Montag, April 25, 2022

Kunst-Kultur 5 - Artă-cultură 5


 

+ + + News 2022 - aktualisiert - actualizat + + +


Kunst-Kultur 5 - Artă-cultură 5

Aus dem Inhalt dieser SeiteDin conţinutul acestei pagini

1. Oscar Walter Cisek: 


14.5. 1941
: Oscar Walter Cisek ausgezeichnet mit dem Kommandeurkreuz des Kronenordens - Oscar Walter Cisek decorat cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor



Anmerkungen – adnotări

Mihai Beniuc, Wolf Aichelburg 

12. 11. 1952. Alfred Margul-Sperbers Aussagen zu Cisek, in einem von Untersuchungsrichter Eugen Tais maschinenschriftlich zusammengefassten Verhörprotokoll / Declaraţia lui Alfred Margul-Sperber despre Cisek, dactilografiată de anchetatorul Eugen Tais 

Anmerkungen – adnotări

A. Toma, Alfred Margul-Sperber, Ewald Ruprecht Korn, George Macovescu, Baldur von Schirach, Ernst Gamillscheg, Nichifor Crainic, Manfred von Killinger, Mihai Beniuc, Wolf Aichelburg, Walter Hoffmann, Banater Deutsche Zeitung, Südostdeutsche Tageszeitung, Cultura, Timpul, Völkischer Beobachter, Sfarmă Piatră, Gândirea, Ţara noastră, Chemarea vremii, Porunca vremii, Curentul, Buna vestire, Gazeta antirevizionistă, Universul, Adevărul, Dreptatea, Patriotul, Scînteia, România liberă, Neuer Weg, Volk und Kultur, Neue Literatur, Glasul Patriei, România literară... etc. 

Wer waren die 14 Publizisten, die 1945 als Kriegsverbrecher verurteilt wurden? - Cine au fost cei 14 acuzaţi şi condamnaţi în aşa numitul „proces al ziariştilor”, 22 mai – 4 iunie 1945?  


Links - linkuri

***

1. 

Oscar Walter Cisek (* 6. 12. 1897, Bukarest/Bucureşti – † 30. 5. 1966, Bukarest / Bucureşti) 

Oscar Walter Cisek, 1952 (ACNSAS)



#

[14. Mai 1941. Meldung über die Auszeichnung des Direktorstellvertreters im Presse- und Propagandaministerium Oscar Walter Cisek mit dem Kommandeurkreuz des Kronenordens – rum. Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor. Die Ordensverleihung wurde im Amtsblatt vom 10. Mai 1941 vermerkt]

[14 mai 1941. Ştirea privind decernarea Ordinului „Coroana României” în gradul de Comandor, lui Oscar Walter Cisek, director adjunct în Ministerul presei şi propagandei. Acordarea ordinului a fost trecută în Monitorul Oficial din 10 mai 1941: Decretul regal nr. 1.343 din 9 mai 1941 pentru acordări de decorații, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 109 din 10 mai 1941, partea I-a, p. 2.518.]

 

SodT, 68. (23.) Jg., 14. Mai 1941, S. 4
SodT, 68. (23.) Jg., 14. Mai 1941, S. 4



Anmerkungen – adnotări

Oscar Walter Cisek a fost arestat pe data de 29 august 1952 pe motiv c-ar fi fost agent al Gestapo-ului. Nu a fost condamnat, dar internat pe o „durată de 18 luni” într-o Colonie de Muncă (CM). Potrivit Fişei Matricole Penale, eliberarea din CM a avut loc pe data de 9 martie 1954.




În timpul unor interogatorii se aminteşte şi de diferitele ordine şi distincţii pe care le-a obţinut de-a lungul vieţii sale, atît ca diplomat, cît şi ca literat şi publicist. Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor, din 1941, nu apare între cele menţionate de Cisek şi nici în materialele întocmite de Securitate în cursul următorilor ani. În aceste materiale sînt amintite doar decoraţiile pe care le-a înşirat Cisek însuşi. Într-un „Proces verbal”, întocmit de lt. maj. de Securitate Eugen Tais pe data de 12 decembrie 1952 se preiau din declaraţiile lui Cisek următoarele informaţii care au fost incluse ulterior şi-n alte documente ale poliţiei politice:

[Cisek] „Arată că, în perioada cât a funcţionat la Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Propagandei, a fost decorat de mai multe ori, după cum urmează: / În anul 1928 cu ‚Leul Alb‘ în gradul de ofiţer de către guvernul cehoslovac.În anul 1929 cu ‚Steaua României‘ în grad de ofiţer, de către conducerea Ministerului de Externe. În anul 1932 cu ‚Meritul Cultural‘ în grad de cavaler de către guvernul român din acea perioadă. În anul 1936 cu ‘Leul Alb’ în grad de comandor de către guvernul cehoslovac. În anul 1939[sic!] cu ‚Coroana României’ în grad de comandor de către guvernul român din acea perioadă, pentru merite în muncă în calitatea de consilier de presă în Ministerul Propagandei. / Declarantul mai arată că, în timpul cât numitul Nichifor Crainic a fost Ministrul Propagandei, nu a avut cu acesta decât relaţii de serviciu.” (cf. „Proces-verbal”, 12 decembrie 1952, document dactilografiat, întocmit şi semnat de lt.maj. de Securitate Eugen Tais la Bucureşti, ACNSAS, P 15891, f. 10.)

În a doua jumătate a anilor 1950, Cisek a fost reintegrat în viaţa literară din România. „În ianuarie 1958, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a conferit lui O.W. Cisek Ordinul Muncii cl. III-a cu ocazia împlinirii a 60 de ani.” (Cf. „Notă-sinteză” privind acţiunea informativă individuală ce se duce asupra lui Oscar Walter Cisek din Bucureşti”, din 19 decembrie 1962; 11 pagini dactilografiate şi semnate de mr. Grigore Ionel, ACNSAS, I 210842, vol. 2, ff. 185-195, aici f. 188.) Mai tîrziu, Cisek a devenit membru corespondent al Academiei de Arte din Republica Democrată Germană (RDG/DDR), iar Academia Republicii Socialiste România i-a acordat, în 1966, premiul „Ion Creangă”.

În contextul cooptării lui Cisek în Academia est-berlineză ca membru corespondent - şi nu ca membru plin - ar fi de reţinut însemnările memorialistice ale lui Mihai Beniuc (1907-1988), membru al Partidului Comunist din 1936, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, membru al Academiei RPR/RSR (traduceri în limba germană din opera sa: Übersetzungen aus seinem Werk ins Deutsche u.a. von Andreas Lillin, Alfred Margul-Sperber, Georg Maurer, Oskar Pastior, Klaus Kessler [cf. „Hans Roth”], Paul Schuster, Zoltán Franyó, Franz Johannes Bulhardt, Hans Mokka, C. Alioth ş.a.). Beniuc evidenţiază relaţiile sale bune cu unii scriitori de limbă germană din România, afirmînd, între altele, că fusese prieten cu Margul-Sperber pînă la moartea acestuia, în 1967. Ar mai fi de remarcat şi menţionarea relaţiei cu Wolf Aichelburg (1912-1994) - în fragmentele din memoriile lui Beniuc, bineînţeles subiective, reproduse mai jos - care i-ar fi făcut cunoştinţă cu Margul-Sperber.

 

Mihai Beniuc: Sub patru dictaturi. Memorii 1940-1975, (Unter vier Diktaturen. Memoiren 1940-1975). Ediţie îngrijită de Ion Cristoiu şi Mircea Suciu. Prefaţă de Ion Cristoiu. Editura „Ion Cristoiu“, Bucureşti, 1999:

Există o situaţie specială între Germania Estică şi Vestică.

Există la Berlin o singură Academie a Germaniei, care e valabilă şi pentru cei din Est, şi pentru cei din Vest, şi pentru anumiţi străini care ar fi făcuţi membri ai acestei Academii. În România a existat un scriitor destul de bine cunoscut, Oscar Walter Cizek, cunoscut colaborator la „Gîndirea” în timpul ei de glorie aş zice, pe vremea lui Nichifor Crainic, deci cînd era ea mai de dreapta. El nu avea articole teoretice - Oscar Walter Cizek - la această revistă, ci, mai curînd, cronici, şi de bună calitate, el însuşi fiind foarte stăpîn pe limba română. Era sas, poate de origine sudet, stătuse mult timp în Germania, un bărbat de o rară frumuseţe şi de o sclipitoare inteligenţă, dar, pe cît ştiu eu, deşi în bune relaţii cu oameni mari de acolo, nu tocmai mult simpatizat de cercurile hitleriste. Astea sînt însă lucruri care cer verificări. Fapt este că în timpul războiului el a fost directorul presei externe al lui Ion Antonescu, iar după război situaţia lui cam delicată nu a îngăduit o imediată integrare în viaţa literară, şi nu arareori venea la Uniunea Scriitorilor să se intereseze ce ar putea să se facă cu el. Lucra foarte intens. A tipărit un mare roman, între altele, despre Horia, în limba germană, şi era destul de cunoscut ca scriitor chiar în România, nu numai în Germania. Printre alte lucrări, publicase încă înainte de război şi Tătăroaica. Pînă la urmă omul a intrat în rîndul membrilor Uniunii Scriitorilor şi era destul de activ, deşi condiţiile de viaţă în care trăia nu erau cîtuşi de puţin strălucite. Relaţiile cu Germania de Vest mai cu seamă le avea continue şi se vorbea în presă despre el destul de frecvent pe atunci. Ştiu că prin hîrtiile mele, pe undeva, figurează şi cam toate extrasele de presă laudative la adresa lui, pe care aveam de gînd să le cunosc şi eu, ca să îmi dau seama că nu este un om neapreciat. Pînă la urmă, Academia de care am amintit l-a făcut membru al său, pe baza realelor sale merite literare, dar probabil şi pe baza relaţiilor pe care le avea cu oamenii, pentru că nu este suficient să ai merite pentru ca acestea să fie numaidecît şi recunoscute ca titluri. Personal, sînt convins că nu toţi acei care poartă titlul de

p. 270

Laureat al Premiului Nobel îşi merită acest titlu, dar sînt alte considerente care le dau dreptul la acest titlu, menit să fie uitat cu timpul. Aşa şi cu titlurile academice: nu toţi acei care prin definiţie sînt academicieni trebuie să se creadă că sînt într-adevăr nemuritori, deci că vor avea onoarea de a avea steag negru la moarte deasupra clădirii Academiei, şi chiar dacă îl vor avea, nu înseamnă că sînt într-adevăr nemuritori. Dar în ceea ce-l priveşte pe Oscar Walter Cizek, aş fi înclinat să cred că pe baza lucrărilor pe care le are, punînd în paranteză aspectele negative ale activităţii sale din timpul războiului, putea să fie socotit membru al Academiei.

Nu a trecut însă mult prea mult timp după ce luasem cunoştinţă de acest fapt şi mi-a venit o destul de amplă scrisoare din Germania de Est, tot de la un membru al Academiei, de la un bun scriitor comunist, Willy Bredl [Willi Bredel, scriitor realist-socialist, între 1962 şi 1964 a fost Preşedintele Academiei Germane de Arte din RDG – Deutsche Akademie der Künste, după 1974: Akademie der Künste der Deutschen Demokratischen Republik - AdK  – n. m.], care îmi punea o serie de întrebări tocmai cu privire la acele aspecte din viaţa lui Oscar Walter Cizek care într-adevăr pot fi considerate ca negative.

Situaţia nu era cîtuşi de puţin plăcută pentru mine, căci iarăşi mă găseam, ca să zic aşa, între ciocan şi nicovală, fapt împlinit pe de o parte, că era membru al Academiei, pe de altă parte că un alt membru al Academiei îşi aducea aminte, sau îl informase în orice caz cineva, despre o activitate care nu era compatibilă cu această titulatură de membru al Academiei şi trebuia dat un răspuns.

