârșitul anului 1935, am fost numit șef al regiunii XI-a Oltenia (până la finele anului 1936). Reținut în București de profesiunea mea și deplasându-mă rar în provincie, am avut ca ajutor de șef regional pe legionarul Dr. ION TRIFAN, din Craiova.
În 1936, la propunerile legionarilor M. POLIHRONIADE și NICOLETTA NICOLESCU, am fost făcut comandant legionar.
Am aparținut mai întâi cuibului „Axa” (POLIHRONIADE) 1935 apoi cuibului „Sîn - - Medru” (Preot DUMINECA IONESCU) 1936.
În toamna anului 1936, mi-am format, prin roirea cuibului „Sîn – Medru”, cuibul meu „Luminița”. La rândul 1 prin roire, cuibul meu a devenit „familia – Lumința”. A funcționat normal până în februarie 1938 – în cadrul corpului „Răzleți”.
La 1 ianuarie 1937, am fost numit de generalul CANTACUZINO – grănicerul - , șeful partidului „Totul pentru țară”, - șeful sectorului I galben din Capitală (Șef de regională: M. POLIHRONIADE).
Am rămas în această funcție până în februarie 1938 (la autodizolvarea organizației).
În perioada 1935-1937, am compus textele verificate ale imnurilor legionare: „Sfânta tinerețe”, „Imnul legionarilor olteni”, „Imnul MOTA –MARIN” și „La luptă muncitori”.
Am colaborrat la revistele legionare:  „Vestitorii” (1936) „Iconar” (1935-1936), „Sânziana” (1937) „Rânduiala” (1936-1937), „Revista mea” (1935-1936) și „Decembrie” (1937).
La începutul verii anului 1937, am intrat în gazetărie. Am colaborat cu regularitate, din mai și până în septembrie 1937, la ziarul „Porunca Vremii” a lui ILIE RĂDULESCU. Mi-am retras colaborarea, îndată ce am început să mă îndoiesc de onestitatea gazetei. Înb octombrie 1937, am intrat în redacția ziarului „Buna Vestire”, (M. MANOLESCU), la care am colaborat până la 15 aprilie 1938.
În toamna anului 1937, odată cu începerea campaniei electorale, în vederea noilor alegeri am participat și cuvântat la întruniri legionare în județele Ilfov (comunele Pasărea, Domnița Ileana și Fierbinți), Vâlcea (Râmnic și Măldărești ) și Dolj (Craiova).
Am fost candidat pe listele partidului „Totul pentru țară” în județele Vâlcea și Dolj (declarat ales deputat la Vâlcea).
În realitate, activitatea mea legionară propriu zisă s-a circumscris epocii 1935 – (februarie 1938).
În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1938, în cadrul măsurilor generale de arestări și internări în lagăre luate de guvernul MIRON CRISTEA – ARMAND CĂLINESCU am fost arestat și internat succesiv în lagărele: Tismana, Miercurea – Ciuc și Vaslui. Negăsindu-mi-se culpe penale, n-am fost trimis în judecată, ca alți legionari.
După moartea lui CORNELIU CODREANU, m-am desolidarizat de organizația legionară. Eliberat din lagărul Vaslui la 31 decembrie 1938, m-am dus la îndeletnicirile mele cărturești, ferm hotărât să pun punct pentru totdeauana vieții mele politice. De-a lungul anului 1939 n-am mai avut nici un fel de activitate legionară și nici un fel de contact cu vreo organizație subversivă.
În primăvara anului 1940, Ministerul de Interne (M.GHELMEGEANU) m-a convocat și pe mine, împreună cu alți legionari notorii, pentru cunoscutele tratative de destindere.
N-am participat la agitațiile legionare din septembrie 1940. Am luat parte, în schimb, la adunarea din locuința lui RADU BUDISTEANU (31 august) unde s-a dezbătut problema demisiei din guvernul GIUGURTU a celor trei miniștri legionari, - BUDISTEANU, NOVEANU și BIDIANU.
În aceeași zi, am semnat și eu „actul de încredere” în HORIA SIMA m-a convocat la sediul central al „Mișcării”, punându-mi în vedere că mă consideră descalificat prin declarația de desolidarizare dată de mine în decembrie 1938.
În consecință, nu voi primi nici o însărcinare sau funcție.
