05.04.2019

Linke und Securitate – Stînga şi Securitatea


Die Linke unter der Lupe der Securitate - Stînga sub lupa Securităţii 



+ + + Geschichte der rumänischen Sozialdemokratie - Istoria socialdemocraţiei românești / Zwei neue Bücher - Doua cărţi noi - in: News 2019 + + +






Inhaltsübersucht - Sumarul acestei pagini

1907: Lupta, das Organ der Sozialdemokratischen Partei aus der Bukowina/ Lupta, Organul partidului social-democrat din Bucovina

Demokratische Linke Rumäniens verfolgt von der Securitate / Stînga democrată din România prigonită de Securitate

1959. Statistischer Bericht über festgenommene Konterrevolutionäre / Raport privind indivizii contrarevoluţionari condamnaţi şi reţinuţi administrativ în perioada 1944-1959

1959. 29 so genante „rechtsgerichtete Sozialdemokraten” verhaftet / 29 de aşa zişi „socialdemocraţi de dreapta”, arestaţi în prima jumătate a anului 1959

Traian Novac

Angaben zu Novac / Date despre Novac

1946. 2. Rundschreiben der Unabhängigen Sozialdemokratischen Partei Rumäniens zum 23. August 1944 /  Circulara nr. 2 a Partidului Social-Democrat Independent din România despre importanţa istorică a zilei de 23 august 1944

6. Januar 1961. Brief von Traian Novac an Gheorghe Gheorghiu-Dej / Scrisoarea lui Traian Novac adresată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Zoltán Franyó 

1991. Biografie von Franyó Zoltán in ungarischer Sprache / Biografia lui Franyó Zoltán, în limba maghiară

2003. Biografie von Zoltán Frányo, aus einer Publikation von Mihai Pelin / Biografia lui Zoltán Frányo, confecţionată de Mihai Pelin

1951. Autobiografische Erklärung nach seiner Verhaftung am 29. Dezember 1950 / Declaraţie autobiografică după ce Franyó a fost arestat pe data de 29 decembrie 1950



1963. Bericht von „Bologa Vasile” über eine Sitzung der Temeswarer Filiale des Schriftstellerverbandes, in der die Verleihung des Staatspreises an Zoltán Franyó besprochen wurde / Nota informativă a lui „Bologa Vasile” despre discuţiile în cadrul filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor privind acordarea premiului de stat lui Zoltán Franyó  

1963. Beschluss der Securitate Zoltán Franyó operativ zu bearbeiten / deschiderea acţiunii informative individuale asupra lui Zoltán Franyó 

2018: Etwas über Zoltán Franyó / ceva despre Zoltán Franyó

... so grässlich frisst / manch Unheil-Staat an dem, was menschlich ist... Übersetzungen aus dem Werk von József Attila / traduceri din poezia lui József Attila. Variante

An der Menschheit Saat / frisst tödlich schrecklicher der Dschungelstaat (Fassungen)

„Und nicht deshalb / sind wir auch heute Dichter...” / „Nu pentru asta sîntem poeţi...” (Gedichte von / Poezii de: Mihály Ladányi, Ákos Dutka - Securitateinterpretationen / interpretări securiste 

1965-1971. Widersprüchliche Aussagen von Zoltán Franyó / Declaraţii contradictorii ale lui Zoltán Franyó


  • 19. 11. 1965. Zoltán Franyó sagte eine „Welle des Nationalismus”  voraus /  Zoltán Franyó prezice izbucnirea „unui val de naţionalism” 



Georg Hromadka

1950. Rechenschaftsbericht über den Stand der Ermittlungen im Zusammenhang mit der Gruppe um Constantin Titel Petrescu / Proces verbal privind cercetările în cazul lotului Constantin Titel Petrescu

1959. Vorschlag zur Eröffnung der operativen  Überprüfung von Georg Hromadka / Raport cu propuneri de a se aproba deschiderea unei acţiuni de verificare asupra lui Hromadka

1976. Über Hromadka in einem Gespräch mit Emilian Angheliu / Despre Hromadka într-o convorbire cu Emilian Angheliu 

1981. Georg Hromadka beantragt die Entlassung aus der rumänischen Staatsbürgerschaft / Hromadka îşi exprimă dorinţa de a renunţa la cetăţenia română 

Erich Wayand

1951. Personalbogen des Illegalisten Erich Wayand / Fişa ilegalistului Erich Wayand

Ștefan Foriș

Angaben / date 

Constantin Titel Petrescu

1925. Sozialistenchef Constantin Titel Petrescu wegen Beleidigung der Armee verurteilt. Bericht über die unmenschliche Behandlung von politischen Strafgefangenen / Şeful socialiştilor români, Constantin Titel Petrescu, condamnat pentru defăimarea armatei române. Relatare despre tratamentul inuman al unor arestaţi pentru delicte politice în România

Iosif Jumanca, Eftimie Gherman („Laurenţiu”), Vladimir Krasnosselski, Duiliu Vinogradski („Vladimir”)

1949. Auszug aus der Erklärung des verhafteten Sozialdemokraten Josif Jumanca zu Eftimie Gherman / Fragment din declaraţia arestatului Iosif Jumanca, referitoare la Eftimie Gherman

1962. Mitteilung über Eftimie Gherman und dessen Anwerbungstätigkeit von Jugendlichen als Spione in Wien / Informarea despre activităţi de recrutare pentru acţiuni de spionaj a unor tineri, desfăşurate de Eftimie Gherman la Viena

Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, Adrian Dimitriu, Mira Moscovici, Constantin Avramescu, Mircea Iscru Stănescu, Sergiu Cunescu

1971. Versuch Nicolae Ceauşescus, die verfolgten und verbotenen Sozialdemokraten in die RKP zu integrieren / Încercarea de deturnare a social-democraţiei din România de către Nicolae Ceauşescu




***

Lupta, Organul partidului social-democrat din Bucovina, anul I, nr. 12, 20 mai 1907. Editor: George Grigorovici (n. 1871- m. 1950 în închisoarea stalinistă Văcărești).
Lupta, das Organ der Sozialdemokratischen Partei aus der Bukowina, herausgegeben von George Grigorovici (geb. 1871 - gest. 1950 im stalinistischen Gefängnis Văcărești).
Lupta, anul I, nr. 11, 12 mai 1907, p. 4
Publicitate pentru Romînia Muncitoare, în :Lupta, anul III, nr. 1, iunie 1909, p.4. Sub denumirea România Muncitoare a editat, după război, şi agentul Securităţii, exilatul temporar Eftimie Gherman.

Werbung für die ab 1902 in Bukarest erscheinende Zeitung der Sozialdemokraten Romînia Muncitoare, im Tschernowitzer sozialdemokratischen Blatt Lupta. Eine gleichnamige Exilpublikation brachte der Securitateagent Eftimie Gherman in den 1950er Jahren heraus.


Demokratische Linke Rumäniens verfolgt von der Securitate
Stînga democrată din România prigonită de Securitate


[1959. Die Abteilung „C” des Innenministeriums erstellt einen statistischen „Bericht über die verurteilten und administrativ festgesetzten, konterrevolutionäre Individuen in der Zeitspanne 1944-1959”; die Statistik unterzeichnet der Chef der Abteilung „C”, Oberst Nedelcu Mihail. Ausschnitt]

[1959. MAI, Serviciul „C” - evidenţa operativă - alcătuieşte un „Raport privind indivizii contrarevoluţionari condamnaţi şi reţinuţi administrativ în perioada 1944-1959”; situaţia statistică a fost semnată de şeful serviciului „C”, Col. Nedelcu Mihail. Fragment]
ACNSAS, D 53, vol. 3, ff. 72-82 (aici f. 82)

[1959. 29 so genante „rechtsgerichtete Sozialdemokraten”, verhaftet in der ersten Hälfte des Jahres 1959, 1. Januar-1. Juni; die von der Abteilung „C” erstellte Statistik wurde vom deren Leiter Oberst Nedelcu Mihail unterzeichnet]


[1959. 29 de aşa zişi „socialdemocraţi de dreapta”, arestaţi în prima jumătate a anului 1959, 1 ianuarie- 1 iunie; statistică întocmite de Serviciul „C”, care se ocupa de evidenţa operativă,
semnată de şeful serviciului, col. Nedelcu Mihail]

ACNSAS, D 53, vol. 3, f. 147






Traian Novac 
(n. 2.10. 1882, Ticvanu Mic - m. 18.7. 1969 [?], Timişoara)




Socialdemocratul Traian Novac a fost o prezenţă constantă în presa muncitorească interbelică, naţională şi regională. Alături de tipograful Josef Gabriel, Koloman Müller (detalii despre Müller în  partea a 2-a a articolului actualizat, „Martin Schnellbach”, în: Halbjahresschrift - hjs-online,  10.8. 2016.) şi Nandor Herczog, Novac a semnat articole şi în ziarul socialist de limbă germană, Volkswille care a apărut la Timişoara între anii 1893 şi 1918. Între 1919 şi 1930 a fost editat, tot aici, ziarul Arbeiter-Zeitung (continuator al lui Volkswille).

La Timişoara, de altfel, s-a înfiinţat deja în 1869 o secţie a primei Internaţionale(1), iar în 1890 s-a creat o filială puternică a Partidului Social-Democrat, fondat în acelaşi an la Budapesta.

O stradă din Timişoara poartă astăzi numele acestui important social-democrat care după 23 august 1944 a fost, între 28.04.1945 - 23.05.1946, primar al oraşului de pe Bega.

William Totok




ACNSAS, D 123, vol. 1, f. 21
„Novac Traian, născut 2 octombrie 1882 în Ticvanu Mic – Caraş, fiul lui Iosif şi Maria, sculptor-tîmplar. - Disclocat din Timişoara în comuna Iacobeni, raionul Vatra Dornei, regiunea Suceava. A posedat ca avere o casă, un atelier de tîmplărie din 1934-1950, cu şapte lucrători. A făcut politică social-democrată 1903-1947. Fost condamnat la 10 ani muncă silnică pentru greva generală din 1920. În 1906-1907 a mai fost condamnat 6 luni pentru luptă în favoarea muncitorilor. În 1946 a trecut la Partidul Social Democrat Independent - Titel Petrescu, fiind preşedintele comitetului orăşenesc şi în acelaş an a candidat în judeţul Timiş, dar nu a fost ales deputat. În 1952 a fost arestat în cadrul ordinului 490 şi după 4 luni a fost trimis cu domiciliul obligatoriu”. 