Dacă situaţia ar fi fost normală, desigur răspunsul ar fi fost dat numaidecît, fără întîrziere şi în termeni reali, rămînînd ca respectiva Academie să decidă dacă menţine sau retrage onorul acordat lui Oscar Walter Cizek de membru al ei. A da singur un astfel de răspuns era un risc totalmente inutil sau nefolositor pentru cel ce l-ar fi dat, şi m-am prezentat, ca de obicei, la organele de control să le pun în faţă cazul, rugîndu-i să se pronunţe şi să-mi dea o dezlegare în ce am de făcut în această privinţă. N-aş putea spune că cei pe care i-am întrebat erau mai puţin încurcaţi decît mine în toată această situaţie şi ar fi preferat ca mie să-mi vină ideea răspunsului, dacă s-ar fi cerut, dar era clar că astfel de idei, în astfel de împrejurări, nu au de unde să-ţi vină şi fără să ai dezlegare din partea unor foruri autoritare, ideile n-ar folosi la nimic. (*)Şi de data aceasta am fost pus într-o situaţie iarăşi neplă-

p. 271

cută pentru mine, să aştept - nu mai ţin minte cît timp - pentru a muri şi Oscar Walter Cizek şi Willy Bredl. Cazul, pe această cale, s-a închis.

p. 272

[...]

Ceea ce se petrecea în 1964 era cu totul alteceva. Tot la premiile de Stat am avut o întîmplare cu totul neplăcută, nu una, în aceeaşi zi două. Fusesem pus întîiul să prezint spre premiere doi scriitori - unul german şi altul maghiar: Oscar Walter Cizek, scriitor german, şi Franyo Zoltan, maghiar. Fiind, fireşte, întrebat dacă accept ca ei să fie propuşi şi dacă accept ca eu să fiu acela ce susţine aceste premieri, m-am declarat de acord cu acest lucru, exprimîndu-mi însă rezervele politice. în ce îl priveşte pe Cizek, faptul că fusese directorul presei la Ministerul de Externe în timpul lui Antonescu, iar în ce îl priveşte pe Franyo, că, deşi fusese cîndva comunist, îsi renegase această atitudine a sa. O să spun cu alt prilej cum s-a întîmplat această renegare, că nu este important pentru ceea ce vreau să spun acum.

Eram în ultima noastră şedinţă, cînd trebuia să se ia decizia, iar pe noi trebuia să ne conducă, propriu-zis ca şef al întregului prezidiu, Gheorghe Apostol. Cu vreo zece minute înainte de a

p. 304

începe şedinţa oficială, am fost chemat la el în cabinet, unde mi s-a spus că în ce priveşte premierea celor doi - Franyo şi Cizek se cere revizuirea punctului de vedere. Am întrebat pe ce motive. „Pe motive politice.” „Bine, am spus, dar dosarele sînt cunoscute de mult şi eu am atras atenţia asupra faptului.” Ştiam că dosarele acestea nu erau la scriitori, dar ştiam că nu se poate ca organele noastre de control să nu se fi interesat de exact ce a făcut fiecare din aceşti oameni, care făcuseră lucrurile în mod deschis:

Cizek fusese director de presă, iar Franyo făcuse altceva, ce nu ştiam pe atunci - din dosare reieşea că primea de la Siguranţa Generală a statului, cu regularitate, lunar, o sumă, pentru ca să denunţe pe aceia care se găseau pe poziţii comuniste sau, în orice caz, anti-antonesciene. Zic: „Probabil că lucrurile acestea le-aţi cunoscut dinainte, deci puteaţi să luaţi atitudine mai de mult”.

Zice: „Eu, personal, nu. Mie mi s-au adus la cunoştinţă acum şi vreau să-ţi propun să fii acela care în comitet va lua atitudine împotriva premierii acestora doi”. Zic: „E foarte plăcută această sarcină, avînd în vedere că eu i-am propus pentru premiere”. Zice: „Ştiu, tocmai de aceea...”. Şi în faţa comitetului a trebuit să spun că între timp au ieşit la iveală nişte fapte, practic de aşa natură, încît nu mai e cazul să se acorde premiu celor doi. Ei ştiau că vor fi premiaţi, de altfel, ceea ce pentru mine era îngrozitor de penibil.

Nu eu le spusesem că vor fi premiaţi. Aflaseră şi ştiau că eu fac parte din acel comitet şi trebuie să-i şi susţin. Ei nu ştiau că eu îi şi susţinusem. Fireşte că nu trebuiau să afle că eu eram acela care am spus apoi că nu trebuie premiaţi. Este suficient că la un moment dat au trebuit să constate că ei nu sînt trecuţi pe lista celor care au fost laureaţi ai Premiului de Stat.

p. 305

[...]

În anii războiului însă, deci în 1941, 1942, 1943, 1944, pînă la 23 August, eu mă angajasem faţă de mine însumi să nu accept, sub nici un motiv, să public vreun articol în presă, care nu putea să fie în ultimă instanţă - avînd în vedere că nu era vorba de presa ilegală, unde puteai să te manifeşti - decît un act duşmănos ideilor în care eu credeam. Aceasta însă nu m-a împiedicat să public versuri al căror conţinut, după părerea mea, era foarte categoric antirăzboinic şi antihitlerist, dar cunoşteam destul de bine legile: atîta vreme cît nu te legi direct de o persoană, de un fapt, de o idee şi totul este învăluit în forme simbolice şi metaforice, ai dreptul să spui că ţi se face proces de intenţie. Pe aceasta contam tot timpul. Desigur că, cu toate acestea, s-au emis ordine de arestare împotriva mea şi la un moment dat am fost arestat, dar nu pentru versuri, ci pentru ceva mai serios, ceea ce nu intră deocamdată în cadrul acestor pagini.

Scriitori nu prea vedeam în acel timp decît foarte puţini. Singurul pe care îl frecventam în oarecare măsură era un scriitor care nici nu scria în româneşte, Alfred Marqul-Sperber, şi care, săptămînal, la el acasă, într-o clădire imediat învecinată Pieţei Victoriei, o construcţie de cărămidă roşie care şi acum stă în

p. 53

picioare, aduna la el scriitori care discutau şi citeau acolo. El îi trata, fireşte, în lipsă de altceva mai deosebit, datorită sărăciei sale, cu sifon - aducea 10-15 sticle de sifon, încît fiecăruia îi revenea un pahar de sifon cel puţin. Acolo m-a dus de fapt un scriitor german. Sperber nu era german, ci evreu din Bucovina, însă germana era limba lui maternă şi în aceasta scria. Cunoştea perfect în afară de aceasta şi engleza, şi româna, din care a tradus foarte mult în germană; era un bun cunoscător, de altfel, al literaturii noastre. La serile acestea se discuta, fireşte, cu oarecare rezervă.

Cel care mă adusese era un adevărat german din punct de vedere etnic şi era baronul Wolf von Aichelburg, un talentat poet, originar din Sibiu, care avusese la un moment dat simpatii prohitleriste. Mi-a mărturisit că atunci cînd a băut din apă la izvor, apa i-a părut curată şi bună, însă acum, de cînd a devenit un fluviu imens amestecat cu sînge, nu îi mai place. Cu Sperber am impresia că avea relaţii mai dinainte, încă din Sibiu, unde era - ca şi în Braşov - un număr de scriitori de limbă germană saşi. Şi aici a reluat, desigur, relaţiile cu Sperber, ducîndu-mă şi pe mine între ei. Nu îmi aduc aminte de toţi care luau parte - de unii da, de alţii nu - la aceste întîlniri. Ţin minte însă foarte bine că acolo am cunoscut-o pentru întîia oară pe Maria Banuş, care, şi ea, frecventa acest fel de cenaclu, în care fiecare putea să citească ce voia. Îmi aduc numai aminte că atunci cînd am citit ceva acolo s-au speriat (în româneşte am citit ceva), crezînd că este oarecum prea roşu ceea ce prezint eu. Aceasta însă m-a împiedicat cel mult să mai citesc în continuare, dar nu şi să frecventez şi să rămîn, pînă la moartea lui Sperber, cel mai bun prieten cu el. -

p. 54 

#

(*) Beniuc recunoaşte că s-a consultat cu „organele” – la fel de încurcate ca şi el – în ceea ce priveşte răspunsul solicitat de către Willi Bredel, preşedintele Academiei de Arte din Berlinul răsăritean, privitor la trecutul lui Cisek. Prima scrisoare trimisă lui Beniuc de Bredel este datată 30 ianuarie 1964 (AdK-O KM2, ff. 25-26). Scrisoarea a fost însoţită şi de o copie (Abschrift) a informaţiilor trimise Academiei de un avocat est-berlinez, Dr. Karl Kohn, în care a fost sintetizat tot ce aflase acesta de la Ewald Ruprecht Korn, întîlnit la Bucureşti în timpul unei călătorii în România. Într-o scrisoare, Kohn i-a cerut lui Bredel o audienţă deja pe data de 29 august 1963 (AdK-O KM2, f. 13). Deoarece la această solicitare răspunsul a întîrziat, Kohn se adresează directorului Academiei Dr. Hossinger pe 19 septembrie 1963, explicînd de ce insistă asupra chestiunii:

 

„Ich betone nochmals, dass ich die ganze Angelegenheit nur deshalb mache, weil ich mich als Genosse und Bürger unserer Republik verpflichtet fühle, Ihnen dies mitzuteilen, um zu verhüten, dass eines Tages die ganze Angelegenheit von dritter uns nicht freundlich gesinnter Seite aufgerollt wird.” (AdK-O KM2, f. 14.)

Kohn anexează scrisorii un amplu material documentar în două părţi, cuprinzînd 11, respectiv 5 puncte, în care Cisek este calificat drept „fostul Goebbels al României” care a ajuns în diplomaţie datorită intervenţiei lui Ion Pillat. Apoi se insinuiază că Cisek a avut o relaţie amoroasă cu nevasta industriaşului german pronazist Krupp şi că a fost un apropiat al dictatorului fascist slovac, Jozef Tiso (1887-1947), pe care chiar l-a tutuit („Duzbruder”).

În acelaşi document se reiau o seamă de acuzaţii formulate şi într-o misivă adresată lui Leonte Răutu de către mai mulţi scriitori germani în frunte cu Ewald Ruprecht Korn în 1957, cît şi în timpul unei întrevederi a aceluiaşi grup cu ideologul PMR.

Despre romanul lui Cisek, Der Strom ohne Ende, se spune că este xenofob, îndreptat contra slavilor, iar fără precizări suplimentare legate de conţinut se face o trimitere la „fabula oilor” („Schafsfabel”) din romanul Reisigfeuer care „dezvăluie chipul său adevărat”. Din cauza aceasta, el nu a fost distins cu Premiul de Stat. „Fabula” respectivă a apărut în revista Neue Literatur, Nr. 5, octombrie 1960, pp. 20-22, se precizează în aceeaşi scrisoare, în care, nemulţumit, Kohn mai atrage atenţia asupra faptului că organul central al Partidului Socialist Unit din Germania (PSUG), Neues Deutschland, din 4 mai 1963, a semnalat prezenţa ca oaspete a lui Cisek în RDG. În final avocatul estberlinez anunţă că Ewald Ruprecht Korn este gata să vină-n RDG şi cu această ocazie ar prezenta şi alte documente relevante. Dacă această călătorie nu va putea să aibă loc, el este dispus să prezinte unui „tovarăş” din RDG dovezile necesare chiar şi într-un local al partidului [se referă la PMR – W.T.] din Bucureşti. (AdK-O KM2, ff. 15-18.)

Deoarece Beniuc nu a răspuns la scrisoarea lui Bredel din 30 ianuarie 1964, aceste îi scrie din nou pe 10 martie. (AdK-O KM2, f. 27.) Exact o lună mai tîrziu, pe data de 10 aprilie 1964, îi adresează directorul Dr. Hossinger o nouă scrisoare lui Beniuc, rugîndu-l insistent să-i „răspundă în sfîrşit” lui Bredel („endlich einen Bescheid zukommen zu lassen”) - (AdK-O KM2, f. 27.)