La sfârșitul lui septembrie, prin stăruințele repetate ale lui TRAIAN BRĂILEANU, ministrul Educației artelor și cultelor, și ale lui VlADIMIR DUMITRESCU, secretar general la arte, am fost numit director general al teatrelor, operelor și spectacolelor. Numirea s-a făcut în temeiul pregătirii mele profesionale și sub condiția pusă de mine - și acceptată de comandamentul legionar – a degrevării mele de orice sarcină legionară inclusiv șefia de „cuib” și de „familie”.
N-am desfășurat nici o activitate politică ori legionară în cadrul funcțiunii mele de director al teatrelor. Programul meu s-a rezumat exclusiv la realizări de ordin artistic și administrativ.
Toate aceste realizări sunt cuprinse în „memoriul” prin care îmi fixez atitudinile și pozițiile – din 1935 încoace, - depus organelor Ministerului Afacerilor Interne în vara anului 1960.
Amintesc numai și aici înființarea a trei teatre noi; Teatrul Municipal I.C.Caragiale, Teatrul Evreiesc Brașovean și Teatrul Național din Craiova, precum și crearea cantinei muncitorești de pe lângă Teatrul Național din București, sporirea considerabilă a salariilor întregului personal artistic, administrativ și muncitoresc de la toate teatrele de stat, rezolvarea problemei șomajului, artiștilor particulari, întocmirea casei de credit și pensii a artiștilor particulari, înființarea sindicatului artiștilor instrumentiști, ș.a.
În toată perioada guvernării legionare, n-am desfășurat activitate gazetărească. N-am colaborat în consecință, la ziarele legionare „Cuvântul” și „Buna Vestire” și „Axa”. Am ținut, în schimb o conferință cu tema legionară „Drame și camarazi din lagăr”, în sala Fundației Dalles. Am repetat conferința la Pitești și C. Lung.
Uciderea profesorilor N. IORGA și V. MADGEARU m-a găsit pe o poziție ferm – protestatară, bine cunoscută tuturor prietenilor mei în frunte cu Tr. BRAILEANU, ALEXANDRU CONSTANT, I.V. VOJEN, H. ACTERIAN, etc.
N-am luat parte la festivitățile legionare de la Iași, în 8 noiembrie 1940. Am participat însă – lucru pe care-l condamn și regret din tot sufletul – la blestemata rebeliune din 1941. La anumite sugestii – indicate amînunțit în „memoriul” depus în vara anului 1960, - am cuvântat, în seara de 22 ianuarie, din balconul Teatrului Național, manifestanților rebeli din stradă.
Am caricaturizat și veștejit oral persoanele  generalului Ion Antonescu și Ică Antonescu. Am îndemnat totodată pe manifestanți să se retragă în ordine. Acțiunea rebelă desfășurată mai târziu, la două ore după cuvântarea mea, în piața teatrului, ca și reprimarea ei, nu-mi aparțin. Instigatorii reali au fost maiorul CAPATINA, și unele elemente din C.M.L. Eu nu mă mai găseam acolo. În acest sens – în afară de alte declarații – declarația fostului polițist DUMITRU STANESCU din S.S., făcută mie în spitalul penitenciarului Văcărești în iunie 1956, e categorică.
Am fost arestat la 27 ianuarie 1941 și condamnat în iunie la 12 ani închisoare corecțională, pentru participare la rebeliune și defăimare a „conducătorului statului”.
De la Jilava, direcția penitenciarelor m-a mutat la închisoarea civilă din Brașov.
La 7 august, în baza decretului – lege nr. 652 din iulie 1941, am fost eliberat; prin suspendarea executării pedepsei, și trimis forțat pe front. Nu satisfăcusem serviciul militar.
Regimentul 2 Dorobanți – Vâlcea, care mă dispensase medical în 1932, m-a echipat și m-a trimes, soldat t.v. – neinstruit, la P.A. în zona operativă. Am stat, de la 6 septembrie până la 8 octombrie, la partea activă a regimentului, unde am fost întrebuințat ca furier la trenul regimentar (la Vinogradowca, în fața Odessei).
La 8 octombrie, unitatea m-a trimis în țară, la partea sedentară a regimentului. Aici, am fost rearestat și înapoiat penitenciarului Brașov pe motivul că amintitul decret – lege din iulie 1941 – suspendarea pedepselor – nu se referea și la legionari.