Anmerkungen - adnotări
(1)Asociaţia Internaţională a Muncitorilor - AIM (germ. Internationale Arbeiterassoziation -IAA, engl. International Workingmen's Association - IWA) fondată pe data de 28 septembrie 1864 la Londra. AIM a intrat în istorie sub denumirea Internaţionala 1 şi a fost o organizaţie la care au aderat diferite grupări ale muncitorimii. Obiectivul principal al AIM a fost emanciparea totală a clasei muncitoare. Această revendicare a fost formulată atît în statutul provizoriu al Internaţionalei 1, cît şi în adresa inaugurală a lui Karl Marx (germ. „Inauguraladresse der Internationalen Arbeiter-Assoziation”, engl. „Inaugural Address of the International Working Men’s Association”) publicată în „Der Social-Demokrat”, Nr. 2 şi 3 din 21 şi 30 decembrie 1864, şi reprodusă în Karl Marx/Friedrich Engels, Werke, Band 16, 6. Auflage, (Karl) Dietz Verlag, Berlin 1975, unveränderter Nachdruck der 1. Auflage 1962, Berlin, pp. 5-13. Textul în limba română a apărut sub titlul: „Manifestul constitutiv al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor”, în: Karl Marx/Friedrich Engels, Opere, vol. 16, Editura politică, Bucureşti, 1963, pp. 5-14. Iată un singur citat din acest document programatic:
„După eşecul revoluţiilor din 1848, toate organizaţiile de partid şi ziarele de partid ale clasei muncitoare de pe continent au fost suprimate de forţa brutală, cei mai înaintaţi fii ai muncitorimii, cuprinşi de desperare, au fugit în republica de peste Atlantic şi efemerele visuri de libertate au fost risipite de o epocă de industrializare febrilă, de marasm moral şi de reacţiune politică” (p. 10).
În textul german apare cuvîntul „emancipare” – în cel românesc: „libertate” („efemerele visuri de libertate” – „der kurzlebige Traum der Emanzipation”).
„Nach dem Fehlschlag der Revolutionen von 1848 wurden auf dem Kontinent alle Parteiorganisationen und Parteijournale der arbeitenden Klasse von der eisernen Hand der Gewalt unterdrückt, die fortgeschrittensten Söhne der Arbeit flohen in Verzweiflung nach der transatlantischen Republik, und der kurzlebige Traum der Emanzipation zerrann vor einer Epoche von fieberhaftem Industrialismus, moralischem Marasmus und politischer Reaktion” (p. 10).

[1. September 1946. 2. Rundschreiben der Unabhängigen Sozialdemokratischen Partei Rumäniens, in dem an die historische Bedeutung des Datums erinnert wird, an dem die faschistische Militärdiktatur von Ion Antonescu am 23. August 1944 gestürzt wurde. Der Umsturz wurde vom König unterstützt, beiteiligt waren Vertreter der liberalen, sozialdemokratischen, kommunistischen und zaranistischen Partei. Das Dokument ist mit dem Wahlsymbol der Partei, einem Schwengelbrunnen, verziert.]


[1 septembrie 1946. Circulara nr. 2 a Partidului Social-Democrat Independent din România despre importanţa istorică a zilei de 23 august 1944 cînd a fost răsturnată dictatura militară şi fascistă a lui Ion Antonescu. În Circulară se subliniază colaborarea dintre ţărănişti, liberali, social-democraţi şi comunişti, cît şi a regelui - care împreună au realizat  răsturnarea regimului antonescian. Circulara poartă însemnele electorale ale formaţiunii „fîntîna cu cumpană“]  

ACNSAS, P 120, vol. 4, ff. 1-2 şi f. 4v
#



[6. Januar 1961. Brief von Traian Novac an Gheorghe Gheorghiu-Dej]

[6 ianuarie 1961. Scrisoarea lui Traian Novac adresată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej]

ACNSAS, I 0375447, vol. 1, ff. 37-38




#

Zoltán Franyó 
(30.7. 1887, Kismargita, heute / azi: Banatska Dubica in Serbien - 29. 12. 1978, Timişoara / Temeswar / Temesvár)



Foto: 1951 (ACNSAS)
ACNSAS, I 210846, vol. 4, f. 6




Biografie von Franyó Zoltán in ungarischer Sprache aus: Romániei magyar irodalmi lexikon (Lexikon der rumänienungarischen Schriftsteller), Balogh Edgár (Hg.), 4 Bde.  Kriterion Verlag, Bukarest 1991 (hier Bd. I, Buchstaben A-F, S. 400-403).

Biografia lui Franyó Zoltán, în limba maghiară, preluată din: Romániei magyar irodalmi lexikon (Lexiconul scriitorilor maghiari din România), Balogh Edgár (coord.), 4 vol.  Editura Kriterion, Bucuresti, 1991 (aici vol. I, literele  A-F, pp. 400-403).

Franyó Zoltán (Kismargita, 1887. júl. 30. — 1978. dec. 29., Temesvár) — műfordító, publicista, szerkesztő. Apja folyamszabályozási mérnök; gyermekéveit Temesváron, majd Borosjenőn töltötte, a középiskola alsó osztályait az aradi és a temesvári főgimnáziumban végezte. 1900-tól a soproni Honvéd Főreáliskolában, majd a budapesti Ludovika Akadémián tanult; 1907-ben avatták hadnaggyá, utána a temesvári helyőrségnél teljesített katonai szolgálatot. Első verse (Nyárutó) a Magyar Szemlében (1906) jelent meg, majd verseket, műfordításokat, cikkeket közölt több budapesti és vidéki lapban. Temesvári szolgálata idején részt vett a Dél irodalmi társaság létrehozásában (1908), amely a holnaposokkal és a Nyugattal tartott kapcsolatot. 1910-ben konfliktusba került feletteseivel, és megvált a katonai pályától. Ettől kezdve kapcsolata az irodalmi élettel még bensőségesebb. 1910-től az aradi Függetlenség szerkesztőségében dolgozik, szerkesztője a rövid életű Kultúra c. lapnak (1910), ezt követően a Jövő c. havi szemlének (1911). Közben Nagyváradon a Szabadság, ill.

Nagyváradi Napló munkatársa. Újságírói tevékenysége sokkal szélesebb körre is kiterjedt: cikkeit, verseit az Alkotmány, Egyenlőség, Élet, Huszadik Század, Magyar Hírlap, Nyugat, Népszava, Pester Lloyd, Pesti Napló, Új Idők, Világ is közli. A Huszadik Században jelenik meg Az osztályparlament Don Quijoteja c. politikai esszéje (később önálló kötetben is), amelyben hűvös pontossággal rajzolja meg a politikus Tisza István portréját: osztályönzését, hatalomvágyát és fanatizmusát emelve ki. Ez a cikk nemcsak szocialista kapcsolatainak elmélyülését, hanem szemléletének radikalizálódását is jelzi.

1914-ben mozgósított tisztként a galíciai frontra került. Az Estben — s németül a Neues Wiener Tagblattban, majd mindkét nyelven kötetben is — megjelent harctéri írásaiban állást foglalt a háború embertelenségeivel szemben (A kárpáti harcokról. Bp. 1915; Bruder Feind. Wien 1916). Egyik versének közléséért (Elszánt harci ének) elkobozták a Népszava 1915. jún. 15-i számát. Sebesültként a bécsi hadikórházba került, onnan távozva a bécsi Hadi Levéltárban teljesített szolgálatot. Gyógyulása után az olasz harctérre küldték, innen a háború végén tért vissza Budapestre. Csatlakozott a polgári forradalomhoz, s főszerkesztője lett az 1919. jan. 26. — máj. 19. közt megjelenő Vörös Lobogónak. Itt megjelent cikkeinek tanúsága szerint Kassák Lajos körének forradalmi nézeteivel azonosította magát, s közvetlen kapcsolatban is állt a Ma íróival. A proletárforradalom idején Lukács György mellett, a közoktatási népbiztosságon dolgozott, a kommün leverése után Bécsbe emigrált. Itt az egyetemen keleti nyelveket hallgatott, tanulmányainak nagy hatása volt későbbi műfordítói munkásságára. Közben rendszeres munkatársa a Tűznek, a Bécsi Magyar Újságnak, társszerkesztője Ernst Lisauerrel együtt a Frontnak. Ír az Arbeiter Zeitungba, a Die Stundéba és a Jövőbe is. Ezekben az években jelentkezik német műfordítóként: 1921-ben önálló kötetben jelenteti meg Ady-fordításait.

1923-ban hazatért Aradra, s ettől kezdve mintegy két évtizeden át az újságírás nemcsak hivatás számára, hanem kenyérkereset is. Létrehozza a romániai magyar avantgardetörekvések kibontakozásában jelentős szerepet játszó Geniust, szerkesztője az Esti Lloydnak (1924), főmunkatársa a Délután (1925), A Hét (1926), a Szezon (1924–28) c. lapoknak. 1931-ben átveszi az 5 (majd 6) Órai Újság felelős szerkesztői tisztét, s irányítója egészen a lap 1940 őszén történt betiltásáig. E lapokban sokoldalú és indulatos publicisztikát művel. Közéleti cikkeiben a kapitalista társadalom és művelődés belső ellentmondásait pécézi ki, de úgy, hogy megláttatja „a hatóságilag megnyirbált piros zászlók alatt egyre veszedelmesebben lángoló lélekkel” menetelő munkásság képét is (Májusi virágének, 1932).

Irodalmi publicisztikájában a Nyugat-nemzedék nagyjai előtt tiszteleg (Adyról, Juhász Gyuláról, Szép Ernőről írott cikkeiben, Osvát Ernő, Kosztolányi halálára megjelent írásaiban), s a hazatérése utáni első években a Kuncz szerkesztette Ellenzék irodalmi mellékletének is munkatársa, de aztán kívül marad a vécsi Helikonon, s nemcsak az erdélyi ultrakonzervatívoktól határolja el magát indulatosan, hanem a helikonistáktól is. 1932-től számos cikkben leplezi le a fasizmus hatalmi tébolyát, majd nyílt háborús fenyegetéseit; példaként a szovjet diplomáciára s Léon Blum francia népfront-kísérleteire utal. „Világhírű írók és filozófusok az antiszemitizmus ellen” alcímmel antológiát állít össze (Zsidógyűlölet. Arad 1937, Bp. 1938). A 30-as években átmenetileg más lapokkal is kapcsolatot tartott: a temesvári Tíz Perc (1928–29), az aradi Reggel (1930–31) és Hétfő Reggel (1930) főmunkatársa, 1938-ban pedig a temesvári Lapkiadó Részvénytársaságnak egyszerre négy lapját (Aradi Friss Újság, Aradi Újság, Banat-i Friss Újság, Esti Újság) jegyzi felelős szerkesztőként és kiadóként.