Abia la sfîrşitul lunii, pe data de 30 aprilie 1964, soseşte de la Bucureşti un răspuns adresat însă lui Hossinger şi nu lui Bredel. În această scurtă epistolă, Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Academiei RPR, Mihai Beniuc, îşi cere scuze pentru întîrzierea răspunsului la scrisorile  „prietenului şi tovarăşului drag, Dr. h. c. Willi Bredel” şi-l roagă pe Hossinger să-i comunice că a fost foarte ocupat şi a călătorit mult. În afară de asta, soţia sa a fost spitalizată. În final spune că e mai bine ca despre această „problemă spinoasă” să se discută oral cu ocazia vizitei apropiate în RDG a unei delegaţii a scriitorilor români. Unul dintre scriitori îl va contacta atunci pe „dragul tovarăş Bredel” pentru a clarifica întreaga chestiune.

Este de remarcat faptul că în scrisoarea redactată într-o germană deficitară, Beniuc evită să-l nominalizeze pe Cisek, afirmînd, însă, că nu există probleme legate de acest caz:

 

„Sagen Sie ihm [Willi Bredel – W.T.], bitte, er soll nicht böse sein, für diese von mir ungewünschte Verspätung. Ich war tatsächlich sehr beschäftigt und viel verreist. Außerdem hatte ich viele Unannehmlichkeiten in der Familie, wegen der Erkrankung meiner Frau, die länger im Krankenhaus lag. Dazu möchte ich zufügen, daß es besser wäre, obwohl schwierige Probleme nicht vorhanden sind, die Angelegenheit von der die Rede ist, sprachlich zu erledigen. [...] Übrigens hoffe ich, daß in kurzer Zeit eine Delegation rumänischer Schriftsteller nach Berlin fahren wird, von denen einer beauftragt wird, den lieben Genossen Bredel aufzusuchen, um die ganze Sache klar zu machen. Mit sozialistischem Gruß, Mihai Beniuc, Mitglied der Akademie der RVR, Präsident des Schriftstellerverbandes von Rumänien.” (AdK-O KM2, f. 30.)

Deloc mulţumit de acest răspuns criptic şi evaziv, partea germană se interesează la Uniunea Scriitorilor din RDG cînd va sosi delegaţia scriitorilor din România, despre care a amintit Beniuc. Partea germană află însă cu surprindere că despre o asemenea vizită nu se ştie nimic şi în viitorul apropiat nici nu este programată sosirea vreunei delegaţii române în RDG (dass „in der nächsten Zeit keine rumänische Delegation erwartet wird” - AdK-O KM2, f. 31.)

Directorul Hossinger îi scrie lui Beniuc din nou pe 23 octombrie 1964, cerîndu-i de data asta răspicat să se pronunţe concret asupra cazului Cisek. (AdK-O KM2, f. 32.) Pe de altă parte insistă şi avocatul Kohn, cerînd „lămurirea chestiunii”.

Între timp, Hossinger continuă demersurile, contactînd persoane de la Institutul de romanistcă al Universităţii Humboldt, care însă nu au informaţii despre Cisek. La 28 august 1964 are o întrevedere cu ataşatul cultural al României din Berlinul de est, Ciorogariu. Acesta îi spune că el nu are cunoştinţă că împotriva lui Cisek ar exista ceva compromiţător, precizînd că activitatea acestuia sub Antonescu „astăzi nu mai este taxată în detrimentul” scriitorului (Ciorogariu sagt, ihm sei nicht bekannt, dass etwas gegen Cisek vorliege und dass „ihm seine damalige Arbeit unter dem Antonescu-Regime heute noch nachteilig angerechnet werde” - AdK-O KM2, ff. 36-38.)

În pofida acestor demersuri, pentru Academia de Arte întreaga afacere totuşi nu a fost elucidată. În ultimă instanţă se apelează la sprijinul unui germanist din România în persoana şefului de catedră de germanistică de la Universitatea din Timişoara, Dr. Stefan Binder.

Acesta s-a distins în 1959 ca expert literar în fruntea unei comisii care a întocmit o analiză a scrierilor aparţinînd grupului de scriitori germani din Braşov condamnaţi, fiind acuzaţi de propagandă contra regimului democrat-popular (cf. textul expertizei în: ACNSAS, P 000331, vol. 3, ff. 103-109. Alte detalii despre Binder: „Die Schere – Foarfeca, 2, Zensur und Securitate – Cenzura şi Securitatea”, în: Halbjahresschrift - hjs-online, 5. 10. 2017).

De data aceasta, Binder întocmeşte o schiţă bio-bibliografică a lui Cisek, plină de aprecieri favorabile, formulate în conformitate cu cele exprimată şi de către Securitate care nu-l mai consideră pe scriitor ca potenţial adversar al regimului, închizîndu-i pe 14 mai 1964 şi Dosarul de Urmărire Informativă, cu menţiunea:

 

Oscar Walter Cisek, după ce s-a eliberat din închisoare, respectiv după 1953 [!], a avut manifestări duşmănoase la adresa regimului democrat popular din ţara noastră, însă în mod treptat s-a debarasat de ideile sale ostile, nemaiavînd manifestări duşmănoase” – („Hotărîre pentru închiderea dosarului”, ACNSAS, I 210842, vol. 2, ff. 244-247, aici f. 244).

În cele şase pagini dectilografiate de Binder, se susţine legenda că Cisek ar fi fost distins cu Premiul Kleist pentru nuvela „Tătăroaica”. Referitor la volumul de poezii Die andere Stimme, apărut la Dresda în 1934, la editura Wolfgang Jess, expertul scrie că el conţine texte din care se desprinde distanţarea lui Cisek de lozincile naţional-socialiste care au fost preluate şi de unii scriitori din afara spaţiului lingvistic german. („Die formschöne Gedichte ... bedeuten gleichzeitig eine Abkehr von Losungen und Lockungen des Nationalsozialismus, denen auch außerhalb der deutschen Landesgrenzen manche Schriftsteller deutscher Zunge erlagen” – „Oscar Walter Cisek”, AdK-O KM2, ff. 40-45, aici: f. 42.) Privitor la romanul Der Strom ohne Ende, Binder repetă ideea distanţării lui Cisek de nazism, contrazicînd astfel aprecierile insinuante, lansate de Ewald Ruprecht Korn, şi laudă apoi traducerea excelentă a romanului Mitrea Cocor al lui Sadoveanu (apărut în RDG, la editura Dietz, în 1953, sub titlul Die Heimkehr Mitrea Cocors, fără numele traducătorului, fiindcă între anii 1952-1954 acesta se află în detenţie, iar versiunea germană publicată în România, la ESPLA, în 1952, era semnată cu pseudonimul Werner Langenthaler). Binder apreciază şi romanul Reisigfeuer, considerîndu-l o operă realizată în spiritul realismului socialist. („Durch die Anwendung der Methode des sozialistischen Realismus erreicht Oscar Walter Cisek mit diesem geschichtlichen Roman eine höhere Stufe seines Schaffens. ... So verbindet dieser Roman die Bildkraft der früheren Werke und die Wahrheit und Prägnanz des Ausdrucks mit einem neuen humanistischen Ideengehalt, wodurch er sich weit über die Gipfel des bisherigen Schaffens Ciseks erhebt” - ibid. f. 44.)

Aparatul birocratic al Securităţii totuşi nu a renunţat să aibă suspiciuni faţă de leialitatea ideologico-politică afişată de Cisek. Suspiciunile au fost reaprinse odată cu aflarea informaţiei că a devenit membru corespondent al Academiei de Arte şi că în cursul anul 1963 va efectua o vizită în RDG şi că va fi sărbătorit acolo (cf. Adresa lui Alfred Kurella din 17 aprilie 1963, privind organizarea unei recepţii - AdK-O KM2, f. 9). Securitatea nu l-a împiedecat să meargă-n RDG. A încercat, în schimb, prin intermediul Securităţii est-germane, Stasi, să obţină informaţii despre ce face Cisek în timpul vizitei, ce declară şi cu cine se întîlneşte. Într-o adresă din data de 2 aprilie 1963 se cere securităţii Stasi insistent să-l supravegheze pe Cisek. O adresă similară se trimite direct şefului Stasi, Erich Mielke (ACNSAS, I 210842, vol. 1, f. 65-66, f. 67). Reacţiile sau vreun răspuns din partea Stasi nu au fost identificate în arhivele fostei poliţii politice est-germane. Este posibil ca Stasi să nu fi răspuns solicitării române, deoarece relaţiile bilaterale începuseră să se deterioreze la începutul anilor 1960, iar după 1968 relaţiile între cele două servicii secrete, practic, se întrerup.

În anii 1950, RDG-ul a încercat să mai intervină în favoarea minorităţii germane din România, cultivînd legături cultural-literare speciale, inclusiv prin publicarea unor scrieri semnate de autori de etnie germană.


Gheorghe Gheorghiu-Dej întreţinîndu-se cu Walter Ulbricht şi cu alte persoane la recepţia de la Casa de oaspeţi, oferită în cinstea delegaţiei guvernamentale est-germane care a vizitat România (20 septembrie 1950). Fototeca comunismului românesc, IICCMER, Cota: 78(56)/1950.


Interesul estului faţă de soarta minorităţii germane din România a fost remarcat şi în vest. Istoricul Karl Kurt Klein (1897-1971), de pildă, îngrijorat de soarta fraţilor săi, Hermine Pilder-Klein şi Gustav Adolf Klein, incarceraţi, se plîngea într-o scrisoare din 9 februarie 1960 că vestgermanii dau dovadă de „inactivitate” („Untätigkeit”), iar singurii care fac ceva şi înregistrează succese sînt est-berlinezii. (cf. Enikő Dácz, Tobias Wegner, „Heinrich Zillich und Karl Kurt Klein. Eine Auswahl aus dem Briefverkehr”, în: Spiegelungen, anul 17, Nr. 1, 2022, pp. 43-62, aici p. 54.)

În septembrie 1962, liderul est-german Walter Ulbricht a vizitat România. Încercările estgermanilor de a obţine aprobarea organizării unui miting într-un centru tradiţional al etnicilor germani din România au eşuat. „Nu este cazul să se organizeze contacte speciale cu populaţia de naţionalitate germană,” se spune într-o notă a Ministerului Afacerilor Externe din Bucureşti, emisă părţii est-germane în contextul pregătirii vizitei lui Ulbricht (cf. Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945 şi 1967, Editura Tritonic, Bucureşti, 2015, pp. 413-414.) Acest refuz desigur a contribuit şi la adîncirea „nîncrederii reciproce”.

(Cf. şi analiza lui Georg Herbstritt: Entzweite Freunde. Rumänien, die Securitate und die DDR-Staatssicherheit 1950 bis 1989 / Prieteni dezbinaţi. România, Securitatea şi Securitatea Statului din RDG între anii 1950 şi 1989, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 2016.)

#

[12. November 1952. Alfred Margul-Sperbers Aussagen zu Cisek, in einem von Untersuchungsrichter Eugen Tais maschinenschriftlich zusammengefassten Verhörprotokoll]

[12 noiembrie. 1952. Declaraţia lui Alfred Margul-Sperber despre Cisek, dactilografiată de anchetatorul Eugen Tais]



ACNSAS, P 15891
ACNSAS, P 15891
ACNSAS, P 15891, ff. 18-19


 

Anmerkungenadnotări


În 1950, Alfred Margul-Sperber (1898-1967) devenise deja un poet oficial recunoscut al regimului care s-a distins prin numeroase texte obediente, unele dedicate puternicilor vremii, Iosif Stalin sau Gheorghiu-Dej, dar şi Partidului Muncitoresc Român (PMR) şi mitologiei de partid. În pofida acestei activităţi, autorul a păstrat legăturile de amiciţie cu anumite persoane care deveniseră ţinte ideologice ale regimului, supuse unor tracasări politice, juridice sau administrative. 