În martie 1942, s-a revenit asupra interpretării limitative a decretului – lege și-au fost incluși și legionarii. Eliberat din nou, Ministerul de război a dispus mutarea mea în altă unitate militară: batalionul 14 Vânători – de – munte, cu garnizoana la Tg. Neamț. Prezentându-mă unității, batalionul a expediat pe soldatul – trubadur DEMETRESCU pe front. Dar la Bug, unde se opera o severă triere sanitară a ostașilor, Spitalul militar al companiei nr. 14 (Nicolaev) m-a respins, în temeiul gravei mele infirmități oculare.
Trimes la Spitalul militar nr. 4 din Odessa și apoi în țară, Spitalul central militar din București m-a reformat definitiv. Până în noiembrie 1942, am fost vrevizuit medical de trei ori, din ordinul președenției Consiliului  de Miniștri.
În timpul detenției mele la Brașov – iarna anilor 1941-1942 am scris, printre altele, și poemele generate din atmosfera închisorilor. Mult învinuita „As-noapte Isus mi-a intrat în celulă” aparține acelei epoci de elaborare și nu, după cum greșit s-a crezut, perioadei de după 23 August 1944.
Aș fi putut părăsi țara, fugind ca „alții” peste frontieră, atât în ianuarie 1941 cât și în 1942, în 1943, sau 1944 – dar am respins totdeauna, cu scârbă, gândul acesta.
Fuga lui HORIA SIMA, din Germania în Italia, a avut repercursiuni și asupra rămășițelor legionare din țară. Fără absolut nici o vină personală, am fost arestat la 26 decembrie 1942 și internat, împreună cu alte persoane – circa 3 000 – în lagărul Tg. Jiu. Eliberarea mea din lagăr s-a produs în luna martie 1943.
Atât în 1942, cât și în 1943 și 1944, n-am desfășurat nici o activitate legionară. Claustrat preocupărilor  mele cărturărești și literare, n-am avut nici un fel de relații cu comandamentele organizației legionare clandestine.
În schimb, dracul m-a împins să reintru în gazetărie (Nu dracul, ci reaua situație  materială în care se afla familia mea. Eram suspendat din învățământ). Din august și până în noiembrie 1943 – patru luni, am colaborat la ziarul „Capitala” de sub direcția politică a lui Al. HODOS. Am scris cronici dramatice și articole sociale și politice. Câteva cu caracter dușmănos împotriva Uniunii Sovietice. Mi-am încetat colaborarea la ziar, spre sfârșitul lunii noiembrie.
Volumul meu de versuri „Poeme de război” tipărite în decembrie 1942, a fost singura carte cu caracter pacifist apărută în perioada războiului. Nici un alt poet român n-a publicat vreo alta similară. Din cauza ei, am avut de suferit - și eu și editorul – neplăceri din partea guvernului Antonescu.
N-am făcut parte din „Asociația româno – germană”, în pofida insistentelor invitații primite.
În aprilie 1944, odată cu deslănțuirea bombardamentelor americane asupra capitalei, m-am refugiat cu familia la Râmnicu – Vâlcea, la cumnata mea, dr. ALEXANDRINA PETRESCU.
Un grav conflict familiar, a determinat, în septembrie 1944, tentativa mea de sinucidere. Internat în stare comatică, în spitalul orașului, nenorocul m-a readus la viață. După câteva săptămâni am fost arestat. Chiar și în spital.
Ținut aici sub supraveghere polițienească și transferat apoi la Sanatoriul Dr. Th. NICOLESCU din oraș, am mai rămas în Râmnic până în martie 1945. Adus la București sub pază, Tribunalul poporului m-a declarat reținut și „învinuit de dezastrul țării”, prin activitatea publicistică legionară și politică. Judecat în iunie 1945, laolaltă cu alți gazetari, am fost condamnat la 12 ani detenție riguroasă.
Bolnav, internat la Văcărești și după aceea în Spitalul penitenciarului Brașov, am ajuns la Aiud în iulie 1947.
Atât la Văcărești (1945) cât și în celelalte două închisori, (1946-1952) am scris poezii diverse, lipsite de caracter politic ori legionar. Dreptul la creion și hârtie mi-a fost acordat, încă din iulie 1945, de direcția penitenciarelor prin aprobare scrisă. În 1946 – 1947 – 1948, am beneficiat de acest drept acordat tuturor deținuților prin regulamentele în vigoare.