Újságírói és szerkesztői munkájával párhuzamos műfordítói munkásságának két világháború közötti szakasza is. A régi arab költők mellett Baudelaire, Louise Labé, Edgar Allan Poe verseit tolmácsolja magyarul, s a román költészet remekeit németül. A 40-es években, újságírói tevékenységének szünetelése idején főleg német nyelvű fordításokkal jelentkezik: kínai és ógörög költőkből készített fordításai Németországban, Eminescu-fordításai Temesvárott látnak napvilágot. 1944. aug. 23-a után rövid ideig újságíró, majd minden idejét a műfordításnak szenteli. Ezeknek az éveknek a termését gyűjti egybe Görög líra c. műfordításkötetében (1946), ekkor tolmácsolja Puskint (1949), s ekkor készül el Goethe Faustjának fordításával. 1950-től kezdve neve több éven át hiányzik az irodalomból: a II. világháború alatti politikai magatartásának tisztázásáig csak álnéven (Lajtha Géza, Walther Fabius), majd úgy sem közölhet, s csak 1954 után jelentkezhetik újra.

Pályájának utolsó két és fél évtizede igen termékeny: szinte minden évben ad ki önálló műfordításkötetet, s a korábbi évtizedeket is beszámítva száz fölé emelkedik azoknak a hazai és külföldi lapoknak, folyóiratoknak a száma, amelyekkel munkatársi viszonyban van. Termékeny és sokoldalú műfordítói munkássága elérkezik az összegezés, a kiteljesedés szakaszába. Évezredek húrjain címmel (Mv. 1958–60) három kötetben adja ki műfordításainak legjavát, egy szűkebbre szabott válogatás ebből a gazdag termésből 1967-ben a budapesti Európa Könyvkiadónál is megjelenik (Lírai világtájak). Gyűjteményes kötetben jelenteti meg kínai versfordításait, saját fordításában mutatja be az afrikai népek költészetét, a kortárs román lírát, önálló kötetben Eminescu, Eugen Jebeleanu, Puskin költészetét.

Kritikusai közül egyesek szemére vetették fordításaiban az idegen költők túlzott áthasonítását, helyenként az eredetitől való eltérést, a felfokozott hatásra törekvésből fakadó nyelvi túlfűtöttséget, a versformák bizonyos egyöntetűségét, de még ők is elismeréssel méltatták az egyetemes költészetet térben és időben átfogó műfordítói teljesítményt, a ritka formaérzéket, a verssorok töretlen zenéjét, a csiszolt rímtechnikát. S mindez nemcsak magyar, hanem német versfordításait is jellemzi: újabb német nyelvű Ady-kötete Bukarestben, a román líra német nyelvű antológiája Bécsben, egy német nyelvű Eminescu-kötete Münchenben, német Petőfiválogatása 1975-ben idehaza jelent meg. Műfordítói teljesítménye hivatalos elismerésben is részesült: több állami kitüntetés mellett kétszer (1966-ban és 1970-ben) kapta meg az írószövetség műfordítói díját, s 1970-ben, „a Nyugat és Kelet közötti kulturális és irodalm kapcsolatokért egész életművével kifejtett munkássága jutalmául” a Herder-díjat Bécsben.
Élete utolsó éveiben műfordítói életműve több kötetes gyűjteményének sajtó alá rendezésén dolgozott. Az I. kötetként kiadott Ősi örökség (1973) az ókor óegyiptomi, sumér, akkád, ógörög, római, arab, perzsa, indiai, kínai költészetéből készült fordításokat tartalmazza, a II. kötet Bécsi látomás c. alatt (1976) osztrák, a III. kötet Atlanti szél c. alatt (1978) középkori latin, olasz, francia, provanszi, belga, spanyol, angol, ír, holland, flamand, svéd, svéd nyelvű finn, finn és norvég költők verseit tolmácsolja. Posztumusz kötetként jelent meg a román költők verseit bemutató Földi üzenet (1979).

Egyéb művei: Don Quijote de la Geszt (Bp. 1913); A pokol tornácán (válogatott kritikai, publicisztikai és irodalompolitikai írások. 1912–1967. Méliusz József bevezetőjével, 1969). Önálló kötetekben megjelent egyéb jelentősebb műfordításai: Rainer Maria Rilke: Ének Rilke Kristóf zászlós szerelméről és haláláról (Mv. 1916); Andreas Ady: Auf neuen Gewässern (Wien 1921); Charles Baudelaire: Versek (Wien 1921); Lesbos (Wien 1922); Erotica mundi (Wien 1922); Régi arab költők (Arad 1924); Ein Herbstsymphonie rumänischer Lyrik (Arad 1926); Rumänische Dichter (Tv. 1928); Louise Labé: Szonettek (Bp. 1937); Edgar Allan Poe: A holló (Bp. 1938); Chinesische Gedichte (Frankfurt am Main 1940); Frühgriechische Lyrik (Berlin 1942); Eminescu: Der Abendstern (Tv. 1943); Görög líra (Tv. 1946); Ernst Toller: Fecskekönyv (Bp. 1947); Puskin: Válogatott versek (1949); Zaharia Stancu: Barfuss (Berlin 1951, Walther Fabius néven); Goethe: Faust I. (1951, Lajtha Géza néven); Faust I. és Ős-Faust (kommentárral és magyarázatokkal kiegészített kiadás, Mv. 1958); Eminescu: Gedichte (1955); Kínai verseskönyv (Négyezer év költészetéből, 1959); Ady: Blut und Gold (Balogh Edgár bevezetőjével, 1961; 2. kiadás 1978); Eugen Jebeleanu: Hirosima mosolya (1961); Eminescu: Költemények (kétnyelvű kiadás, 1961); Afrikai riadó (Antológia az afrikai népek költészetéből, 1962); Eminescu: Az esti csillag — Luceafărul (kétnyelvű kiadás, 1964); Barangolás (Kortárs román költők versei, 1965); Puskin legszebb versei (Galbács Mihály bevezetőjével, 1965); Eugen Jebeleanu: Ének a halál ellen (1968); Rumänische Lyrik (Wien 1969); Eminescu: Luceafărul — Az esticsillag — Der Abendstern (háromnyelvű kiadás, Tv. 1972); Eminescu: Versek (1973); Vîrsta de aur — Aranykor (román költők hazafias versei, 1975); A kőben a tanúság (A kortárs román költészet kisantológiája. Anghel Dumbrăveanu előszavával. Tv. 1977).

Fordított még Jakob Wassermann, Arthur Schnitzler, Upton Sinclair, Cervantes, Gorbatov, L. Tatjanyicsova prózájából, Anatole France, Hugo von Hofmannsthal drámáiból, sajtó alá rendezte a Hindu erotika (Arad 1925) c. antológiát.
(D. Gy.)

Bányai László: Louise Labé szonettjei magyarul. Korunk 1937/6. — Endre Károly: A hetvenéves F. Z. Igaz Szó
1957/6. — Kacsir Mária: Évezredek húrjain. Előre 1958. dec. 16. — Jánosházy György: Szépségek és botlások.
Korunk 1959/1; uő: Egy fordító életműve. Utunk 1960/5. — Deák Tamás: Évezredek húrjain. Utunk 1959/10. —
Székely János: A Faust és fordítása. Igaz Szó 1959/11. — Szőcs István: A fordító, a költő és a pokol. Utunk
1961/51. — Sőni Pál: Az avantgarde két hazai folyóiratban. Igaz Szó 1966/6. — Szekernyés János: Elfogult
portré F. Z.-ról. Korunk 1967/7; uő: Fejlécek, címszavak. Interjú. A Hét 1977/30. — Szász János: F. Z.
nyolcvanéves. Igaz Szó 1967/7. — Huszár Sándor: A műfordító életműve. Interjú Az író asztalánál c. kötetben.
1969. 97–102. — Balogh Edgár: Műfordító és publicista. Korunk 1969/7. — Polgár István: Író a strázsán. Igaz
Szó 1969/9. — Anavi Ádám: A Herder-díj és a legújabb Herder-díjas. Igaz Szó 1970/3. — Marosi Péter: F.
Bécsben. Utunk 1970/20. — Szabó György: Tiszta források. Utunk 1974/11. — Márki Zoltán: Utazás F. Z.
körül. A Hét 1974/12. — Bodor Pál: F. Z. messzire utazott; Anghel Dumbrăveanu: Minden korok és égtájak
lírikusa. A Hét 1979/1. — E. Fehér Pál: F. Z. emlékére. Népszabadság, Bp. 1979. jan. 3.
ASZT: F. Z. nyilatkozata német írói kapcsolatairól és műfordításairól. LM 1338. — Köszöntő LM 2077.

Franyó Zoltán Irodalmi Kör — a temesvári magyar írók és műkedvelő tollforgatók alkotóés vitaköre. Az *Ady Endre Irodalmi Kör örökébe lépve, 1979. febr. 27-e óta működik a Temesvári Írók Társaságának védnöksége alatt. Négytagú vezetőség — Anavi Ádám, Bálint-Izsák László, Mandics György és Pongrácz P. Mária — irányítja. Felolvasó és elemző munkaülései mellett emlékülésen adózott Franyó Zoltán életművének. Mintegy 30 aktív tagja van, közülük — az írótársasági tagok mellett — Eszteró István, Gulyás Ferenc, Illés Mihály, Kiss András, Mandicsné Veress Zsuzsanna, Mirisz Miklós, Oberten János, Pataki Sándor, Salat Levente, Udvardy László rendszeresen szerepel írásaival a sajtóban. A kör szerzőinek prózai írásaiból állította össze Mandics György, a Facla Könyvkiadó szerkesztője a Valakinek el kell mondanom c. antológiát (Tv. 1979). A közös hozzájárulással létesített alapból évente irodalmi díjat osztanak ki; 1980-ban e díjat Veress Zsuzsanna bemutatott regényrészlete nyerte.