Faptul că Margul-Sperber, care în acea perioadă devenise poetul reprezentativ al literaturii minoritare germane din România, chiar i-a ajutat pe unii scriitori în anii terorii staliniste, evidenţiază şi Peter Motzan într-un studiu din 2011: 

„[...] in den finsteren 1950er Jahren [hatte er] nachweislich als Verteidiger und Fürsprecher älterer gefährdeter sowie als geduldiger Ansprechpartner und Berater jüngerer rumäniendeutscher Schriftsteller uneingennützig und folgenreich gewirkt”. (Cf. Peter Motzan, „Die vereitelte Anwerbung Alfred Margul-Sperbers als Informant des rumänischen Geheimdienstes Securitate im operativen Vorgang Hermine Pilder Klein“, in: Spiegelungen, 6(60) Jg., nr. 4, 2011, pp. 357-368, aici: p. 357.)

În categorie suspecţilor a fost încadrat şi Cisek, după ce, în 1947, fusese epurat din aparatul diplomatic. Concedierea lui Cisek a avut loc, după ce a fost declanşată o campanie împotriva unor persoane care lucrau în Ministerul de Externe. Astfel, propagandistul Sorin Toma susţinea în organul central al partidului, în Scânteia, că Cisek i-ar fi înlesnit fostului ministru de externe în guvernul Constantin Sănătescu (4 noiembrie 1944 - 6 decembrie 1944) și în guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945), Constantin Vişoianu (1897-1994) fuga în Occident, pe vremea cînd era consul la Berna (cf. „Referat – Propunerea de instalare a unui K.I.D. în telefonul numitului Cisek Oscar”, document dactilografiat din 1 septembrie 1958, semnat de şeful serviciului, căpitanul I. Andronic, de lt. maj. Tiberiu Nagy şi de şeful direcţiei, lt. col. N. Budişteanu, ACNSAS, I 10842, vol. 2, ff. 171-174, aici: f. 172.)

Cu doi ani înainte de a da declaraţia favorabilă despre Cisek, Margul-Sperber a dedicat tocmai lui A. Toma, tatăl lui Sorin Toma, o poezie cu prilejul împlinirii vîrstei de 75 de ani. Poezia hagiografică, dedicată poetului A. Toma a apărut în cotidianul de limbă germană, Neuer Weg, din 15 februarie 1950:

Neuer Weg, 15. Februar 1950, S. 7

                                                                                         Neuer Weg, 15. Februar 1950, S. 7

Margul-Sperber îl descrie pe Cisek drept o persoană apolitică, susţinînd că nu a fost membru în Grupul Etnic German, organizaţia dirijată de nazişti. Nu se ştie dacă această informaţie a fost corectă sau a fost strecurată de Margul-Sperber Securităţii pentru a face mai plauzibilă implicarea lui Cisek în salvarea sa de la deportarea în Transnistria.

Se ştie că etnicii germani din România au fost înscrişi automat în Grupul Etnic (GEG). Se cunosc doar unele cazuri de opozanţi reali ai naziştilor care au refuzat să-şi achite cotizaţia obligatorie, semnalînd astfel că nu vor să fie încadraţi în GEG.

„Din informaţiile obţinute, a reieşit că CIZEK W. O. LUCA nu este cunoscut că a fost membru al vreunui partid; dar cu toate acestea, fiind o fire slugarnică, s-a pus la dispoziţia tuturor partidelor trecute. [...] După 23 august 1944, nu s-a angrenat în nici o organizaţie de masă cu caracter progresist, decît în ultimul an”, se precizează într-un Referat (cf. „Referat privind investigaţiile efectuate asupra numitului CIZEK WALTER OSCAR LUCA, traducător şi scriitor...”, document dactilografiat, datat 4 octombrie 1951, semnat de mr. Boris Caranicolov, şeful serviciului, slt. Vasile Constantin şi şeful biroului, ACNSAS, P 15891, ff. 50-54, aici: f. 54). Numele organizaţiei nu este menţionat. În două din Fişele sale penale la rubrica apartenenţa politică este indicat P.S.D. (Partidul Social-Democrat). Într-un Referat din 13 august 1946, întocmit pentru Corpul Detectivilor cu scopul colectării unor informaţii despre Cisek, se menţionează că este „înscris în Sindicatul Funcţionarilor Ministerului Afacerilor Externe” şi că „există informaţii că s-a înscris într-un partid democrat acum cîtva timp în urmă” („Referat”. Copie indigo, dactilografiată, semnată indescifrabil de către un comisar, ACNSAS, I 210842, vol. 3, ff. 117-118, aici f. 117.)

Într-o notă a informatorului „Virgil Ionescu” despre plenara scriitorilor germani, din 1957, se afirmă că Cisek a aderat la P.S.D., fără să se precizeze vreo dată sau dacă s-a alăturat după 1946 P.S.D.I al lui Titel Petrescu sau dacă a rămas alături de aripa pro-comunistă Rădăceanu-Voitec (cf. Notele lui „Virgil Ionescu”, ACNSAS, I 210842, vol. 1, ff. 95-108, aici: f. 107).

Din toate aceste date s-ar putea concluziona că Cisek a intrat în P.S.D., urmînd exemplul multor altor persoane care, imediat după 23 august, au încercat să se înscrie în P.C.R., Frontul Plugarilor şi P.S.D. pentru a preveni eventuale repercusiuni. Se ştie că în acea perioadă au intrat în P.C.R. şi numeroşi legionari, tot aşa şi în P.S.D., P.N.Ţ. sau P.N.L. Două exemple celebre de „augustişti” (precum erau descrişi cei care s-au grăbit să intre în diferite partide) au fost legionarii Ion Gavrilă Ogoranu şi Zaharia Marineasa care s-au deghizat în social-democraţi, înscriindu-se în P.S.D. (Cf. Totok/Macovei, Între mit şi bagatelizare, p. 29).


Margul-Sperber chiar declară că Cisek „a intervenit şi pentru alţi scriitori evrei”, fără să nominalizeze pe cineva. (Proces verbal de interogatoriu al lui Margul-Sperber, document dactilografiat, semnat indescifrabil, 12 noiembrie 1952, ACNSAS, P 15891, ff. 18-19, aici: f. 18.) Dintr-o notă a agentului „Fischer” [pentru detalii, cf. „Karl Fischer”], predată Securităţii „la 1 iulie 1961 rezultă că în timpul dominaţiei fasciste, Oscar Walter Cisek a găzduit la domiciliul său pe numiţii Beate Fredanov şi Corn Rupert (!), care erau suspectaţi ca comunişti” („Referat cu propuneri de recrutare ca agent a scriitorului Oscar Walter Cisek din Bucureşti”, material dactilografiat, datat 7 septembrie 1963, semnat cpt. Aurel Iana şi lt. col. Kasza Stefan, şeful serviciului, ACNSAS, I 210842, vol. 3, ff. 1-10, aici: f. 3).

Ewald Ruprecht Korn (1908-1991) a fost un poet stalinist şi denunţător agresiv chiar al lui Cisek. Într-un document nedatat, este reprodusă afirmaţia lui Cisek în care respinge acuzaţia insinuantă, lansată de Ewald Ruprecht Korn, într-o şedinţă a cenaclului „Lenau”, din 1951, că „ar fi un agent american”. La şedinţa respectivă au participat şi „tov. Lucia Bacinschi, Dr. Ludwig Berghoff, Franz Johannes Bulhardt, Elena Davidescu, Iosefina Koch*, Elsa Kornis, Wolfgang Rwanka, Paul Langfelder, Valentin Lupescu [alias Valentin Heinrich], Eva Pătrăşcanu, Dr. Hermine Pilder-Klein, Gerty Rath şi I. St. Sharony” (ACNSAS, P 15891, ff. 67-68, aici: f. 68).

[* Josephine Koch a fost fiica unuia dintre cei şapte antifascişti germani din Jimbolia, asasinaţi în toamna anului 1944 de către nazişti locali. Koch este autoarea evocării „Heide - den sieben antifaschistischen Kämpfern von Hatzfeld gewidmet”, publicată în cotidianul Neuer Weg din 17 septembrie 1954, în care tematizează întîmplarea.  A fost redactoare a cotidianului Neuer Weg şi a revistei Volk und Kultur din Bucureşti şi soţia scriitorului român, Ion Lăncrănjan, care a tematizat incidentul din 1944 în romanul său Caloianul, 1975. În anii 1950, soţii Lăncrănjan erau vecini cu Cisek şi locuiua în acelaşi imobil.]

ACNSAS, I 210842, vol. 3, f. 61.
ACNSAS, I 210842, vol. 3, f. 61.

Activitatea de delator notoriu a lui Korn fusese, de-altfel, apreciată de către poliţia politică, ceea ce rezultă şi dintr-un soi de miniportret, inclus într-o notă nesemnată, din 31 martie 1957, în care scriitorii de limbă germană din România sînt împărţiţi într-un grup aşa zis „progresist” (din care făcea parte şi Korn) şi altul calificat drept fascist:

 

„Singurul om de iniţiativă, îndrăzneţ şi perserverent dintre cei progresişti este Ewald Ruprecht Korn. E lipsit însă de tact, nervos şi mereu agitat, încît strică mult adeseori în izbucnurile lui agresive. Nu i se poate însă contesta cinstea, ataşamentul şi buna credinţă. El este acela care urmăreşte cu perseverenţă din iniţiativă proprie, activitatea bandei fasciste. Restul deşi bine intenţionaţi, dornici chiar a face tot ce serveşte cauza noastră, se lăsau timoraţi, nu de mult încă demoralizaţi.” („Notă informativă”, nesemnată, datată 31 martie 1957, cuprinde 21 de pagini dactilografiate. Dintr-o adnotare scrisă pe prima filă cu cerneală, semnată indescifrabil, datată „17. IV. 1957”, rezultă că cei din grupul scriitorilor germani, calificaţi drept fascişti, urmează să fie „lucraţi în acţiune” - ACNSAS, I 210842, vol. 3, ff. 58 - 78, aici f. 61.)

Absurditatea delaţiunilor din Nota informativă, în care reprezentanţii literaturii germane din România sînt împărţiţi într-un grup fascist şi altul progresist, culminează în etichetarea poetului german, de etnie evreiască, Alfred Margul-Sperber, drept fascist:


„Sperber ca poet este talentat, dar o secătură ordinară, un duşman de clasă învrăjbit, slugă şi spion al americanilor, care şi-a oferit serviciile lui de poet încă pe vremea lui Hitler fascismului german. Fiind însă descoperit de literaţii germani de atunci că este de origine evreu, şi-au bătut joc de el poreclindu-l ‚acela care fluieră de după copac’. / A publicat poezii net duşmănoase în ‚Agora’, apoi cele cu tendinţe de diluare în revistele germane de azi interne şi broşurile de poezii apărute la editurile noastre. Binemeritînd de la patrie să fie şi laureat pentru aceste servicii aduse clasei muncitoare de care-şi bate joc.” (Ibid. f. 78)

Sprijinul acordat lui Margul-Sperber de către Cisek în timpul prigoanei antisemite a regimului fascist antonescian a fost confirmat după război de mai multe persoane şi a fost amintit în numeroase articole şi studii apărute de-a lungul anilor.

De episodul salvării se aminteşte şi într-un referat din 16 ianuarie 1955, în care se propune recrutarea lui Margul-Sperber, dar care nu a fost realizată. În referatul citat se menţionează că „în anul 1941 [Margul-Sperber] este arestat de siguranţă pentru a fi deportat în Transnistria, fiind evreu, în urma intervenţiei scriitorului Ioan Pilat (sic) rudă cu Brătianu şi a lui Oskar Walter Kisek (sic), prieteni intimi ai săi, este pus în libertate.” (Cf. „Referat. Obiect: propuneri pentru recrutarea numitului sperber M. Alfred din Bucureşti”, document dactilografiat, datat 26 ianuarie 1955, semnat de lt. Constantin Rusu, ACNSAS, I 151665, vol. 1, ff. 280-284, aici: f. 281.)