Am împrumutat mai multor deținuți – în special criminali de război – caietul meu cu versuri. La controalele și perchezițiile efectuate de personalul administrației penitenciarului, poeziile mele au fost luate, cercetate și restituite. Nu mi s-a imputat nimic, niciodată. După ce ni s-a ridicat dreptul de a deține hârtie, creion și cărți (decembrie 1948), am continuat să compun versuri, mintal. Cei mai asidui ingurgitatori ai poeziilor mele învățându-le direct de la mine, au fost deținuții MIRCEA VULCANESCU și TRAIAN PETRESCU (1948-1952). De la aceștia, le-au memorat și alții, ca EUGEN DUMITROV, NICODIM GALAN, AL. MOLDOVANU.
N-am îndemnat pe nimeni să-mi difuzeze versurile, nici în țară, nici peste hotare. O mare parte din poeziile mele, care, circulau printre deținuți, erau poezii publicate prin volume și reviste literare, sau emise înainte de 1943. Nu m-am gândit la răspândirea ilegală a versurilor mele. Dar nici nu-mi închipuiam că recitarea poemelor, nestructurate politic, ar putea să contituie o infracțiune. În penitenciar se memorau și alte versuri, datorite altor scriitori, clasici sau în viață.
În vara anului 1948, am avut la Aiud un conflict de ordin politic – legionar cu VICTOR BIRIŞ, întors recent de la închisoarea Suceava. M-am opus cu vehemență trebuințelor lui de-a reface reeducarea fostului „grup birisist”, pe baze marxist-legionare -. Am combătut noua „doctrină” socialist – legionară, emisă de el, și-am cerut legionarilor să se despartă de el și să-l izoleze.
Am luat, simultan, apărarea lui HORIA SIMA, atacat de BIRIS. Nu cunoșteam atunci adevărul, nu cunoșteam toate infamiile lui SIMA. Apăram „principiile legionare”.
În toamna anului 1955, am intrat în prevederile decretului – lege privind criminalii de război și vinovații de dezastrul țării. N-am fost eliberat însă. Mi s-a deschis acțiune penală în temeiul noului articol din cod, 193.
Transportat, bolnav pe targă, la Jilava și de acolo în Spitalul Văcărești (mai 1956), am fost totuși, eliberat la 6 iulie, renunțându-se la rejudecarea mea. (după aproape 12 ani de detenție). A urmat perioada de libertate. 6 iunie 1956 – 18 iulie 1958.
Cei doi ani de libertate au constituit un urcuș de suferințe și nenorociri familiare. Am zăcut 8 luni prin spitale: Institutul de geriatrie (august-octombrie 1956), clinica chirurgicală B. Andrei (octombrie – noiembrie 1956), clinica cardiologică (noiembrie-decembrie 1956) și iarăși Institutul de geriatrie (februarie – aprilie 1957).
Au urmat spitalizările soției și cumnatei mele.
În octombrie 1957, am obținut pensionarea – pensie socială de invaliditate (250 lei lunar) pe motiv de infirmități cardiace și oculare, acordate de Sfatul Popular al raionului 23 August.
În tot timpul libertății mele, n-am avut nici un fel de contact cu vreo organizație politică subversivă sau legionară.
În ce privește toată această perioadă, cum și atitudinile și pozițiile mele, mai vechi sau mai recente, față de evenimente legionare și politice consumate între anii 1935 și 1958, ele se găsesc amănunțit analizate și curpinse în „memoriul” redactat și depus de mine organelor Ministerului Afacerilor Interne, în vara anului 1960 – La 18 iulie 1958, s-a produs rearestarea mea.
Prin declarația, de totală rupere de legionarism, pe care am semnat-o în fața d-lui comandant al penitenciarului Aiud, în februarie 1962, atitudinea mea nu mai suferă nici un echivoc de interpretare.
Însumez, executați peste 18 ani detenție – închisori și lagăre –
Sunt condamnat la muncă silnică pe viață.


Demetrescu Radu – Gyr


Am intrat în organizația legionară în anul 1935.
Am pus în slujba legionarismului talentul, tinerețea și forța mea de muncă. Am vorbit și scris în sensul ideilor legionare. Unele din versurile mele au exaltat și excitat pe legionari.
Pe drumul parcurs am sacrificat totul ce mi-a aparținut: talent, familie, sănătate, libertate, dăruindu-mă pe mine însumi și având mereu convingerea că aduc contribuție la zidirea „României noi” și a „omului nou”.