#


[2003. Biografie von Zoltán Frányo, aus einer Publikation von Mihai Pelin]

[2003. Biografia lui Zoltán Frányo, confecţionată de Mihai Pelin]

Într-un articol biografic dedicat lui Franyó, publicat în 2003 de Mihai Pelin în volumul Un veac de spionaj, contraspionaj şi Poliţie politică. Dicţionar alfabetic, se spune că traducătorul a fost absolvent al Academiei militare din Budapesta. „Nu l-a încîntat cariera armelor”, scrie Pelin, „preferând cariera de publicist şi traducător. A participat la insurecţia comunistă ungară din 1919, după înfrângerea căreia s-a refugiat la Viena, dedicîndu-se studiilor de literatură clasică şi orientalistică. În anii `20 s-a stabilit la Arad şi, după aceea, la Timişoara, unde s-a afirmat ca un pasionat traducător al lui Mihai Eminescu în limbile germană şi maghiară. Între anii 1930 şi 1940 a editat cotidianul Ziua de la ora 6, [corect: Ziar de la ora 6 – n. n.] în limba maghiară, în care a militat împotriva ascensiunii fascismului, etalând îndeobşte o ideologie de stânga. În anii campaniei din răsărit a condus publicaţii antiiredentiste [Pelin nu dă nici un nume de publicaţie – n.n.], în care a polemizat violent cu Gyárfás Elemér [1884-1945 – n.n. A se vedea şi articolul „A Világ Igazai közé kerülhet Gyárfás Elemér”, în: Transindex.ro, 16.3. 2015], liderul comunităţii maghiare din România. Întrucât publicaţiile respective adoptau un limbaj evident de stânga, Siguranţa l-a considerat pe editorul lor comunist şi a vrut în mod repetat să le interzică. [Autorul articolului bagatelizează aici acţiunile de intimidare ale organelor represive din perioada dictaturii lui Antonescu. În consecinţă, trece sub tăcere faptul că ziarele în care a publicat Frányo au fost interzise, inclusiv cotidianul său, Ziarul de la ora 6 – n.n.]
De fiecare dată Frányo Zoltán a fost susţinut din umbră de Serviciul Special de Informaţii, care-l finanţa şi-l utiliza ca agent de influenţă printre ungurii din Banat. Documentele cercetate de noi se referă şi la prestaţiile lui informative. [Aceste aserţiuni, lansate de Mihai Pelin fără o trimitere la documente care ar putea fi consultate, sînt cele mai discutabile din acest articol. Din dosarele păstrate în Arhiva CNSAS nu rezultă că Frányo ar fi fost un agent al Siguranţei şi că ar fi fost chiar finanţat de poliţia politică antonesciană care i-ar fi permis să-şi continue activitatea publicistică. Real este faptul că Securitatea a încercat să-l transforme pe Frányo într-un agent al Siguranţei care a trădat foşti ilegalişti comunişti, social-democraţi şi sindicalişti. Nu s-au găsit dovezi pentru acţiuni de trădare. La un moment dat, Securitatea a încercat să demonstreze că Frányo ar fi informat Siguranţa despre „luptători progresişti”, între care s-ar fi aflat şi Koloman Müller – cf. ACNSAS, P 055753, vol. 1, f.143. Încercările, însă, au eşuat. În atmosfera impregnată de suspiciuni şi teroare de la începutul stalinismului, Frányo, reţinut între decembrie 1950 şi iunie 1953 pentru „crime de război”, a reuşit să scape, fără să i se facă un proces pentru presupusa colaborare cu Siguranţa, aşa cum s-a procedat, de pildă cu Vasile Luca. Insinuările Securităţii că Vasile Luca ar fi fost un informator al Siguranţei s-au dovedit a fi pure invenţii şi nicidecum reale, precum sugerează Stelian Tănase în cartea sa Clienţii lu’ tanti Varvara. Istorii clandestine (Die Kunden von Tante Barbara. Geheime Geschichten), Humanitas, Bucureşti, 2005. În acest context, Stelian Tănase mai susţine şi teza nedovedită că şi sindicalistul timişorean, Koloman Müller, ar fi făcut parte din cei care au colobarat cu Siguranţa (p. 75).
Fără a prezenta probe documentare plauzibile, verificabile cu trimiteri exacte la sursă, Tănase afirmă cu fermitate că Luca „a acceptat să colaboreze cu Siguranţa” (p. 74), preluînd astfel tezele vehiculate de social-democraţi din perioada interbelică. Aceştia fiind adversari ideologici declaraţi ai comuniştilor au răspîndit ideea că Partidul Comunist din România a fost „nu numai în solda Moscovei, dar şi în solda Siguranţei” (pp.75-76). Desigur, unii ilegalişti – de pildă, Richard Wurmbrand - chiar au fost delatori, dar acest fapt nu poate fi generalizat şi extins asupra tuturor membrilor de partid sau simpatizanţilor. Istoricul Gheorghe Onişoru studiind documentele existente, legate de Vasile Luca, ajunge la o cu totul altă concluzie: Vasile Luca nu a fost agent, deşi sub presiunea anchetelor fizice dure ale Securităţii el a recunoscut acest fapt. Acest fals gest de autoflagelare, explică Onişoru, trebuie înţels ca un reflex de autoapărare a unui deţinut politic din vremurile de consolidare a regimului lui Gheorghiu-Dej. Cf. Gheorghe Onişoru, Pecetea lui Stalin. Cazul Vasile Luca (Das Siegel Stalins. Der Fall Vasile Luca), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, pp. 173, 274.]
Arestat în timpul războiului, Gyárfás Elemér a fost eliberat temporar după 23 august 1944, apoi a fost din nou arestat, în 1945, pentru activităţi duşmănoase în rândurile minorităţilor. A decedat în detenţie, în 1946 [sic!], înainte de a fi judecat. Frányo Zoltán şi-a continuat activitatea de publicist şi traducător şi a decedat în 1978, fără ca cineva să bănuiască relaţiile lui subterane cu serviciul secret român.”


Mihai Pelin, Un veac de spionaj, contraspionaj şi Poliţie politică. Dicţionar alfabetic, (Ein Jahrhundert der Spionage, Gegenspionage und der politischen Polizei. Alphabetisches Lexikon), Editura Elion, Bukarest 2003, pp. 120-121. 


#

[12. Oktober 1951. Schreibmaschinengeschriebene Kopie einer autobiografischen Erklärung Zoltán Franyós nach seiner Verhaftung am 29. Dezember 1950, gekürzt von den Verfassern vorliegender Abschrift]

[12 octombrie 1951. Copie dactilografiată a declaraţiei autobiografice, scurtată de către cei care au transcris-o, redactată de Zoltán Franyó după ce a fost arestat pe data de 29 decembrie 1950]

Copie(1)
12 octombrie 1951
Dată în faţa noastră
Lt. de Securitate

DECLARAŢIE AUTOBIOGRAFICĂ

Subsemnatul FRANYO ZOLTAN, născut în anul 1887, luna iunie, ziua 31, în comuna Kiş Marghita (acum Marghitiţa), Banatul Jugoslav, fiul lui Carol şi Ludmila, de profesiune scriitor, nu am avere, posed ca studii bacalaureat şi Universitatea (Filologică Greacă şi Orientalistă) din Viena, sunt căsătorit(2), cu serviciul militar satisfăcut în armata austro-ungară, la Reg. 61 Inf. eliberat cu gradul de Sublocotenent, ctg. 1906, sunt cetăţean român, de naţionalitate maghiară, cu ultimul domiciliu în Timişoara I. Calea Bogdăneştilor Nr. 19, în prezent reţinut, declar următoarele:
Din anul 1894 am urmat cursurile şcoalei primare din comuna Ineu (Regiune Arad), pînă în anul 1898, absolvind 4 clase.
Din anul 1898 am urmat cursurile Gimnaziului de Stat din Atrad, pînă în anul 1900, absolvind 3 clase. Din această perioadă sunt cunoscut de următorii: Dr. CORNEL MICLOSI, directorul Uzinei Electrice din Timişoara. Din anul 1900 am urmat cursurile în Gimnaziul de Stat în Timişoara, pînă în anul 1901, absolvind clasa IV-a. Din această perioadă sunt cunoscut de următorii: Dr. BÜRGER ERNEST, avocatul Sfatului Regional, Dr. BÜRGER GEZA, medic, Timişoara, Dr. CRISMARIU OCTAVIAN, avocat, Timişoara.
Din anul 1901 am urmat cursurile liceului Militar din Sopron-Ungaria, pînă în anul 1904, absolvind 3 clase, la acest liceu am fost împreună cu Colonelul ZIPPER, Timişoara Mehala. În anul 1904 am făcut bacalaureatul în Szgedin (Ungaria). Din anul 1904 pînă în anul 1907 absolvind 3 clase.-
După terminarea Academiei militare am fost promovat ca Sublocotenent şi am stat în cadrele armatei pînă în anul 1910. Din această perioadă sunt cunoscut de următorii: Maior în pensie, MALY IOSIF în casa „Pietas” Timişoara

f. 5

Căpitanul REINER, Dr. OTTO ROTH, avocat Timişoara I, str. Veneţia Nr. 2, Dr. BÜRGER ERNEST, avocat la Sfatul Popular Regional Timişoara, FREUND, funcţionar Timişoara IV, str. Gojdu. –
Din anul 1910 am îndeplinit funcţia de secretar al Redacţiei ziarului „Fügetlenseg” din Arad pînă în anul 1911, cînd am fost invitat la Budapesta unde am îndeplinit funcţia de redactor împreună cu ADY ANDRE(!), BALASZ BELA şi NAGY LUDOVIC la ziarul „Nepszava”, organ al Partidului Socialist. De asemenea am colaborat ca scriitor la revista Avatgardistă (!) „Nyugat”, pînă în anul 1914. Din această perioadă sunt cunoscut de POGANY LADISLAU Timişoara I, Sovrom asigurare, şi de GAAL GABOR, Directorul revistei „Utunk” din Cluj. – În anul 1914 am fost mobilizat şi dus pe front, prima dată pe frontul din Galiţia, iar pe urmă pr frontul din Italia.- Pe front am stat pînă în anul 1918.- În acest timp am fost rănit de 2 ori.- Din această perioadă sunt cunoscut de ROSZA LAZAR, care este în prezent la Penitenciarul din Timişoara. – După venirea mea de pe front, am plecat la Budapesta unde am îndeplinit funcţia de director al ziarului „Vörös Lobogo” (Steagul Roşu).- Înainte de aceasta am îndeplinit funcţia de Consilier de Presă la ambasada revoluţionară Maghiară din Wiena (!), pe urmă am făcut parte din Comisariatul de arte şi cultură, răspunzînd de resortul literatură, sub conducerea Ministerului(!) Luckacs(!) Gheorghe.-
La venirea lui HORTI(!) cu armata contra revoluţionară în Budapesta, şi eu am emigrat în Wiena în vara anului 1919. – Din această perioadă sunt cunoscut de GAAL GABOR, Directorul revistei „Utunk” din Cluj, de Dr. REICHER EUGEN, ziarist la Arad, Str. Eminescu. (3)
Din anul 1919 pînă în anul 1924 am stat în Wiena, unde am făcut Universitatea de Filologie Greacă şi Orientală (Chineză şi Pertană[!] veche) şi am colaborat în timpul liber (în noaptea) în cadrul ziarelor emigrante „Bocsi Magyar Ujsag”, „A Iövö(!)” şi „Atüz”(!), ocupîndu-mă cu resortul critică şi poezie.- Tot în acest timp am ţinut conferinţe despre literatura contemporană din România şi despre Eminescu. Tot în această perioadă, adică 1921, am fost ales ca membru de onoare în Societatea Acad. „România Jună”, Wiena.- Din această perioadă sunt cunoscut de profesor ARDELEAN STEFAN Timişoara şi MOSESCU(!) TRAIAN fost Director