Implicarea lui Pillat, nu şi cea a lui Cisek, în salvarea lui Margul-Sperber este amintită şi de Veronica Porumbacu într-un necrolog, publicat în Neue Literatur după moartea poetului (cf. Veronica Porumbacu, „In memoriam”, în: Neue Literatur, anul 18, nr. 1-2, 1967, pp. 6-7)

În contextul de a-i da arestatului Cisek un ajutor poate fi înţeleasă şi aserţiunea lui Margul-Sperber că naziştii ar fi interzis după 1936 publicarea („tipărirea”) cărţilor sale.

Cert este că Cisek, prezentat de Margul-Sperber, ca un scriitor „progresist” care după 23 august 1944 „a arătat tot zelul şi bunăvoinţa pentru a se încadra în spiritul nou”, traducînd şi romanul realist-socialist al lui Mihail Sadoveanu Mitrea Cocor în limba germană, a publicat în Germania, după venirea la putere a lui Hitler, în 1933, volumul de poezii, Die andere Stimme (1934) şi, în 1937, romanul Der Strom ohne Ende, care ulterior a mai fost reeditat (cf. „Bibliografie”, în: Oscar Walter Cisek, Das entfallene Gesicht. Erzählungen, herausgegeben und mit einem Nachwort versehen von Peter Motzan, Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, München, 2002, p. 378.)

Cisek a transpus această relaţie specială de amiciţie veche într-o poezie melancolică, dedicată lui Margul-Sperber cu ocazia împlinirii vîrstei de 50 de ani, în 1948. Poezia a apărut într-un volum postum, în care au fost incluse şi poeziile tîrzii, scrise de Cisek în perioada dramatică a tracasărilor, la care a fost supus între anii 1947-1955:

[…]

Müde sind sie, meine Augen, suchten
Viel zu überwach nach deinem Gang,
Suchten lang, doch ungestillte Fluchten,
Die vergessen möchten frühen Frost
Und mir schüren fast erloschne Feuer,
Harren  noch auf deinen klaren Brand –
Daß ich ihn erreichte und ihn tränk,
Daß ich spürte tief und wüßte tief
In mir reifen Weizen, reifes Land.

„Von der Neige“, in: Oscar Walter Cisek, Gedichte. Eine Auswahl. Mit einem Nachwort von Alfred Kittner, Kriterion Verlag, Bukarest 1972, p. 91.


Pe de altă parte este evident că în presa nazistă din Germania numele lui Cisek apare foarte rar. De obicei este vorba de scurte ştiri în care se aminteşte de conferinţe pe care le-a susţinut în anumite localităţi şi în care nu s-a abătut de la linia oficială a diferitelor regimuri sub care fusese diplomat şi propagandist cultural.

 


Charlotte Friedrich, „Rumänische bildende Kunst“, in: Völkischer Beobachter, 12. November 1943, S. 4;
„Vorträge“, in: Völkischer Beobachter, 13. Dezember 1941, S. 2;
Siegfried Melchinger, „Das Lied der Hirten“, in: Neues Wiener Tagblatt (Tages-Ausgabe), 18. Dezember 1941, S. 1;
„Zahlreiche rumänische Staatsmänner in Wien eingetroffen. Heute Eröffnung der Rumänischen Volkskunstschau “, in: Völkischer Beobachter, 21. November 1941, S. 4;


Zur rumänischen Volkskunstausstellung in Wien. Die rumänische Kultur wurzelt im Dorf, „VB”-Gespräch mit Staatssekretär Badauta und Presseleiter Cisek

 

„[...] Das ist die Ku1tur unseres Volkes. Dieses durch ein kapitalistisches System verarmte Bauernvolk einem neuen Woh1stand zuzuführen und seine Kultur frei aufleben zu lassen, das ist das oberste Ziel unseres Staatsführers und Marschalls Antonescu. Das freie Bauernvolk soll kulturell wieder neu erb1ühen. Erst dann kann an einen weiteren Aufbau gedacht werden.“

Völkischer Beobachter, 19. November 1941 S. 4.

De remarcat ar mai fi că şi în presa de limbă germană din România numele lui Cisek apare doar sporadic. Într-o amplă relatare dedicată deschiderii expoziţiei Cartea germană la Bucureşti, pe data de 1 octombrie 1940, Cisek nici măcar nu e amintit, deşi a rostit şi el o alocuţiune. Articolul din Banater Deutsche Zeitung, din 2 octombrie, se deschide cu un citat din cuvîntarea ministrului legionar al învăţămîntului, Traian Brăileanu, în care acesta invocă înfrăţirea cămăşilor verzi cu cele brune (adica a legionarilor cu naziştii). 

Banater Deutsche Zeitung, 22. Jg., Nr. 223, 2. Oktober 1940, S. 5.
„Eröffnung der deutschen Buchausstellung in Bukarest”, in: Banater Deutsche Zeitung, 22. Jg., Nr. 223, 2. Oktober 1940, S. 5.

În calitate de diplomat, Cisek a însoţit şi a condus mai multe delegaţii de scriitori şi jurnalişti din România care au vizitat Germania nazistă. În presa vremii, aceste vizite au fost prezentate din perspectiva frăţiei româno-germane după ce deja în timpul lui Carol al II-lea s-a produs o apropiere între cele două ţări, iar după venirea la putere a regimului fascist al lui Ion Antonescu, în septembrie 1940, „relaţiile de prietenie” au devenit şi mai strînse.

În 1942, presa din Germania şi România a relatat despre o astfel de vizită a unui grup de ziarişti români, invitaţi de organizaţia Nationalsozialistische Volkswohlfahrt (NSV), prezidată de Erich Hilgenfeldt, cu sediul în Berlin-Wilmersdorf. NSV a editat o serie de publicaţii sub titlul generic, Ewiges Deutschland (Germania eternă) şi hebdomadarul Nationalsozialistischer Volksdienst. Insigna NSV era inspirată din simbolul Wolfsangel, folosit atunci şi de unităţi ᛋᛋ (SS), iar astăzi de organizaţii internaţionale, extremiste de dreapta, ca de exemplu, batalionul ucrainean Azov. În R. F. Germania, dar şi în România, emblema este interzisă, fiind considerată anti-constiţională şi fascistă. (Cf. Ghidul de coduri, simboluri şi însemne ale extremei drepte, editat, în 2017, în limba română, de Fundaţia „Friedrich Ebert”.)

Insigna NSV (jos, în stînga) şi captură TV/ZDF, 8. 9. 2014

Grupul ziariştilor români care a vizitat Austria anexată şi Germania, a avut un schimb de experienţă şi o serie de întrevederi cu politicieni şi publicişti nazişti. Despre această vizită s-a relatat în diverse publicaţii, de exemplu în ziarul românesc Timpul, în Illustrierte Kronen Zeitung, din 12 ianuarie 1942 (p. 4) Neues Wiener Tagblatt (Tages-Ausgabe) din 22 ianuarie 1942 (p. 2) şi în Innsbrucker Nachrichten, din 24 ianuarie 1942 (p. 2).



Într-un articol semnat de viitorul ministru de externe (1972-1978) şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1977-1981), George Macovescu (1913-2002), membru PCR din 1936, intitulat „Cincisprezece zile în Germania. Viena-Salzburg-München-Berlin. Formarea generaţiilor de mîine ale naţional-socialismului”, publicat în Timpul, (anul VI, nr. 1715 din 16 februarie 1942, p. 11), autorul îşi sintetizează impresiile de călătorie într-un stil encomiastic, tipic pentru presa fascistă a vremurilor: 

Timpul, 16 februarie 1942
Fragmente din articolul lui G. Macovescu din Timpul, 16 februarie 1942

„Germania naţional-socialistă dă o deosebită atenţie formării viitoarelor generaţii, a acelora care s-au născut, vor creşte şi se vor forma în spiritul naţional-socialismului. Copilul german trebuie să primească încă din primele zile ale naşterii, îngrijirea necesară pentru a deveni un bun naţional-socialist, adică în primul rînd un om sănătos trupeşte. Educaţia de mai tîrziu îl va face un excelent şi disciplinat membru al partidului.”

În acelaşi articol, Macovescu se opreşte şi asupra trecerii prin oraşul Linz, anexat ca întreaga Austrie, în 1938, de către Germania nazistă, notînd:

„Linz-ul este un oraş care a devenit istoric de cînd Fuehrer-ul a dat celebrul comunicat prin care anunţa că trupele germane au pătruns în Austria. Dealtfel în apropierea acestui oraş s-a născut şi şi-a trăit copilăria conducătorul de astăzi al Germaniei.”

 

Ce l-a determinat pe ilegalistul Macovescu să scrie un serial despre vizita jurnaliştilor români în Germania şi să laude realizările regimului nazist? A făcut-o din teamă sau din oportunism? Convingerile sale antifasciste le-a exprimat după 23 august 1944 atît în presa comunistă, imitînd stilul proletcultismului mînios, cît şi mai tîrziu în jurnalul său în care descrie derapajele naţionalismului ceauşist ca o nouă formă, renăscută, a legionarismului:

 

„Noul fascism”, nota el în jurnalul său la data de 9 octombrie 1982, „se ridică în flamură roşie. Altădată flamura era verde. Şi nu observă nimeni?” (George Macovescu, Jurnal, Vol. I (1952-1982), Cuvânt înainte: Florin Constantiniu. Adnotări: Mioara Anton, Domino, Bucureşti, 2006, p. 293.)



Scânteia, 2, nr. 142, 17 februarie 1945, p. 8





„Se mai vorbeşte [...] despre nimicirea hitlerismului. Aliaţii nu se vor da în lături de la nici o măsură pentru a îndeplini această sarcină grea, pentrucă trebue să constatăm că Hitler a reuşit să insufle tineretului spiritul nazist şi va fi destul de dificil să se desintoxice acest tineret. Va fi nevoe de o muncă uriaşă, de o hotărâre fără seamăn, însă suntem siguri că sarcina va fi dusă până la capăt.” (George Macovescu, „Soarta Germaniei”, în: Scânteia, 2, nr. 142, 17 februarie 1945, p. 8.)


Într-un cerc restrîns de prieteni, între care se afla şi un informator al Securităţii, Cisek povesteşte că un grup de autori germani s-a dus în 1957 la ideologul partidului, Leonte Răutu, pentru a-l denunţa c-a lucrat în Ministerul Propagandei pe vremea lui Antonescu, asta cu scopul de a-i pune beţe-n roate. În timpul expunerii, el repetă ce a încercat să explice şi anchetatorilor după ce a fost arestat, afirmînd, fără a prezenta argumente, că Macovescu şi poetul Eugen Jebeleanu ar fi avut un rol mai mare în minister decît el. În nota predată Securităţii, informatorul redă cuvintele lui Cisek în vorbire directă:

„Ştiu precis că unii s-au dus să spună lui RĂUTU, a precizat OSCAR WALTER CISEK, că am servit regimul antonescian. Adevărul este că la Ministerul Propagandei eu am avut un rol mai mic decît MACOVESCU, şi chiar decît JEBELEANU. N-am fost niciodată hitlerist. E adevărat că am scris ani de zile la ‚Gîndirea’ lui NICHIFOR CRAINIC, dar nu mi-e ruşine cu asta.” (Notă semnată de „Şt. Dragomirescu”, primită de gen.-mr. T[ănase] Evghenie la data de 20 august 1964. Document dactilografiat, copie indigo, ACNSAS, I 210842, vol. 3, ff. 55-57, aici: f. 56.) 


În 1945-46, ziarele erau pline de polemici ideologice. Ziarul Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ), Dreptatea, se întrecea cu Scînteia şi România liberă în condamnarea hitlerismului şi a criminalilor de război din Germania. După numirea lui Petru Groza în fruntea guvernului procomunist, în martie 1945, şi odată cu apropierea alegerilor generale care urmau să aibă loc peste un an, ţărăniştii au lansat mai multe campanii de presă contra unor comunişti, căutînd în biografiile acestora pete compromiţătoare. Unul dintre aceştia a fost George Macovescu, care între 1945 şi 1949 devenise secretar general la Ministerul Informaţiilor (fost al Propagandei) şi între 1949 şi 1952 director în cadrul Ministerului de Externe, ca apoi să fie exclus din corpul diplomatic, fiind suspectat de „deviere de dreapta”. Va reveni pe scena politică abia în 1959 şi va fi reîncadrat în aparatul MAE.