Am avut răbdare ani îndelungați, gândind că, prin străduința mea și a altora, se va realiza „omul nou”, cinstit, corect și generos. Am crezut, dar m-am înșelat. Greșeala mea constă în aceea că am mers pe drumul deschis de pistol, drum presărat cu cadavre și stropit de sânge.
Am văzut cum crește numărul tinerilor calificați în meseria purtătorilor de securi și pistoale. Mi-am spus adeseori că această meserie nu are contingență cu civilizația și cultura și nici cu blândețea neamului românesc. Nu am putut niciodată pricepe la ce folosește rugăciunea pentru criminali, care trăiește și visează numai să ucidă.
Sufletul meu s-a cutremurat ori de câte ori au fost încercate pistoalele și securile împotriva oamenilor de alte păreri sau convingeri politice, indiferent de motivele care le-au determinat.
Nu este ușor pentru mine să recunosc că am greșit, dar este cinstit să o fac. Vreau odată, pentru totdeauna, să se știe: simt nevoia să o spun clar și răspicat că am găsit suficientă tărie în mine, să mă desprind pentru totdeauna de legionarism, sub toate formele lui.
Vreau să se știe că legionarismul a fost o pacoste pentru neamul românesc și pentru generația mea. Șefii ei au umplut de rușine neamul și țara, au tăvălit în mocirlă demnitatea de om. Trebuia să spun de mult nu numai că mă desolidarizez de crime, dar să și demasc țării și lumii întregi pe criminalii care și-au făcut o sectă a ucigașilor ce prezintă pericol pentru civilizație, cultură, pentru oameni și munca lor.
Folosesc ocazia ce mi se dă și împărtășesc atitudinea și ideile mele actuale care nu reprezintă altceva decât concepțiile mele despre om și viață, concepție la care am ajuns după ani și ani de frământări și dezamăgiri.
Toate ideile în care am crezut în 1935 și 1937, nu s-a realizat nici una, iar din anul 1938 am coborât numai trepte de deziluzii. Dacă la început „echipele morții” cântau că le e dragă moartea pentru căpitan și dacă atunci cuvintele nu erau bine înțelese, ele s-au făcut clare când comandantul le-a cerut să treacă de la vorbe la fapte, le-a cerut să dea dovadă de jertfă și să împrospăteze mormintele. Dorința șefului a fost satisfăcută. Am trăit vremuri când cadavrele zăceau la răscruci de drumuri pe întreg cuprinsul țării. Tabloul a fost zguduitor. Capul nebun al comandantului a conceput o nouă bătălie. HORIA SIMA înălțându-se pe mormintele proaspete, a putut recunoaște, locuri pentru alte morminte, care în mintea lui bolnavă erau deja fixate.
La timp potrivit, Gestapoul fuhrerului german l-a trimis pe micuțul lacheu să spună legionarilor că a sosit ziua biruinței. După preluarea puterii  în stat de către ION ANTONESCU, nu i-a fost ușor acestuia să-l găsească pe micuțul „viteaz”, care era bine ascuns. Când MIHAI ANTONESCU i-a comunicat că bătălia s-a terminat cu bine, lui nu-i venea să creadă că i s-a îndeplinit visul.
Scurta guvernare legionară din 1940 – 1941, atât de penibilă, n-a îndeplinit nici una dintre ideile vânturate altă dată prin presa legionară, ci totul s-a prăbușit în anarhie, într-un dezmăț, cu care conducerea organizației legionare era complice, și incapabilă de a reprima anarhia. Sfârșitul a fost dramatic, ca și rușinoasa rebeliune din ianuarie 1941, care avea să lichideze, odată pentru totdeauna, mirajul organizației legionare, întemeiată iluzoriu pe idei generoase.
Ca director general al teatrelor și operelor, sub guvernarea lui HORIA SIMA, m-am desolidarizat de crimele făcute de el și de cei din jurul lui. Decepționat și scârbit, înfierez guvernarea legionară și pe șeful ei, în persoana lui HORIA SIMA.
Mă desolidarizez de cei care au agățat în cârligele abatorului din București, în loc de animale, carnea oamenilor pe care i-au ucis ei !
Condamn pe asasinii lui DUCA, ARMAND CALINESCU, MADGEARU, IORGA și veștejesc toate crimele și pe toți criminalii în frunte cu HORIA SIMA, cârtița galeriilor subterane imperialiste.
Incapabil de a conduce un stat sau un guvern, HORIA SIMA s-a limitat la patronarea dezmățului și-a anarhiei, cum și la camuflarea asasinilor care ne-au umplut de dezonoare și dezgust.