f. 6

al Liceului la Balcic şi Gaal Gabor, directorul revistei „Utunk” Cluj.-
În anul 1924 am venit în România la Arad, unde am editat şi am redactat prima revistă progresistă în limba maghiară cu titlul „Genius”(!), am redactat această revistă pînă în anul 1926, tot în acest timp, în anul 1925 am condus cotidianul din Timişoara cu titlul „Eşti(!) Lloyd”.- În acest ziar am început lupta împotriva Partidului Maghiar reacţionar.-
În 1926 am venit în Timişoara, deoarece am primit concesiunea de la municipiul Timişoara pentru Teatrul Maghiar.-
Am deţinut acest post pînă în anul 1927.- Din această perioadă sunt cunoscut de POGANY LADISLAU, SOVROM ASIGURARE Timişoara şi LOVAŞ(!) NICOLAIE, Cooperativa „Dinamo” Timişoara.-
Din 1927 pînă în anul 1929 m-am ocupat cu beletristica şi cu traduceri de poezie românească în limba maghiară şi germană şi am scris articole critice la diferite ziare din Ardeal şi Banat.-
În 1929 am fost invitat în calitate de şef redactor la cotidianul „Volkswille”, organ al Partidului Social democrat din Timişoara, unde am lucrat pînă în anul 1931, 1 mai.- Am părăsit redacţia şi am fondat cotidianul independent „6 Orai ujsag” (ziar de ora 6).
Am condus ziarul meu fără întrerupere pînă în anul 1940, cînd la 16 decembrie ziarul „6 orai ujsag” a fost suprimat definitiv prin Guvernul Legionar cu ordinul fostului prefect. GHENADIE ILIE.-
Din anul 1931 şi pînă în anul 1940 sunt cunoscut de următorii: SIMONIS ENRICH, ziarist, ASZODI IOAN, directorul „Editurii pentru literatură şi artă”, Bucureşti, Bulevardul Ana Ipătescu nr. 39, şi FRIDMAN MATEI (Scînteia).-
Din anul 1941 am lucrat în calitate de administrator la ziarul „Magyar Neplap” [al] cărui redactor responsabil a fost Szasz Stefan. – Am obţinut postul de administrator datorită faptului că am predat localitatea(!), organizaţiei de colportaş(!) şi toată instalaţia fostului ziar al meu „6 orai ujsag”. Am lucrat aici pînă în anul 1942, când şi acest ziar a fost suprimat de către DIANU

f. 7

ROMULUS, directorul presei şi cenzurii, datorită faptului că a aflat că şi eu lucrez la acest ziar.-
Din anul 1942 şi pînă în anul 1944, 23 august, am stat acasă şi am tradus poezie greacă şi chineză.-
Din anul 1941 şi pînă în anul 1944 sunt cunoscut de următorii:
FENYVES FARKAS LASZLO, redactorul ziarului „Szabad szo”, Timişoara I Str. Alexandri(!).
LOVAS NICOLAE, cooperativa Dinamo,
LAUSCH IULIU, pictor artist, Sindicatul de Artă şi Cultură,
KRAUSZ ALBERT, inginer arhitect, Sindicatul Artă şi Cultură,
SPITZER-SZASZ MARTIN, scriitor, Timişoara III, Str. Iosif Gal nr. 5, et. II.
Din 1944 am activist extrabugetar pînă în anul 1948, am răspuns de resortul cultural artistic.-
În 1946 am fost numit Inspector General al Artelor pentru ţinutul Banat, pînă în anul 1948, cînd toate inspectoratele din ţară au fost desfiinţate.- Din această perioadă sunt cunoscut de următorii:
SCHRÖDER RADU şi SCHRÖDER STEFAN, Timişoara, Circa III-a.-
SAGI FRANCISC, Timişoara I, Sindicatul Micilor Meseriaşi.-
Din anul 1948 pînă în anul 1950, 29 decembrie am activat în cadrul „Uniunii Scriitorilor”, secţia Timişoara, unde am ţinut nenumărate conferinţe, am fost unul dintre redactorii Almanahurilor, am făcut referate şi traduceri din lirica sovietică şi românească precum şi chineza revoluţionară, în limba maghiară şi germană. – Şi am lucrat în calitate de colaborator permanent pentru „Editura de Stat”, „Editura pentru literatură şi artă” şi „Cartea Rusă”.- De la 1944 23 august pînă în decembrie 1950 au apărut noi(?) volume de mine în editurile sus numite.- Din această perioadă sunt cunoscut de următorii: STANCU ZAHARIA, scriitor, Bucureşti, BARNA VLAICU, scriitor, Bucureşti, „Epla”, Bulevardul Ana Ipătescu nr. 39, BENIUC MIHAI, secretar al „Uniunii Scriitorilor”, Bucureşti, Jebeleanu Eugen, scriitor, Bucureşti, „Epla”, ASZODI IOAN, directorul „Editurii pentru Literatură şi Artă” (Epla), Bucureşti, B-dul Ana Ipătescu nr. 29, DIMENY STEFAN, şef

f. 8

redactor politic al ziarului „Szabad szo”, SPITZER SZASZ MARTIN, scriitor, Timişoara III, str. Iosif Gal nr. 5, et. II, SINGER BODOR CLARA, scriitoare, Timişoara III, Str. Romulus nr. 10.-

ACTIVITATEA POLITICĂ

Am fost membru în Partidul Soc. Democrat din Ungaria, din anul 1911 pînă în anul 1919, martie.- Nu am avut nici o muncă de răspundere.- Din anul 1919 şi pînă în anul 1924 am făcut parte din grupa emigranţilor de stînga care a luptat contra hortismului (!).- Din anul 1929 şi pînă în anul 1931, mai, am fost membru în Partidul Social democrat din România, cînd am demisionat din partid.
În anul 1944 am reintrat în rîndurile Partidului Social Democrat din România şi am făcut parte din acest partid pînă în anul 1948 cînd s-a făcut unificarea.-
Părinţii: CAROL FRANYO, născut în anul 1848 în Zombor, Bacska, Ungaria, de profesiune subinginer la Timiş Bega, nu a făcut nici o politică, ca avere a posedat 1 lanţ de vie, în Mocrea, este decedat din 1922.-
Mama, LUDMILA MOLLER, născută în anul 1856 la Lipova, de profesiune casnică.- Nu a făcut politică, nu a avut avere.- Este decedată din anul 1924.-
Soţie: CRISTINA MAYERHOFFER, în etate de 56 ani, de profesiune casnică nu a făcut politică, posedă ca avere jumătate casă familiară, locuieşte în prezent: Timişoara I, Calea Bogdăneştilor nr. 19.
Am patru cumnate, dintre care 2 la Sopronnyek, Burgenland, una în Mödling lîngă Wiena şi una în Innsbruck (Austria).-
Cu aceste cumnate nu am avut nici o legătură de 8-9 ani.-
Am o fiică ELEONORA FRANYO, în etate de 28 ani, de profesiune funcţionară la Filarmonia de Stat din Timişoara, în trecut nu a făcut politică, în prezent este membră ARLUS.- Nu are avere, este divorţată.- Locuieşte în prezent: Timişoara I, Calea Bogdăneştilor nr. 19.-
Am un fiu adoptiv ALFRED MAYRHOFFER, este student de chimie în Wiena, nu ştiu nimic de el de un an şi jumătate.-
Am avut un fiu, CLAUDIU FRANYO, care era stu-

f. 9

dent de medicină în Wiena, pe urmă în Giessen, unde a fost executat de Gestapo în anul 1945, la sfîrşitul lui martie, datorită faptului că a refuzat să meargă pe front ca soldat.-
Aceasta-mi este declaraţia autobiografică pe care o dau, o susţin şi o semnez propriu, nefiind silit de nimeni.-
Timişoara la 12 octombrie 1951.
(ss) Franyo Zoltan
Pentru conformitate: (semnat indescifrabil)

f. 10

ACNSAS, I 210846, vol. 1, ff. 5-10

________________________________________

Anmerkungen - adnotări

(1) Document dactilografiat. 6 pagini, reproduse aici fără intervenţii. Unele greşeli au fost tacit corectate, altele sînt marcate cu (!). Pentru autobiografia integrală, a se vedea paginile scrise de mînă în: ACNSAS, I 210846, vol. 4, ff. 58-72. Urmează completarea acestui document cu părţile eliminate şi cu explicaţii suplimentare privind persoanele amintite în text, cît şi a contextului istoric descris de către Zoltán Franyó. Din textul dactilografiat au fost eliminate mai multe pasaje şi detalii, cuprinse în versiunea scrisă de mînă, concepută de Franyó cu intenţia de a se prezenta în faţa temutului aparat represiv într-o lumină cît se poate de pozitivă.

(2) Cuvintele din acest pasaj au fost subliniate cu albastru.

(3) Notă scrisă de mînă pe marginea din stînga a pasajului, semnată indescifrabil: „A fost informator al siguranţei”. Numele Reicher şi toponimul Arad subliniate cu albastru.


#

[16. Januar 1963. Bericht von „Bologa Vasile” über eine Sitzung der Temeswarer Filiale des Schriftstellerverbandes, in der die Verleihung des Staatspreises an Zoltán Franyó besprochen wurde. Zusammenfassung der von Temeswarer Autoren und Intellektuellen verbreitetenVerleumdungen, Unterstellungen und Beschimpfungen Franyós, die im Laufe der Jahre auch von der Securitate in Umlauf gesetzt wurden, um den Übersetzer nicht nur in rumänischen Kreisen, sondern auch innerhalb der deutschen und ungarischen Minderheit in Verruf zu bringen] 

[16 ianuarie 1963. Nota informativă a lui „Bologa Vasile” Despre discuţiile în cadrul filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor privind acordarea premiului de stat lui Zoltán Franyó. Nota cuprinde şi o sinteză a defăimărilor, insinuărilor şi înjurăturilor la adresa traducătorului, puse în circulaţie, de-a lungul anilor, şi de către Securitate cu scopul de a-l compromite nu numai în rîndurile românilor, ci şi în faţa minorităţii germane şi maghiare]

- Primeşte: Mr. Bota Gheorghe
- Sursa: Bologa V.
- Data: 16 ian. 1963
- Casa: Dan Gh.