În 1946, Dreptatea a cerut „epurarea d-lui G. Macovescu”, pe motiv c-ar fi de fapt un pro-nazist.

Unul dintre semnatarii polemicii contra lui Macovescu a fost Ilie Păunescu, un gazetar care a lucrat mai tîrziu la Radio Europa liberă. Revenind în ţară după 1990, Păunescu a devenit redactor şef al ziarului ţărănist reînfiinţat.

Pentru a dovedi că Macovescu a fost un simpatizant nazist, ziarul publică şi o fotografie pe care, chipurile, acesta dă mîna cu Baldur von Schirach. Dezvăluirile spectaculoase ale ziarului s-au dovedit a fi o cacealma – un fake news cum s-ar zice astăzi. 

 

Dreptatea, an XXI, nr. 12, din 17 februarie 1946, pp. 1 si 3

Oficiosul ţărănist, Dreptatea, îl atacă pe George Macovescu, publicînd o fotografie cu următoarea legendă: „D. G. Macovescu dînd mîna cu Baldur von Schirach”. - Dreptatea, an XXI, nr. 12, din 17 februarie 1946, pp. 1 si 3 (montaj) 


În relatările presei, apărute cu prilejul vizitei din 1942 (a se vedea mai sus), se spune că doar locţiitorul lui Baldur von Schirach, Karl Scharizer (1901-1956), a primit delegaţia română. Scharizer a ţinut o scurtă alocuţiune, la care a răspuns Cisek. Baldur von Schirach (1907-1974) a fost şeful tineretului nazist (Reichsjugendführer der NSDAP), din august 1940 pînă la începutul anului 1945 a fost Gauleiter-ul şi guvernator al Reich-ului (Reichsstatthalter) la Viena. Pentru crime contra umanităţii a fost condamnat, în 1946, la Nürnberg, la 20 de ani de închisoare (eliberat în 1966).

La campania declanşată în oficiosul ţărănist contra lui Macovescu şi altor persoane care s-au pronunţat în favoarea stîngii pro-comuniste au participat, în afară de Ilie Păunescu, N. Carandino, Oscar Lemnaru şi Corneliu Coposu, precum evidenţiază Ana Selejan în volumul Trădarea intelectualilor, apărut în 1992, la Sibiu. Între multe exemple citate în carte, se află şi pamflete versificate în care Macovescu este persiflat şi din care nu lipsesc aluziile răutăcioase la plăsmuita întîlnire cu Baldur von Schirach:

 

Frunzuliţă de pelin,

Macovescu la Berlin

Şi căzu din cer senin

Şi nu te lovi din plin.

 

Foaie lată de piper
Ieri cu „Crucile de fier”
Iar acuma, pişicher,
Comunist, în minister.

[...]

 

Morala:

Cînd mînînci aşa iahnie,

Nu mai face gălăgie!

 

Şi încă un exemplu din textul intitulat: „Megafonul”:

 

Eu sînt un megafon sinistru,
O drîmbă, un acordeon...
Sînt cobza domnului ministru
Cu strune false, fără ton

 

Eu sînt o simfonie tristă

Eu port pecetea comunistă

Şi-amprentele lui von Baldur!

 

Cf. Ana Selejan, România în timpul primului război cultural (1944-1948). Trădarea intelectualilor, vol. 1, Transpres, Sibiu, 1992, p. 141.


Relaţia Crainic-Cisek

Oscar Walter Cisek şi Nichifor Crainic erau cunoştinţe vechi. De prin anii 1920 relaţia lor a devenit tot mai apropiată, mai ales după ce Cisek a început să publice şi în revista Gândirea. Afinităţile elective existente între cei doi au devenit vizibile în traduceri şi în prezentări bazate pe suprapunerea unor concepţii estetice convenţional-tradiţionaliste, opuse curentelor experimentale şi avangardiste, exprimate atît în texte literare, cît şi în eseuri, recenzii şi articole.

Cisek a tradus poezii semnate de Crainic deja în anii 1920.

Nichifor Crainic, „Herbstlied”. Deutsch von Oscar Walter Cisek, in: Cultura, [anul 1] 1. Jg., Nr. 2, 1924, [f. p.] o. S.

Nichifor Crainic, „Herbstlied”. Deutsch von Oscar Walter Cisek, in: Cultura, [anul 1] 1. Jg., Nr. 2, 1924, [f. p.] o. S. 

Elogiile la adresa lui Cisek exprimă admiraţia reală a lui Crainic faţă de acest scriitor pe care-l aprecia şi pentru faptul că în calitate de tălmăcitor „propagă” literatura română în spaţiul lingvistic german.

Nichifor Crainic: „Oscar Walter Cisek”, în: Gândirea, nr. 1-2 1930, pp. 51-53

Nichifor Crainic: „Oscar Walter Cisek”, în: Gândirea, nr. 1-2 1930, pp. 51-53 (fragment).

 

În ce măsură s-a identificat Cisek cu scrierile cultural-politice şi ideologice semnate de Crainic este greu de evaluat, deoarece declaraţiile publice şi particulare ale scriitorului de limbă germană conţin, de-a lungul timpului, doar indicii vagi din care se pot extrage anumite concluzii – pe alocuri speculative. Prezentarea tardivă a relaţiei sale cu ministrul propagandei drept pur profesională sau calificarea propriilor sale contribuţii în Gândirea drept piese inocente de care nu trebuie să-i fie ruşine sînt aserţiuni care pot fi interpretate 1) ca o încercare de autoapărare faţă de eventuale repercusiuni negative în timpul detenţiei; 2) ca o dovadă pentru lipsa conştiinţei critice faţă de implicarea teoreticianului statului etnocratic la impunerea şi răspîndirea doctrinei fasciste în România sau 3) ca o formă de identificare estompată cu teoriile şi convingerile naţionalist-ortodoxiste, antidemocratice, autoritar-fasciste, xenofobe şi antisemite ale teologului – asta după declanşarea dezgheţului şi primei pseudoliberalizări, urmate condamnării oficiale a cultului personalităţii lui Stalin.

O clarificare a acestei problematici complexe ar necesita o studiere atentă şi critică a publicisticii integrale a lui Cisek, o analiză a tuturor rapoartelor redactate în calitate de diplomat, cît şi a limbajului utilizat în diferitele texte semnate. O astfel de întreprindere însă ar depăşi aceste însemnări, iar, în prezent, o reconsiderare critică a operei şi biografiei lui Cisek (propusă de unii istorici ai literaturii) se limitează la înşiruirea elementelor care-i conferă doar aura unei victime a comunismului şi se rezumă la relativizarea sau trecerea sub tăcere a compromisurilor făcute atît înaintea încarcerării şi mai ales după. 

Poziţia reală a lui Cisek faţă de Crainic se desprinde totuşi ceva mai limpede din depoziţiile făcute în calitate de martor în timpul procesului intentat gîndiristului, acuzat de crime de război împreună cu alţi inculpaţi în procesul publiciştilor fascişti din primăvara anului 1945.

Vorladung / Citaţie, 16. 3. 1945 - Cisek, ACNSAS, P 77, vol. 5, f. 169
Vorladung / Citaţie, 16. 3. 1945 - Cisek, ACNSAS, P 77, vol. 5, f. 169


Într-o lucrare a lui Ioan Opriş, apărută în 1999, procesul răsunător al criminalilor de război din România (acuzaţi de provocare a dezastrului ţării) este descris, pe alocuri, dintr-o stridentă perspectivă revizionist-relativizantă, conferind inculpaţilor statutul de victime ale împrejurărilor postbelice, vitrege.

În conformitate cu această metodă de abordare au fost scrise după cel de-al II-lea război mondial sute de volume revizioniste în care se negau crimele fasciste şi Holocaustul, iar procesul de la Nürnberg şi procesele intentate făptaşilor de la Auschwitz erau calificate drept o înscenare a învingătorilor.

Coperta: SP, II,16/5.3. 1936
În ceea ce priveşte procesul lui Crainic, judecat în absenţă şi condamnat iniţial la închisoare pe viaţă, Opriş a cules din documentele, păstrate în arhive, acele părţi care îi permit să-l înfăţişeze într-o lumină favorabilă. Stînd ascuns, Crainic a fost arestat abia în 1947, redeschindu-se atunci şi acţiunea penală. În procesul intentat lui Crainic, despre opera căruia Z. Ornea scria că „e de un fundamentalism fascist fără precedent încă la noi, înlocuind demosul cu ethnosul şi declarînd că ‚legea lui Hristos e legea statului’” (Z. Ornea, „O ediţie contrafăcută”, în: România literară, nr. 30, 30 iulie 1997), a depus mărturie şi Cisek.

Iată cum asortează Ioan Opriş în volumul său: Procesul ziariştilor „naţionalişti”. 22 mai-4 iunie 1945 (Editura Albatros, Bucureşti, 1999) mărturiile favorabile lui Crainic:

Şi totuşi, martorii au fost aprobaţi, urmând să depună în favoarea acuzatului mai mulţi academicieni şi oameni de cultură, printre care Al. Lapedatu, T. Vianu, R. Rosetti, Gr. Pişculescu, Savel Rădulescu, Oscar Walter Cizek, Al. Bădăuţă, C. Iotzu, O. Han, D. Caracostea, V. Băncilă, Margareta Sterian, Ov. Papadima. În acel context, Al. Lapedatu a revelat despre N. Crainic câteva fapte: l-a apărat T. Vianu atunci cînd tinerii legionari voiau să-l scoată din Academie, considerîndu-l „bun român”; a sprijinit crearea unui Institut pentru românii din străinătate şi niciodată nu şi-a manifestat mulţumirea sau satisfacţia pentru trecerea Ardealului de Nord către Ungaria”(70) La rîndul său, T. Vianu a remarcat colaborarea bună cu Crainic la „Gîndirea”, unde toţi autorii erau liberi „să scrie după cum voiau şi în conformitate cu conştiinţa fiecăruia”; a amintit atitudinea corectă a acestuia faţă de evrei! (71) Radu Rosetti a ţinut să spună: „Nu-l cred pe acuzat capabil de a primi directive străine. (72) Cizek, ca unul care lucrase ca adjunct al lui Crainic la „Gîndirea” şi în Ministerul Propagandei a spus, la 10 ianuarie 1948: „Killinger nu a fost niciodată la ministrul Propagandei la acea epocă şi după cît ştiu acuzatul nu a avut nici o legătură cu Killinger”; „între N. Crainic şi germani nu putea să fie nici o legătură”, acuzatul căutînd „să facă propagandă în favoarea Transilvaniei”. Mai mult, a destăinuit că preşedintele Clubului Gazetarilor Străini, Sibert, Trandafilo şi Killinger i-au cerut lui Antonescu să-l înlăture pe Crainic de la conducerea ministerului.

Mărturia sa – „acuzatul a fost bun prieten [cu] Gamillscheg care nu era deloc agreat de Killinger şi nici de nazişti şi care a căutat să propage ştiinţific drepturile noastre asupra Transilvaniei” - are o deosebită valoare. Cizek a mai subliniat rolul lui Crainic în a-l convinge pe Walter Hoffman să scrie România de azi, „cea mai bună carte de propagandă românească în acel timp”, ca şi faptul că el a făcut propagandă în Germania pentru ortodoxie şi valorile de creaţie din România, întrebuinţând acele principii pentru a face propagandă pentru Transilvania”. (73) Venind de la o atare personalitate, s-ar fi cuvenit ca mărturii1e lui Cizek să fi fost luate în seamă! (Opriş, op. cit., p. 158)

Comemorarea lui Codreanu la Berlin, ianuarie 1945: Franz Alfred Six, Ernst Gamillscheg, Horia Sima (cf. Legiunea în imagini. Albumele Traian Borobaru, Madrid, 1977, imaginea de la poziția 61.)