Consider că HORIA SIMA un om nefast, creat de spiritul crimei și al aventurii legionare, căruia i se datoresc o serie întreagă de nenorociri și acțiuni monstruoase. Acțiunile lui au determinat uciderea lui CORNELIU ZELEA CODREANU; a lui CRISTESCU și a sute de legionari.
Socot, de asemenea, organizația legionară, atât ca activitate, cât și ca element politic, nu numai depășită și perimată, dar și  definitiv lichidată. Numai un dement sau un scelerat ar mai putea nutri iluzia reînvierii organizației legionare sub o formă sau firmă oarecare.
Puterile imperialiste au luat în inventarul lor, profesioniști ca SIMA și alții, care sunt urâți de popor, folosindu-i ca unelte în ale spionajului și crimelor. Plata lor se face în arginți, dolari și lire, care au mirosul cadavrelor pe care aceștia s-au ridicat.
Ei sunt folosiți împotriva poporului român, care i-a alungat împreună cu stăpânii lor hapsâni și paraziți.
În anul 1945, HORIA SIMA și-a trimis în parașută hitleristă pe NICOLAE PATRASCU, pentru a continua crimele întrerupte de șef, pentru a împrospăta mormintele, pentru a împiedica poporul să se scape de asupritori și exploatatori. În delirul lui, a crezut că și aceasta se poate.
NICOLAE PATRASCU a venit cu NISTOR CHIOREANU și alții, toți pricepuți în spionaj, sabotaj și, mai cu seamă, în folosirea pistolului. Ei au reușit să induca în eroare, să impingă la trădare pe unii creduli și naivi, sau pe unii aventurieri și demenți, care au crezut că, dacă comandantul lor cu tot aparatul de stat în mână, nu s-a putut menține la putere, apoi ei, în condițiuni cu totul schimbate, cusprijinul unui șef de birou din spionajul american, vor putea înfăptui minunea pe care n-au putut-o realiza altminteri.
PĂTRAȘCU, CHIOREANU si alte jalnice figuri, zadarnic au stat pe băncile școlii.
N-au cunoscut cultura. Ei s-au specializat în mânuirea pistolului, meserie care spre rusinea lor, au învățat-o bine. Ei cred că pistolul rezolvă totul în știință și artă, în cultură și tehnică. Ei nu știu că din fier se face plugul și din grâu se face pâinea. Ei cred că din gloanțe vine fericirea neamului. Ei nu pot pricepe că cei doi maiori sovietici care au zburat în înaltul cerului pe nave cosmice, demonstrează nivelul superior la care a ajuns știința în patria lor și marchează puternic progresul adevărului, tehnicii și omului modern.
SIMA și PATRASCU și cei din categoria lor trăiesc din trecutul de „vitejie” al studenților care, în loc să învețe carte, au tras gloanțe în profesorii lor de la universitate. Ei proslăvesc încă faptele celor care l-au ciopârțit cu securile pe camaradul lor internat în spital. Ei trăiesc din fapte „glorioase”, care rușinează și pe tâlharii de la drumul mare. Lor le vine greu să recunoască crimele săvârșite împotriva poporului român.
PATRASCU și CHIOREANU oftează după vremurile când ei, ca tineri „studioși” și alții ca ei, făceau parte din echipe și cântau marșurile morții. Ei nu pot înțelege cum elevii și studenții de astăzi fac parte din cercurile naturaliștilor și fizicienilor, sau că studiază istoria și cultura patriei. Se miră și se întreabă de ce au preocupări intelectuale și nu urmează tradițiile unora din vechii studenți mânuitori ai ciomagului ori pistolului, sau ale celorlalți care au spart casa de bani de la palatul C.F.R., de unde au furat milioane. Ei încă păstrează cultul celor care au împușcat pe IORGA, BRATU și alții. Au mers pe drumul organizației legionare, cântând imnuri de slavă morții decemvirilor și tuturor din secta ucigașilor.
Cum ar putea tinerii vremurilor de azi să fie ca cei din trecut? Ei trăiesc într-o țară unde nu se cunoaște analfabetismul. Elevii au cărți și rechizte școlare gratuite; studenții au cămine, cantine, burse și îngrijire părintească. Pe ei nu-i întreabă nimeni de taxe. Școlile îi pregătesc pentru a lua în primire furnalele făcute de popor. Studenții se pregătesc pentru a fi buni ingineri, profesori, economiști, medici pricepuți și, dacă între studenții de astăzi s-ar întâmpla să apară vreunul din echipele morții, eu sunt sigur că, ar găsi leacuri pentru el, chiar studenții.