Notă informativă[1]

Luni, 14 ianuarie 1963, Filiala din Timişoara a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. a convocat o consfătuire lărgită pentru a discuta propunerea pe care a făcut-o ca scriitorului ZOLTAN FRANYO(!) să i se acorde Premiul de Stat pentru intensa sa activitate de traducător în limba maghiară şi germană a operei lui Eminescu. La această şedinţă pe lîngă membrii Uniunii aflători în Timişoara, au fost invitaţi şi colaboratori mai de seamă ai revistei „Scrisul Bănăţean”[2], cît şi universitari. Primul a luat cuvîntul poetul Al. JEBELEANU[3], preşedintele filialei, arătînd că această propunere a Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor a fost însuşită şi de Ministerul Culturii, încît FRANYO ZOLTAN figurează astăzi pe lista oficială a celor propuşi pentru Premiul de Stat. Şedinţa a fost convocată cu scopul ca cei de faţă să se pronunţe asupra acestei condidaturi, deoarece Comitetul pentru decernarea premiilor doreşte ca cercuri cît mai largi să se pronunţe asupra celor ce figurează pe această listă.-

Au ridicat cuvîntul mai mulţi scriitori maghiari, români şi germani, precum şi unii dintre cei invitaţi. Asupra acestei şedinţe a apărut dealtfel şi o notă în ziarul local, numărul de marţi, 15 ianuarie. A fost de faţă şi sursa care a spus, în esenţă, următoarele: Activitatea de traducător al lui FRANYO ZOLTAN este deosebit de bogată. Ea se întinde pe o perioadă de peste cincizeci de ani şi cuprinde aproape toate sectoarele liricii universale. Ea s-a afirmat cu succes incontestabil în două limbi: în limba maghiară şi limba germană. În amîndouă limbile, FRANYO a tradus de patruzeci de ani, de cînd s-a stabilit în România şi din poeţi români mai vechi şi noi şi mai ales din opera marelui nostru poet Mihail Eminescu. În privinţa aceasta se poate afirma că nu există în nici o altă limbă şi de către nici un alt traducător opera lui Eminescu tălmăcită într-o întindere atît de mare şi cu asemenea artă cum a făcut-o FRANYO. Traducerea sa din Eminescu apărută într-o carte [spaţiu lăsat liber, necompletat – n.n. W.T.] română-maghiară nu de mult, este un monument cultural de primă importanţă. Prin FRANYO pătrunderea lui Eminescu în literatura universală a făcut progrese însemnate care fără nici o îndoială merită o recunoaştere oficială. Afară de aceasta,

f. 323

de asemeni se poate face afirmaţia că FRANYO ZOLTAN este astăzi cel mai de seamă traducător literar de pe teritoriul ţării noastre.

Într-un mod similar a vorbit şi AUREL BUTEANU.[4]

Alţii au subliniat faptul că FRANYO a fost întotdeauna un adept al prieteniei româno-maghiare, ceea ce a făcut să fie duşmănit de unii dintre confraţii săi maghiari, cu sentimente şovine, destul de frecvenţi în perioada dintre cele două războaie mondiale. Alţii apoi au ţinut să scoată în lumină rolul pe care l-a jucat la Budapesta în timpul dictaturii proletariatului, ca redactor al ziarului „Vörös Lobogo” / „Drapelul Roşu” / şi ca membru în Directoriul literar din Comisariatul Poporului pentru cultură şi Învăţămînt Public din Budapesta, prezentîndu-l ca pe un vechi activist al revendicărilor clasei muncitoare.-[5]

Toţi vorbitorii, în mod unanim, s-au aliat la propunerea Filialei Uniunii Scriitorilor de a i se decerna lui ZOLTAN FRANYO Premiul de Stat pentru traduceri.-

A doua zi, cînd „Drapelul Roşu”[6] a adus informaţia privitoare la hotărîrile acestei şedinţe s-au semnalat în oraş foarte multe proteste de către numeroase persoane. În esenţă s-a spus că cît de merituoasă ar fi activitatea lui FRANYO ca traducător, el totuşi a fost şi a rămas un excroc(!), cu fapte bine cunoscute şi cu dosar judiciar. S-a afirmat că în activitatea lui de gazetar la Timişoara a săvîrşit numeroase şantaje şi a şi suferit o condamnare juridică pentru unul din aceste şantaje. Astăzi se preface ca şi cum ele nu ar fi existat şi crede că lumea le-a uitat. Alţii i-au pus la îndoială sinceritatea luptei sale pentru prietenia româno-maghiară, spunînd că, într-un timp, cînd preia [probabil: presa – n.n. W.T.] maghiarii [ corect: maghiară – n.n. W.T.] din Ardeal nu cultiva asemenea lozinci, el a găsit sursa de venit din această atitudine, speculînd lucrurile şi [spaţiu liber, cuvînt indescifrabil - probabil cuvîntul „primind” - pentru cel care a dactilografiat nota scrisă de mînă,– n.n. W.T.] pe tema aceasta bani din fondurile secrete ale tuturor guvernelor care s-au perindat după unirea de la 1918 şi pînă în prezent. Alţii i-au contestat calitatea de luptător pentru drepturile clasei muncitoare, afirmînd că a fost un trădător al acestei cauze.-

Profesorul pensionar BOSANU, de la Politehnică, a adresat sursei cuvinte deosebit de tari pentru faptul că la acea şedinţă a luat cuvîntul în sprijinul candidaturii lui FRANYO la Premiul de Stat, spunînd că, în calitate de cadru didactic universitar, n-avea voie s-o facă, dat fiindcă FRANYO este cunoscut de opinia publică din Timişoara ca un om lipsit de onestitate, ca un excroc înrăit. Şi pentru ca să ilustreze acest lucru i-a povestit [sursei] următorul fapt, confirmat şi de TRIFU RUIAN. Un alt excroc, VICTOR SIMU, care trăieşte din expedicute [corect: expediente, mijloace ilicite pentru a procura bani – n.n. W.T.] a reuşit anul trecut să-l excrocheze pe

f. 324

ZOLTAN FRANYO, luîndu-i 1000 de lei, ceea ce, fără îndoială, spuneau ei, n-a fost lucru uşor, pentru că FRANYO nu se lasă uşor excrocat, recunoscîndu-şi colegii. Anume, SIMU a aflat că FRANYO vrea să scape de un chiriaş al lui, de fostul procuror BOHATEL, actualmente membru al orchestrei Operei de Stat din Timişoara şi i-a spus lui FRANYO că el cunoaşte funcţionarii de la Spaţiul Locativ al Sfatului Popular al oraşului, care pot să-i dea lui BOHATEL o altă locuinţă. Pentru a obţine însă bunăvoinţa lor trebuie să li se dea – sau unuia dintre ei – un sperţ de 1.000 lei. Deşi prudent în general şi neîncrezător în asemenea chestiuni, FRANYO a căzut şi i-a dat lui SIMU suma cerută. Au urmat  fel de fel de promisiuni, dar chestia lui BOHATEL nu s-a mai aranjat niciodată. Atunci FRANYO a devenit energic şi i-a fixat lui SIMU un termen pînă la care trebuie sau să aranjeze afacerea cu BOHATEL, sau să-i restituie suma. Cum la termenul fixat iar nu s-a întîmplat nimic, FRANYO l-a apostrofat pe SIMU care i-a promis că o parte din sumă, pe care încă n-a predat-o persoanei în chestiune, are să i-o restituie, ceea ce după destule tărăgăneli a şi făcut-o. FRANYO nefiind însă mulţumit de atît, SIMU a apărut într-o zi la cofetăria Violeta şi după ameninţarea lui FRANYO că-l va da pe mîna parchetului, a scos din buzunar o gazetă germană de filaterişti (!), în care se cuprindea o informaţie prin care abonaţii gazetei erau avertizaţi să se ferească de excrocul ZOLTAN FRANYO din Timişoara, care în schimbul timbrelor pe care le obţine, trimite timbre falsificate. Dacă nu renunţă la suma pe care o mai pretinde SIMU – spunea el – va populariza acest lucru. FRANYO a îngălbenit şi n-a mai spus nimic. Într-adevăr ştie şi sursa că SIMU îi datorează încă o anumită sumă la care FRANYO a renunţat. Sursa l-a întrebat: „ZOLTAN, de ce nu-l dai în judecată?”

„E mai bine să nu te încurci cu asemenea excroci” – a fost răspunsul lui. „Am terminat cu el, nici nu mai stau de vorbă.”–

Şi, cu toate că FRANYO a renunţat la pretenţiile lui, SIMU totuşi l-a popularizat pe ici-colo: gazeta i-a arătat-o si profesorului BOSANU şi lui RUIAN.-

Acesta din urmă, TRIFU RUIAN, pretinde că FRANYO, înainte de eliberare a fost un colaborator permanent al Biroului II al Armatei – unde a lucrat şi RUIAN – primind FRANYO, pentru serviciile lui suma lunară de 500 de lei retribuţie fixă.[7] În acelaşi timp, Biroul II a intervenit de mai multe ori ca ziarul său să poată apărea, fiind de mai multe ori suspendat de ministerul propagandei, pentru pretinsele sentimente de stînga ale lui FRANYO. Colaborarea lui FRANYO la Biroul II era aceia de [a furniza – n.n. W.T.] informaţii în chestiuni

f. 325

muncitoreşti. Iată de ce susţine el, RUIAN, că FRANYO n-a fost un luptător pentru drepturile clasei muncitoare, ci un trădător al ei, care astăzi vrea să profite de o calitate pe care de mult a pierdut (!) „aceea de a fi făcut parte din aparatul dictaturii proletariatului din Ungaria anului 1919.”

Sursa: Bologa V.

Observaţii:

Agentul prezintă nota în urma sarcinilor avute legat de relaţiile care le are BUTEANU cu FRANYO ZOLTAN. –

Nota va fi exploatată la acţiunea de prelucrare a lui FRANYO ZOLTAN şi pregătit raportul pentru Direcţia III-a, legat de premiul de stat a lui ZOLTAN FRANYO:-

Mr. Bota Gheorghe

f. 326

ACNSAS, I 375447, vol. 2, ff. 323-326

___________________

Anmerkungen - adnotări

[1] Document compus din 4 pagini dactilografiate. Unele greşeli au fost tacit corectate. Anumite erori din acest text au fost marcate cu (!).

[2] „Scrisul bănățean” a fost revista literară a filialei Uniunii Scriitorilor din Timişoara, în perioada stalinismului. Primul număr a apărut pe data de 1 august 1949. În ianuarie 1964 a primit numele de „Orizont”. Sub această denumire apare şi astăzi.

[3] Al. Jebeleanu (1923-1996), poet, şeful Filialei Uniunii Scriitorilor din Timişoara între anii 1949 şi 1970. Pînă-n 1972, Jebeleanu a fost şi redactorul şef al revistei „Scrisul bănăţean”, apoi director al Editurii Facla, care între 1979 şi 1989 îl avea ca director pe Ion Marin Almăjan.