Comemorarea lui Codreanu la Berlin, ianuarie 1945: Franz Alfred Six, Ernst Gamillscheg, Horia Sima (cf. Legiunea în imagini. Albumele Traian Borobaru, Madrid, 1977, imaginea de la poziția 61.)

Manfred von Killinger, Kampf um Oberschlesien 1921, Leipzig, 1934

Manfred von Killinger, Kampf um Oberschlesien 1921, Leipzig, 1934

Precizăm că Manfred von Killinger a fost ambasadorul Germaniei naziste la Bucureşti. Dr. Walter Hoffmann (1891-1972), membru al partidului nazist NSDAP, din 1933, amintit mai sus, a publicat, în două ediţii, cu sprijinul financiar al Ministerului Propagandei Naţionale de la Bucureşti cartea: Rumänien von heute. Ein Querschnitt durch Politik, Kultur und Wissenschaft, 2. vermehrte und verbesserte Auflage, Verlag Cartea Românească, Bucureşti / Verlag Felix Meiner, Leipzig 1942. Volumul de propagandă al lui Hoffmann conţine pasaje antisemite şi xenofobe agresive şi este o preamărire a politicii rasiste a regimului fascist al lui Antonescu. Iată aici cîteva pagini facsimilate din cartea amintită:    


Cultivînd vechea tradiţie levantină de corupere a unor personalităţi, autorităţile române au copleşit cu onoruri, stimulîndu-le orgoliile, oameni ca Hoffmann sau Ernst Gamillscheg, şeful Institutului German de Ştiinţă (Deutsches Wissenschaftliches Institut), înfiinţat în aprilie 1940 la Bucureşti. Gamillscheg a fost decorat în 1939 de către Hitler. După 1942 devenise şi consilier al Ambasadei germane din România. Din 1929 fusese deja membru corespondent al Academiei Române, iar din 1941 şi membru de onoare al Societăţii Scriitorilor Români. Hoffmann şi Gamillscheg au fost decoraţi, în februarie 1942, cu Ordinul Coroana României în rang de Mare Ofiţer, ordin înmînat de Mihai Antonescu.

Gamillscheg a fost nu numai unul dintre organizatorii- mediatori care a pus umărul la formarea guvernului legionar din Viena al lui Horia Sima, ci şi persoana propusă, în 1953, să devină vicepreşedinte al proiectatului Institut Român care urma să reia activitatea Institutului care a existat la Berlin între 1940 şi 1945. Între cei care urmau să activeze alături de Gamillscheg, dar şi de Walter Hoffmann, s-au mai aflat figuri provenite din organizaţiile şi cercurile de extremă dreapta din România: Al. Randa, Grigore Manoilescu, preotul catolic Florian Müller, Hans Hartl şi Fritz Valjavec. (Cf. Lucian Nastasă-Kovács / Irina Matei, Cultură şi propagandă. Institutul Român din Berlin [1940-1945], Editura Mega, Cluj-Napoca, 2018, pp. 630-631.) 

Pe de altă parte, documentele păstrate în arhive confirmă faptul că Cisek a avut contacte – cel puţin oficiale - cu Killinger. Ca dovadă, Securitatea a arhivat şi o fotografie din presa vremii pe care poate fi văzut Cisek împreună cu ambasadorul Germaniei naziste şi Mihai Isbăşescu, fost secretar al ministrului propagandei, Nichifor Crainic, şi asistentul germanistului Ion Sîn-Giorgiu, director al ziarului antisemit Chemarea vremii şi mai tîrziu ministru în guvernul legionar din exil, din Viena, condus de Horia Sima. (Cf. Fotografie cu Killinger, Isbăşescu şi Cisek, în: ACNSAS, I 210842, vol. 1, f. 8, şi Fişa lui Mihai Isbaşescu din 23 iunie 1982, ACNSAS, D 118, vol. 24, ff. 137-137v. – aici şi aici.)


Cine au fost cei 14 acuzaţi şi condamnaţi în aşa numitul „proces al ziariştilor”, 22 mai – 4 iunie 1945  



„Actul de acuzare împotriva criminalilor din presa fascistă”, în: Patriotul, anul II, nr. 211, 31 mai 1945, p. 1.

#


„Tribunalul Poporului a început judecarea celui de al doilea lot de criminali de războiu”, în: Patriotul, anul II, nr. 212, 1 iunie 1945, p. 3; „Otrăvitorii poporului”, ibidem.

#


„Portretele ziariştilor criminali de războiu”, în: Patriotul, anul II, nr. 214, 3 iunie 1945, p. 3. 

#

„Tribunalul Poporului a dat sentinţa în procesul ziariştilor criminali de războiu”, în: Patriotul, anul II, nr. 216, 6 iunie 1945, p. 1.


„Portretele ziariştilor criminali de războiu”, în: Patriotul, anul II, nr. 216, 6 iunie 1945, p. 3.

#


1. Ion[el] Dumitrescu [Dimitrescu] (1898-?), condamnat la 20 de ani. Dumitrescu a fost redactor al ziarului Curentul. A fost un producător de elogii la adresa dictatorului Ion Antonescu, devenind membru al Comisiei de Cenzură a Filmului (Opriş, p. 20).

2. Romulus Dima George Dianu (1905-1975), condamnat la 20 de ani de închisoare, graţiat în 1955 (Opriş, p. 172). Publicist la Curentul. A fost un susţinător al politicii lui Antonescu. În 1941 a fost numit preşedinte al Comitetului Cenzurii Presei. În această calitate a iniţiat suprimarea a 11 publicaţii maghiare de pe teritoriul României - micşorat după anexarea Ardealului de Nord de către Ungaria.  

3. Romulus Seişanu (1888-1955), condamnat la 20 de ani de închisoare (Opriş, p. 21). A publicat numeroase articole în Curentul şi în Universul în care a elogiat războiul României, alături de Germania, împotriva U.R.S.S.-ului.

 4. Ilie Rădulescu (1898-?), condamnat pe viaţă, eliberat prin graţiere. A editat cel mai violent ziar antisemit al epocii, Porunca Vremii. A întreţinut contacte cu publicişti nazişti. În aprilie 1943 a participat la congresul presei naţionaliste, alături de Al. Gregorian, R. Şeişanu, Haralamb Ionescu, Gr. Popa, Şt. Ionescu, Cătălin Ropală, N. Mihăiescu, Viorel Vişoiu, Şt. Teodorescu, Mircea Gorunescu, Vintilă Horia şi publicistul nazist german din România şi redactor principal al ziarului Südostdeutsche Tageszeitung, Hans Hartl (cf. Opriş, p. 118). Într-un serial, Rădulescu a relatat despre vizita sa în Germania. O versiune scurtă în două părţi a fost tradusă în limba germană şi sintetizată sub titlul „Ein Rumäne erlebt Großdeutschland. Aus dem Reisebericht des Direktors der Porunca Vremii, Dr. Ilie Rădulescu”, în: Südostdeutsche Tageszeitung din 18 mai 1943, p. 5 şi 19 mai 1943, p. 4.

Iată aici transcrierea unui pasaj din primul articol, cel din 18.5. 1943, referitor la prezenţa evreilor în Reich, articol în care Rădulescu laudă politica lui Hitler şi o descrie drept exemplară şi demnă de preluat:

Judenfrei // Sehr wichtig ist dem Leiter des antisemitischen Blattes die Ausschaltung des einst so unheilvollen jüdischen Einflusses in Deutschland. Er habe überhaupt keine Juden gesehen, weder in Berlin, noch in München, noch in anderen deutschen Städten; allein in Wien, in dem alten Ghetto, traf er einen verkommenen Juden an. Von 600.000 Juden im Reich im Jahre 1938 sind heute nur 30-40.000 verblieben; 120-150.000 flohen und der Rest von über 400.000 habe selbst seine Rückkehr in das polnische Ghetto verlangt. Gewiß waren die Sanktionen gegen das Judentum für seine schweren Sünden in der Vergangenheit hart, aber es handle sich vor allem um die Vorsorge, die Gefahr für die Nation in der Zukunft zu beseitigen. So sei das moralische Potential des Reiches nicht nur achtunggebietend, sondern auch unverletzlich.”




#

Porunca Vremii, 1941



 

 

5. Ilie Popescu-Prundeni (1907-?), condamnat pe viaţă. Eliberat în 1956. A fost unul dintre cei mai vehemenţi ziarişti rasişti, aflîndu-se ca redactor principal în fruntea ziarului Porunca Vremii, alături de Ilie Rădulescu. A publicat numeroase articole în săptămînalul lui Goga, Ţara noastră. Într-unul din aceste articole vorbeşte despre Societatea Naţiunilor pe care o descrie ca o organizaţie anexată masoneriei care acţionează în „spirit iudeo-bolşevic”. (Cf. „Cimitirul iluziilor păcii”, în: Ţara noastră, 24 septembrie 1937; passim Opriş, p. 126.) A făcut parte din delegaţia publiciştilor, condusă de Cisek, care a vizitat în 1942 Germania nazistă. Despre vizita respectivă a scris George Macovescu şi el membru al delegaţiei (pentru detalii a se vedea mai sus). Prundeni a mai participat şi la o consfătuire antisemită internaţională care a avut loc la Frankfurt pe Main.


I. P. Prundeni, „Sensul eroic al vieţii”, în: Ţara noastră, anul XVII, nr. 1, februarie 1938, pp. 32-34, aici: p. 34.

 

6. Alexandru Hodoş (1893-1967), a primit o pdeapsă de 20 de ani. Hodoş a fost un publicist naţionalist radical. A publicat în ziarele extremiste de dreapta din perioada interbelică şi a fost director al Teatrului Naţional. Fiind membru al Partidului Naţional Creştin fusese numit subsecretar de stat în guvernul antisemit „Goga-Cuza”. A fost şi director al radioului, iar în perioada lui Antonescu devenise inspector în Ministerul Propagandei şi în 1942 şef al presei şi propagandei la ambasada din Berlin. În 1938 a preluat direcţia revistei xenofob-antisemite Ţara noastră, fondată, în 1907, de Octavian Goga (1881-1938). În timpul procesului, martorul Cisek i-a luat apărarea lui Hodoş (Opriş, p. 154). În perioada ceauşistă a fost publicat din nou, atît cu scrieri literare, cît şi cu traduceri.



„Foaie săptămânală naţionalistă”: Linia dreaptă, 8 mai 1937. Direcţia politică: Al. Hodoş

7. Radu Demetrescu-Gyr (1905-1975), cel mai cunoscut poet legionar, a fost condamnat la 12 ani ani de închisoare. Eliberat înainte de termen, rearestat la sfîrşitul anilor 1950. După ce a fost graţiat, Radu Gyr a publicat în ziarul de propagandă, Glasul patriei.

8. Pamfil Şeicaru (1894-1980, R.F. Germania), director al ziarului Curentul, susţinător activ al politicii agresive a lui Ion Antonescu. Condamnat la moarte în contumacie, potrivit lui Opriş (p. 21) la detenţiune pe viaţă, exilat, colaborator extern al Securităţii („Vlad”), graţiat în 1966 şi reabilitat în 1996. A efectuat, în 1976, o călătorie legendată în România, a susţinut campaniile de presă contra „iredentismului maghiar”, iniţiate de regimul naţional-comunist, şi a pledat pentru reabilitarea lui Antonescu. (Despre activitatea lui Şeicaru pe larg în: Dinu Zamfirescu, Cârtiţele Securităţii. Agenţi de influenţă din exilul românesc, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2013, pp. 93-243. Cf. George Stanca, „Şantajul şi etajul”. Pamfil Şeicaru, între legendă şi adevăr, Adevărul, Bucureşti, 2012. Volumul lui Stanca este o prezentare a ziaristului dintr-o perspectivă naţional-patriotică, alunecînd, pe alocuri, într-un ton apologetic. Tot aşa şi cartea lui Florian Bichir, Pamfil Şeicaru. Un condei de geniu, strivit între două date: 23 august 1944-23 august 1976, Editura Militară, Bucureşti, 2014.)