SIMA, PATRASCU și CHIOREANU și alți șefi legionari, nu pot găsi limbaj comun cu țăranii care au câștigat libertatea, care acum folosesc în casele lor lumină electrică, aparatul de radio și televiziune și lucrează pământul cu cele peste 40. 000 tractoare românești și alte mașini agricole moderne. țăranii acum sunt deputați în sfaturile populare și-n Marea Adunare Națională, își trimit copiii la școli și în universități.
Cum ar putea țăranii să mai creadă în prapori și să asculte cuvintele cioclilor care le-ar vorbi despre „garda de fier”, sau i-ar îndemna la ură și răzbunare ?
Țăranii acum vizionează filme și spectacole de teatru, citesc cărți, reviste, ziare, ascultă conferințe, fac schimb de experiență între ei, se ajută cu muncitorii de la orașe. Iubesc patria și le sunt dragi conducătorii ce-i ajută să-și facă viața din ce în ce mai fericită.
Am văzut cu ochii mei și m-am convins personal că poporul liber este capabil de fapte mari. România de azi nu se aseamănă cu cea de ieri. Oamenii de carte care-mi sunt prieteni, cu care am vorbit, m-au convins că ei îndeplinesc o misiune nobilă, folositoare poporului și patriei, că ceea ce scriu ei este tipărit în tiraj mare și că setea de cultură nu poate fi astâmpărată. Scriitorii se bucură de stima și respectul oamenilor muncii și li se pun la dispoziție tot ce le este necesar în scopul creației.
Cinematografele, teatrele și operele, deși se înmulțesc mereu, sunt totușți neîncăpătoare. Oamenii peste tot citesc, învață în școli, muncesc cu însuflețire și trăiesc fericiți în patria lor, pe care o simt, ca niciodată, că le aparține lor și nu trusturilor, nu bancherilor și moșierilor. Cele 125. 000 ha. pământm, moșii ale regelui, sunt ale poporului. De asemeni fabricile lui malaxa și Auchșnit. Petrolul, care aparținea unor trusturi capitaliste, cât și toate celelalte bogății ale patriei sunt acum ale poporului, care este stăpân și suveran pe ele.
Dragostea mea față de patrie și popor, admirația mea față de marile realizări din România de astăzi, în domeniul artei și culturii, a științei și tehnicii, în industrie și agricultură, mă obligă să declar că voi închina toată munca mea patriei.
Să știe toată lumea că DEMETRESCU RADU – GYR se desolidarizează complet și pentru totdeauna de legionarism.
Am pus un lacăt mare și greu la ușa trecutului meu politic.
Nici vremea, nici istoria și nici ideile nu stau în loc. Îmi dau seama cu claritate că trăiesc într-o mare epocă istorică, în care socialismul creator se găsește în vie cadență, în plin și triumfător marș. Desprins de trecut, înțeleg să mă integrez noii ere socialiste.
Îmi exprim dorința și rog, aș fi bucuros dacă este posibil, ca poziția mea actuală să fie cunoscută de toți legionarii aflați în detenție cît și în afară, unii cunoscându-mă personal iar alții din scrierile mele. Pe această cale vreau să sfătuiesc pe toți legionarii, care încă mai sunt sub influența aventurierilor și a șefilor criminali, să-și analizeze poziția actuală și trecutul lor, care i-a împins atât pe ei cât și pe familiile lor, la cele mai mari nenorociri și să se desolidarizeze în public de ei, și să lămurească și pe alții. Acest lucru constituie singura posibilitate de reabilitare față de poporul român, înaintea căruia am greșit atât de mult.
Vreau să precizez, încă odată, că cele declarate de mine sunt o consecință a convingerilor mele actuale,  fără a se fi exercitat asupra mea nici un fel de presiuni din partea nimănui.
În ceea ce mă privește, ultimii ani ai vieții mele, îi voi consacra acestei lumi noi, căreia îi voi închina operele mele în viitor.


ACNSAS, D 013484, vol. 3, ff. 9-28
_______________________________________

[1] Document dactilografiat, nedatat. 

#







***




HTML hit counter - Quick-counter.net