[4] Aurel Buteanu (1904-1976), scriitor, fost ţărănist şi editor al ziarului „Patria” din Cluj, a întreţinut relaţii amicale cu Franyó (conspirat în DUI – Dosar de urmărire informativă: „Ungar Carol”). Cu ocazia unei călătorii în Ungaria, în 1963, Buteanu a încercat să treacă clandestin peste graniţă nişte manuscrise ale lui Franyó. Acesta a fost „surprins” de către autorităţile vamale, alarmate de către Securitate, informată de agenta „Diana Popescu”, jurisconsult la Filiala Uniunii Scriitorilor, devenită, în urma indicaţiilor poliţiei secrete, „prietenă intimă” a lui Franyó (ACNSAS, I 210846, vol. 1, ff. 76-78).

[5] Referire la activitatea lui Franyó în timpul „republicii sfaturilor” din Ungaria, între martie-august 1919.

[6] Ziar de partid, local, din Timişoara. După Revoluţia din 1989, apare sub denumirea „Renaşterea bănăţeană”.

[7] Acuzaţia că Franyó ar fi fost pînă la 23 august 1944 un informator al serviciilor secrete româneşti nu corespunde realităţii. Nici Securitatea nu a reuşit să dovedească acest lucru, renunţînd la acuzaţia vehiculată în timpul detenţiei lui Franyó de la începutul anilor 1950. Zvonul, însă, fusese lansat în anii următori de agenţi ai Securităţii cu scopul de a-l discredita pe traducătorul timişorean care a continuat să întreţină contacte cu social-democraţii bănăţeni, supravegheaţi şi şicanaţi de poliţia politică. Cf. „Hotărîre privind propunerea de deschidere a acţiunii informative individuale asupra numitului FRANYO ZOLTAN”, redactată pe data de 4 noiembrie 1963 de şeful Biroului II, mr. de Securitate Bozeşan Iosif; lucrător operativ, lt. de Securitate Cîntăreţu Constantin cu acordul şefului serviciului III, mr. de Securitate, Bota Gheorghe, aprobată de şeful Securităţii Regionale Banat, col. Viliam Steskal: „FRANYO ZOLTAN a fost urmărit în acţiunea informativă de grup NOVAC TRAIAN, care a fost închisă cu aprobarea de a se deschide acţiune informativă individuală asupra lui NOVAC TRAIAN şi ZOLTAN FRANYO.” (ACNSAS, I 210846, vol. 1, ff. 2-4, aici f. 3.)


#

[4. November 1963. Beschluss der Banater Regionaldirektion der Securitate Zoltán Franyó operativ zu bearbeiten]

[4 noiembrie 1963. „Hotărîre privind propunerea de deschidere a acţiunii informative individuale asupra numitului FRANYO ZOLTAN”, redactată de şeful Biroului II, mr. de Securitate Bozeşan Iosif; lucrător operativ, lt. de Securitate Cîntăreţu Constantin cu acordul şefului serviciului III, mr. de Securitate, Bota Gheorghe, aprobată de şeful Securităţii Regionale Banat, col. Viliam Steskal]


ACNSAS, I 210846, vol. 1, ff. 2-4(aici f. 3)

„FRANYO ZOLTAN a fost urmărit în acţiunea informativă de grup NOVAC TRAIAN, care a fost închisă cu aprobarea de a se deschide acţiune informativă individuală asupra lui NOVAC TRAIAN şi ZOLTAN FRANYO.”




6 Órai Ujság (anul 10. Jg., Nr. 1, 1.6. 1940, Temesvár / Timişoara / Temeswar)

#

Ceva despre Zoltán Franyó:

F. X. Kappus, H. Mokka, Z. Franyó (colaj: William Totok)

„Anecdote inventate şi răsturnarea adevărului. Legende din jurul poetului Rainer Maria Rilke (1875-1926) şi scriitorului Franz Xaver Kappus (1883-1966)” - RFE, 17.1 2018


#

... so grässlich frisst / manch Unheil-Staat an dem, was menschlich ist...

Attila József (1905-1937)
Gruß an Thomas Mann 
Übersetzung: Zoltán Franyó (1)

ACNSAS, I 210846, vol. 1, Bl. 42-43

József Attila


THOMAS MANN ÜDVÖZLÉSE

Mint gyermek, aki már pihenni vágyik
és el is jutott a nyugalmas ágyig
még megkérlel, hogy: „Ne menj el, mesélj” -
(igy nem szökik rá hirtelen az éj)
s mig kis szive nagyon szorongva dobban,
tán ő se tudja, mit is kiván jobban,
a mesét-e, vagy azt, hogy ott legyél:
igy kérünk: Ülj le közénk és mesélj.
Mondd el, mit szoktál, bár mi nem feledjük,
mesélj arról, hogy itt vagy velünk együtt
s együtt vagyunk veled mindannyian,
kinek emberhez méltó gondja van.
Te jól tudod, a költő sose lódit:
az igazat mondd, ne csak a valódit,
a fényt, amelytől világlik agyunk,
hisz egymás nélkül sötétben vagyunk.
Ahogy Hans Castorp madame Chauchat testén,
hadd lássunk át magunkon itt ez estén.
Párnás szavadon át nem üt a zaj -
mesélj arról, mi a szép, mi a baj,
emelvén szivünk a gyásztól a vágyig.
Most temettük el szegény Kosztolányit
s az emberségen, mint rajta a rák,
nem egy szörny-állam iszonyata rág
s mi borzadozva kérdezzük, mi lesz még,
honnan uszulnak ránk uj ordas eszmék,
fő-e uj méreg, mely közénk hatol -
meddig lesz hely, hol fölolvashatol?...
Arról van szó, ha te szólsz, ne lohadjunk,
de mi férfiak férfiak maradjunk
és nők a nők - szabadok, kedvesek
- s mind ember, mert az egyre kevesebb...
Foglalj helyet. Kezdd el a mesét szépen.
Mi hallgatunk és lesz, aki csak éppen
néz téged, mert örül, hogy lát ma itt
fehérek közt egy európait.

1937, január eleje

(cf. József Attila - Szöveggyűjtemény)


An der Menschheit Saat / frisst tödlich schrecklicher der Dschungelstaat.
József Attila (1905-1937)
THOMAS MANN ZUM GRUSS
Dem Kinde gleich, das sich nach Ruhe sehnt
und sich schon müde in dem Kissen dehnt
und bettelt: Ach, erzähl mir was, bleib da
(dann ist das böse Dunkel nicht so nah),
und das - sein kleines Herz schlägt hart und heiß -,
was es sich eigentlich da wünscht, nicht weiß:
das Märchen oder dass du bei ihm bist -
so bitten wir: Bleib eine kurze Frist!
Erzähl uns was, selbst wenn wir es schon kennen!
Sag, dass wir uns mit Recht die Deinen nennen!
Dass wir, mit dir vereint, deine Gemeinde,
des Menschen wert sind und des Menschen Freude.
Du weißt selbst, dass die Dichter niemals lügen.
So lass die Wahrheit, nicht die Fakten siegen,
die Helle, die dem Herzen du gebracht -
denn unsre Einsamkeit, das ist die Nacht.
Lasst heut uns, Freunde, uns durchschaun! So sah
Hans Castorp einst den Leib der Frau Chauchat.
Kein Lärm, der durch des Wortes Vorhang dringt...
Erzähl, was schön ist und was Tränen bringt.
Lass, nach der Trauer, endlich Hoffnung haben
uns, die wir Kosztolányi grad begraben...
Ihn fraß der Krebs nur. An der Menschheit Saat
frisst tödlich schrecklicher der Dschungelstaat.
Was hält die Zukunft noch in ihrem Schoß?
Wann bricht das Wolfsgeschmeiß gegen uns los?
Kocht schon das neue Gift, das uns entzweit?
Wie lang noch steht ein Saal für dich bereit?
Das ist's: wenn du sprichst, brennt noch unser Licht,
es leisten auf ihr Mannsein nicht Verzicht
die Männer. Frauen lächeln wunderbar,
noch gibt es Menschen (doch sie wurden rar...)
Setz dich! Fang an! Lass uns dein Märchen hören!
Und manche - doch sie werden dich nicht stören -
schauen dich nur an. Sie wollten zu dir gehn,
den Europäer unter Weißen sehn...
1937
(Nachdichtung: Stephan Hermlin, in: Ungarische Gedichte auf Deutsch. Die Übersetzung von Hermlin befindet sich in dem Band:  Attila József, Gedichte. Auswahl, Nachwort von Ervin Gyertyán, 3. Auflage, Corvina Verlag, Budapest, 1978, S. 151-152. In einem ausführlichen Bericht der Banater Regionaldirektion der Securitate vom 9. November 1964, der an Generalmajor Evghenie Tănase, dem Chef der Hauptabteilung III aus Bukarest geschickt wurde, heißt es, Hermlin habe die Übersetzungen Franyós sehr geschätzt. Diese lobende Aussage soll Hermlin anlässlich einer PEN-Tagung in Budapest gegenüber der inoffiziellen Mitarbeiterin „Diana Popescu”  gemacht haben. Die Mitarbeiterin hatte den operativen Auftrag, Franyó im Herbst 1964 zu der Tagung des PEN-Clubs zu begleiten und über seine Kontakte, öffentlichen Stellungnahmen und privaten Äußerungen zu berichten - vgl. ACNSAS, I 210846, vol. 2, Bl. 3-16.)