9. Nichifor Crainic (1889-1972), scriitor ortodoxist şi teoretician fascist, a publicat în Gândirea, Sfarmă Piatră, etc.

Nichifor Crainic (de fapt: Ion Dobre) a fost condamnat, în 1945, la detenţie pe viaţă (Opriş, p. 22). În timpul procesului, Oscar Walter Cisek a depus mărturie în favoarea lui Crainic. Acesta a stat ascuns pînă-n 1947, apoi fusese arestat. În detenţie a colaborat activ cu autorităţile din penitenciar şi a participat la reeducarea deţinuţilor. După eliberare a publicat în ziarul de propagandă al regimului, Glasul Patriei.

Crainic este autorul teoriei fasciste privind statul etnocratic. Crainic a încercat să se înfăţişeze în faţa autorităţilor postbelice ca adversar al rasismului nazist, exemplificînd această poziţionare prin eseul său „Rasă şi religie” din volumul Puncte cardinale în haos, din 1934 (cf. Opriş, p. 163). Teoriile sale se suprapun, în linii esenţiale, cu cele promovate de celelalte mişcări fasciste internaţionale. Criticul Z. Ornea nota într-o cronică a volumului Ortodoxie şi entnocraţie, reeditat de Magda şi Petru Ursache, în 1996, că autorul „e de un fundamentalism fascist fără precedent încă la noi, înlocuind demosul cu ethnosul şi declarînd că ‚legea lui Hristos e legea statului’”. (Z. Ornea, „O ediţie contrafăcută”, în: România literară, nr. 30, 30 iulie 1997. O ediţie în care au fost incluse toate textele din volumul iniţial a apărut un an mai tîrziu, cf. Nichifor Crainic, Ortodoxie şi entnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic. Studiu introductiv, îngrijire de ediţie şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1997.)

Ornea, citînd din scrierile lui Crainic, redă şi acest pasaj care reflectă atitudinea antisemită şi profund antidemocratică a gîndiristului care încerca să convingă tribunalul că nu a fost şi nu este rasist sau xenofob: „Orice stat de tip nou, care a ieşit regenerat din cloaca democratică, duce o politică de ridicare fizică şi una culturală de renaştere a lui morală şi spirituală. Germania nouă a azvîrlit imediat peste graniţă pe toţi pornografii iudaici şi chiar pe scriitorii germani infectaţi de iudaism. Italia a sancţionat imediat pe un nuvelist scabros. Fără discuţie”.(Cf. Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească,  Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 456.)

10. Pan M. Vizirescu (1903-2000), condamnat pe viaţă pentru publicistica fascistă prin care a contribuit la provocarea „dezastrului ţării” (Opriş, p. 22). A stat ascuns peste 22 de ani la Slatina, fiind descoperit în 1967. A publicat în perioada ceauşistă la editura Eminescu, în 1982, Poeme şi, ulterior, Sunet peste culmi (1985) şi Călătorie de taină (1988). (Cf. Alina Mitran: „Jurnalistul anticomunist care a stat ascuns 23 de ani în podul casei. Nepoată: „În fiecare marți noaptea ieșea în curte. Ar fi vrut să fie îngropat în grădină“, în: Adevărul, 30 aprilie 2016.)

11. Stelian Popescu (1874-1954 în Spania) a fost condamnat în contumacie pe viaţă.

Popescu a fost directorul ziarului Universul şi preşedintele Ligii Antirevizioniste Române (LAR). (Cf. adnotarea: Gazeta antirevizionistă, în: „Blut und Boden 4 – Sînge şi glie 4” – din: Halbjahresschrift – hjs-online, 10 iunie 2018.) Popescu a fost un susţinător al lui Ion Antonescu, stimulînd cultul personalităţii „conducătorului de stat”. El a considerat ziarul pe care-l conducea ca o „armă de luptă contra evreilor” (Opriş, p. 27). Totodată a sprijinit Mişcarea Legionară şi politica profund revizionist-xenofobă a LAR.

Corespondentul din Germania al ziarului Universul a fost ardeleanul Fritz Theil (1895-1961) care în vara anului 1944 a revenit în România. O scurtă perioadă a fost găzduit la Bucureşti de Popescu. El a lucrat la Berlin la postul de radio central al Reich-ului, avînd printre colaboratori şi pe legionarul fanatic şi viitor episcop ortodox Viorel Trifa (1914-1987). Coacuzatul în „procesul ziariştilor”, Al. Hodoş, menţiona într-un raport din 1942 că Theil are un singur cusur pentru că nu e „român de sînge” (cf. Lucian Nastasă-Kovács / Irina Matei, op. cit., pp. 518-524, aici: p. 521.) Fratele lui Theil, Karl-Hermann Theil (1903-1988), fusese la Bucureşti corespondentul oficiosului nazist Völkischer Beobachter (cf. „Comemorarea atentatorilor asupra lui Hitler”, în: RFE, 24. iulie 2019.)

12. Grigore Manoilescu (1898-1963, Madrid, Spania), condamnat în contumacie la moarte. Manoilescu a fost un gardist extrem de activ, membru al Cuibului „Axa” şi şeful ziarului legionar Buna vestire



În 1940 devine director al Institutului Român de la Berlin. Argumentele pentru înfiinţarea Institutului au fost furnizate, în 1940, de către O. W. Cisek. Acesta a întocmit atunci un referat-studiu asupra Institutului Maghiar din Berlin care a stat la baza unui raport trimis regelui Carol al II-lea şi primului ministru. Ulterior Sextil Puşcariu – viitorul preşedinte al Institutului berlinez şi socrul lui Manoilescu - a întocmit un memoriu în care a descris scopul aşezămîntului proiectat. Puşcariu, decorat de Hitler, a reliefat faptul că „Institutul nu va avea un caracter strict ştiinţific, ci va fi un centru de propagandă românească activă, avînd menirea să îndrume pe tinerii români în primul semestru de studii, să intre în legătură cu naţiunea germană şi să pătrundă spiritul nou care o însufleţeşte” (cf. Lucian Nastasă-Kovács / Irina Matei, op. cit., p. 325.) După răsturnarea lui Antonescu de la putere, Manoilescu a intrat în guvernul legionar de la Viena, prezidat de Horia Sima, acceptînd funcţia de ministru al propagandei. După război a stat o vreme în Vatican, plecînd de acolo în Brazilia unde a scos publicaţiile legionare Pămîntul strămoşesc (serie nouă) şi Dacia. În 1952 se-ntoarce în Europa, iar în 1953 încearcă, la München, să reînfiinţeze Institutul Român alături de extremişti exilaţi şi foşti susţinători germani ai regimului hitlerist. Între cei care urmau să activeze în Institut s-au aflat şi Hans Hartl şi Fritz Valjavec (pentru alte detalii a se vedea mai sus).

13. Gabriel Bălănescu (1913-1986, SUA), legionar, participant la „rebeliunea” din 1941, condamnat la 2 ani de închisoare. În 1945, condamnat pe viaţa în contumacie (cf. Opriş, p. 22). A stat o scurtă perioadă ascuns sub o identitate falsă (Pavel Moldovan), fiind, în cele din urmă, depistat şi arestat la Arad.

 


Patriotul, anul III, nr. 562, 26 iulie 1946, p. 5

Potrivit unui dicţionar-online (accesat, 30.4. 2022) al deţinuţilor politici, întocmit de Cicerone Ioniţoiu, Bălănescu s-a desolidarizat de doctrina legionară în perioada reeducării, 1962-1964, iar după 1956 a fost folosit ca martor al acuzării în procese cu deținuți arestați după 1956. Memoriile sale au fost publicate de editura neolegionară Gordian, din Timişoara: Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii. Pagini din istoria Gărzii de Fier (Editura Gordian, Timişoara, 1994).

14. Aurel Cosma jr. (1901-1983) a fost condamnat în contumacie la detenţie pe viaţă, potrivit lui Opriş (p. 22) la 12 ani şi jumătate. În martie 1941, Cosma a fost numit consilier ministerial în Ministerul Presei şi Propagandei Naţionale, devenind coordonatorul Departamentului de presă străină. A stat ascuns la Eforie pînă-n august 1960 cînd a fost arestat şi încarcerat, fiind graţiat în 1964 alături de marea majoritate a deţinuţilor politici. S-a stabilit la Timişoara, a reuşit să publice din nou asemenea altor foşti condamnaţi, inclusiv legionari extremişti de dreapta. (Cf. Ionel Cionchin: Proiectul „Prezenţa italiană în Banat”. Contribuţia lui Aurel Cosma Junior, în: Orizonturi culturale italo-române. Revistă culturală bilingvă, versiune online, accesată 30 aprilie 2022.)

 


Dr. Aurel Cosma, „Der Begriff der völkischen Einheit. Neue Grundsätze im internationalen Recht”, in: Südostdeutsche Tageszeitung, 70.(25.) Jg., 14. Juli 1943, S. 1-2.



William Totok

(Va urma)


#


 

Links - linkuri

Stichwort – Cuvînt cheie: Cisek

„Leopold Ludwig”, Halbjahresschrift – hjs-online, 16. 12. 2010 

#

„Parteidichter – Poeţi de partid“, Halbjahresschrift –hjs-online, 1. 11. 2012 

#

„Securitate und Partei - Securitatea şi partidul“, Halbjahresschrift– hjs-online, 15. 19. 2011 

#

Cf. „Anmerkungen - adnotări: Oscar Walter Cisek, Georg Maurer“, in: „Kunst-Kultur – Artă-cultură“, Halbjahresschrift – hjs-online, 31. 8. 2018

#

Aspecte inedite din biografia scriitorului germano-român Oscar Walter Cisek (1), RFI, 6.9. 2022; (2), RFI, 7.9. 2022; (3), RFI, 8.9. 2022

#

Blut und Boden 3 - Sînge şi glie 3, Halbjahresschrift - hjs-online, 4. 2. 2018

Inhaltsübersicht - Cuprins

Erwin Neustädter, Kriegerfriedhof / Cimitir militar (1935); 

Brief von Herman Roth an Erwin Neustädter - Scrisoarea lui Herman Roth către Erwin Neustädter (1942); 

Biografie: Bernhard Capesius (1889-1981); 

Ernst [Emil] Gamillscheg (1887-1971); 

Hans Wolf, „Zur Geschichte der Juden im Banat“ - „Despre istoria evreilor din Banat“ (1940); 

Biografie: Johann (Hans) Wolf (1905-1982); 

Enteignung der Juden - Jecmănirea evreilor (1940-1942); 

NS-Lyrik - Poezii naziste (1940): Erwin Neustädter, Annie Schmidt-Endres (1903-1977), Bruno Kremling (1889-1962), Anton Valentin (1898-1967), Hans-Wolfram Hockl, Hans Diplich, Josef Gabriel d.J., Rudolf Hollinger (1910-1997); 

Völkische Texte - Texte naziste: Karl von Möller (plus Biografie), Rudolf Hollinger (1940); Gründung des Instituts zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben - Institutul pentru Studierea Influenţei Evreieşti asupra Vieţii Bisericeşti Germane (1942); 

Walter Schlandt, "Das Judentum und seine Überheblichkeit in der Musik" (1943); Ungarischer Irredentismus und nationalistische Propaganda - Iredentism şi naţionalism maghiar (1940): Andreas Fall, Ungarns Recht auf Siebenbürgen;

Antiungarische rumänische Gegenpropaganda - Contrapropagandă antimaghiară română (1941): Viktor Orendi-Hommenau (1870-1954): „Ihr wahres Gesicht. Ein rot-weiß-grüner Kulturfilm aus Madjarien” - Chipul lor adevărat. Un film roşu-alb-verde din Maghiaria (1941); 

G. I. Brătianu, Die geschichtliche Mission Ungarns - Misiunea istorică a Ungariei;