Attilas Gedicht ist in der Zeitschrift Szép Szó, Nr. I/1937, erschienen. Anlässlich einer Lesung von Thomas Mann in Budapest wollte er das Gedicht öffentlich vortragen, was ihm aber die Polizei des profaschistischen Horthy-Staates untersagt hatte. Franyó hatte das Gedicht im gleichen Jahr übersetzt und Attila einen Brief geschrieben, in dem er seine Seelenverwandtschaft mit dem ungarischen Dichter, der noch im gleichen Jahr freiwillig aus dem Leben schied, hervorhob: „vor allem aufgrund Ihrer neuesten Gedichte fühle ich mich Ihnen sehr nah, näher als zu allen anderen zeitgenössischen Lyrikern”. (Siehe, Kapitel: „Attila József: Thomas Mann üdvözlése/ Gruß an Thomas Mann”, in: Gocsman Enikő, Das übersetzerische Lebenswerk von Zoltán Franyó im Spiegel der deutsch-ungarischen Literaturvermittlung, Budapester Beiträge zur Germanistik, Band 75, ELTE Germanistisches Institut, Budapest 2016, S. 163-170, hier S. 164-165.)
Die deutsche Übersetzung wurde nach dem Selbstmord Attilas in der Zeitschrift Szép Szó, 6 (1938), Nr. 21, S. 413, veröffentlicht (siehe Fußnote 419, ebenda, S. 165). Die in der Arbeit von Gocsman zitierte Version, stimmt nur teilweise mit der von der Securitate beschlagnahmten Variante überein. Die Unterschiede aus der von der Securitate beschlagnahmten Version (siehe Faksimile oben) wurden in eckigen Klammern hinzugefügt und sind fett hervorgehoben:

Fassung zit. nach Gocsman:
                                                                Beschlagnahmtes Typoskript 
- Durchschlag, handverbessert
Wie jenes Kind, das sich nach Ruhe sehnt
und sie erreichend an das Bett gelehnt
dich anfleht: „Bleibe noch bei mir, erzähle!“
(die Nacht befällt dann nicht so jäh die Seele)
und pocht sein Herzchen angstvoll in der Leere,
sich nicht bewusst, was heißer es begehre,
[das kaum noch ahnt...]
das Märchen oder deine Gegenwart:
So bitten wir dich: gib nach deiner Art
[so flehn auch wir...]
Ein unvergesslich Märchen uns, – beweise,
[ein Märchen - wir vergessen's nicht -...]
dass du, der Unsre hier in unsrem Kreise,
mit allen tief vereint bist, die mit Sorgen
[mit jenen einig ist, die voller Sorgen]
um Menschenwürde denken an das Morgen.
Du weißt es wohl: nie darf der Dichter lügen
[Du weiß ja wohl...]
du sollst zum Echten auch das Wahre fügen,
das Licht, von dem im Hirn Gedanken funkeln,
[Das Licht, durch das der Geist vermag zu funkeln,]
denn sind getrennt wir, irren wir im Dunkeln.
Wir sollen uns durchschaun, denn so durchsah
[... wie einst durchsah]
Hans Castorp auch den Leib der Frau Chauchat.
Kein Lärm darf dein umhülltes Wort durchdröhnen –
Erzähle uns vom Bösen und vom Schönen,
lass unser banges Herz mit Sehnsucht laben.
[das trauervolle Herz...]
Jetzt haben Kosztolányi wir begraben,
[Jetzt trugen Kosztolányi wir zu Grabe.]
wie ihn der Krebs zerfrass, so gräulich frisst
[... so grässlich frisst]
manch Unheil-Staat an dem, was menschlich ist
und schaudernd fragen wir: was wird geschehen,
[wir fragen schaudernd: was wird noch geschehn,]
von wo bedrohn uns neue Wolfsideen?
Will neues Gift zersetzen unser Wesen? –
[Soll...]
Bis wann noch ist gegönnt dir vorzulesen?
[Wie lang ist dir vergönnt noch vorzulesen?...]

(...)

Nimm Platz. Beginn das Märchenwunder, sprich!
[Nimm Platz. Beginne nun dein Märchen, sprich!]
Wir lauschen dir, zwar werden manche dich
[... - doch werden manche dich]
Nur so bestaunen und willkommen heißen,
[nur staunend sehn und froh willkommen heißen,]
wie einen Europäer unter Weißen.


Die von der Securitate konfiszierten Übersetzungen Franyós wurden einer Expertenkommission vorgelegt, die ein Gutachten erstellen sollte. Die in einem Referat vom 15. Oktober 1964 aufgelisteten 9 Literaturexperten hatten den Auftrag, eventuelle staatsfeindliche Tendenzen aus den Texten herauszufiltern und zu analysieren. Mindestens einer der Sachverständigen (Deckname: Schmidt Carol“) leistete der Securitate auch noch in den 1970er Jahren Schützenhilfe und lieferte der politischen Polizei Interpretationen literarischer und kulturpolitischer Texte (siehe: Referat vom 15. Oktober 1964, ACNSAS, I 210846, vol. 2, Bl. 477-478). 


Anmerkungen - adnotări

(1)Zoltán Franyó beklagte sich im Kreise seiner Bekannten, dass DDR-Autoren seine Übersetzungen unter ihrem Namen veröffentlichen würden. Die inoffizielle Securitatemitarbeiterin „Diana Popescu“ (alias Ligia Chiriţă)  berichtete ihrem Führungsoffizier, Hauptmann Ioan Petre beispielsweise am 28. Juli 1964, dass sich der DDR-Autor Günther Deicke unberechtigterweise der Franyóübertragungen bedient und diese in der Wochenschrift Sonntag unter seinem Namen veröffentlicht habe. In dem gleichen Bericht heißt es, Deicke habe drei Jahre zuvor Rumänien besucht. Laut  der Juristin „Diana Popescu“, die  damals als Rechtsberaterin der Temeswarer Filiale des Rumänischen Schriftstellerverbandes tätig war und gleichzeitig Literaturkritiken veröffentlichte, hatte sich Franyó wegen des Vorfalls auch bei dem Vorsitzenden des Schriftstellerverbandes Mihai Beniuc beschwert (vgl. ACNSAS, I 210846, vol. 1, Bl. 471).  Günther Deicke besuchte wiederholt Rumänien. In der zweiten Hälfte der 1950er Jahre kontaktierte er auch einige der rumäniendeutschen Autoren, die 1959 in Kronstadt (damals Stalinstadt) in einem politischen Prozess zu langjährigen Gefängnisstrafen verurteilt worden waren - für weitere Einzelheiten siehe das Kapitel, „Der Kronstädter Schrifstellerprozess 1959 in den Akten des MfS“, in dem Buch von Georg Herbstritt, Entzweite Freunde. Rumänien, die Securitate und die DDR-Staatssicherheit 1950 bis 1989, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 2016, S. 117-124.
(1)Zoltán Franyó se plîngea în cercul său de prieteni că anumiţi autori din RDG folosesc traducerile sale, publicîndu-le sub semnătura lor. Astfel, colaboratoarea Securităţii, „Diana Popescu“ (alias Ligia Chiriţă) raportează, de exemplu, pe data de 28 iulie 1964 ofiţerului ei de legătură, căpitanul de Securitate Ioan Petre, că autorul est-german Günther Deicke s-a folosit de traducerile lui Franyó pe care le-a publicat sub semnătură proprie în hebdomadarul Sonntag. În aceeaşi notă se mai menţionează că Deicke ar fi vizitat România în urmă cu 3 ani. Potrivit juristei „Diana Popescu“ care la vremea respectivă era jurisconsultă la filiala Uniunii Scriitorilor din Timişoara, Franyó ar fi reclamat această delapidare la preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc (1907-1988). (cf. ACNSAS, I 210846, vol. 1, f. 471). Într-adevăr, Günther Deicke a vizitat de mai multe ori România. În ultima jumătate a anilor 1950 a contactat pe mai mulţi scriitori de limbă germană care ulterior fuseseră condamnaţi la închisoare, în 1959, în Oraşul Stalin (Braşov), într-un proces politic răsunător – pentru detalii a se vedea capitolul, „Der Kronstädter Schrifstellerprozess 1959 in den Akten des MfS“ („Procesul scriitorilor din Braşov în dosarele Stasi“), în: Georg Herbstritt, Entzweite Freunde. Rumänien, die Securitate und die DDR-Staatssicherheit 1950 bis 1989 (Prieteni dezbinaţi. România, Securitatea şi Securitatea Statului din RDG între anii 1950 şi 1989), Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 2016, pp. 117-124.


Bevor die Expertenkommission im Herbst 1964 ihre Tätigkeit beginnen sollte, hatte Franyó mehrere Versuche unternommen, einige seiner Texte und Übersetzungen außer Landes zu schmuggeln. In mindestens drei Fällen sind diese Versuche gescheitert. Informanten, die auf Franyó angesetzt waren und denen er vertraute, hatten die Securitate rechtzeitig von den Absichten des Temeswarer Autors unterrichtet. In einem am 10. Dezember 1963 von Oberst ViliamSteskal, dem Chef der Temeswarer Regionaldirektion der Geheimpolizei, gegengezeichneten „Referat” wurde der Hinweis der Informantin „Diana Popescu” zitiert, in dem diese mitgeteilt hatte, dass der Schriftsteller Aurel Buteanu (1904-1976) am 7. November 1963 nach Ungarn reisen werde. Bei dieser Gelegenheit sollte der mit Franyó befreundete Buteanu „einige Materialien” mitnehmen. Diese sollten dann in Ungarn veröffentlicht werden. (Vgl. Referat vom 10. Dezember 1963, verfasst vom Leiter der Unterabteilung II, Major Iosif Bozeşan, dem für die Operation zuständigen Leutnant Cîntăreţu Constantin und dem Chef der Dienststelle III, Major Gheorghe Bota, ACNSAS, I 210846, vol. 1, Bl. 76-78.)
Die von der Securitate alarmierten Zollbehörden konfiszierten Briefe, Bücher mit handschriftlichen Widmungen, Übersetzungen von Buteanu, ein Manuskript des ungarischen Schriftstellers aus Temeswar, Endre Károly (1893-1988), 48 Blätter mit Gedichten, die von Franyó ins Deutsche übertragen wurden, Fotos u.ä. (ebenda, Bl. 76-77).
Eine erste Überprüfung der Dokumente, heißt es weiter in dem „Referat”, habe ergeben, dass die beschlagnahmten Materialien keine „feindliche” Aussagen enthielten. Gleichzeitig wurde darauf verwiesen, dass der frühere Herausgeber der Klausenburger zaranistischen Zeitung Patria und Politiker der Bauernpartei (PNŢ) Aurel Buteanu nach seiner Rückkehr aus Ungarn mehrere Briefe an Bukarester Spitzenintellektuelle (Victor Eftimiu, Ion Vinea, Szemlér Ferenc, Demostene Botez u.a.) geschrieben habe, in denen er diesen erklärt, wie man Manuskripte sicher nach Ungarn schicken könne.
Am 8. August 1964 erhielt die Securitate erneut einen Hinweis von „Diana Popescu”, dass Franyó wieder illegal Manuskripte nach Ungarn schicken möchte (ACNSAS, I 210846, vol. 2, Bl. 469-470). Die Rolle des Kuriers sollte diesmal ein Ingenieur aus Lugosch übernehmen. Franyó hatte allerdings keine Ahnung, dass der Ingenieur als IM unter dem Decknamen „Nicolau” nachrichtendienstlich tätig ist (vgl. Mitteilung der Rayonsdirektion Lugosch an die Regionaldirektion Banat vom 19. August 1964, ACNSAS, I 210846, vol. 2, Bl. 52). Die Texte wurden abermals konfisziert und der bereits erwähnten Expertengruppe mit dem Hinweis übergeben, diese auf staatsfeindliche Äußerungen und versteckte nationalistische Anspielungen zu überprüfen (vgl. Referat vom 15. Oktober 1964, ACNSAS, I 210846, vol. 2, Bl. 477-478).
Im Oktober 1964 fuhr Franyó schließlich selber nach Ungarn und hatte in seinem Gepäck mehrere Manuskripte gut versteckt. Darüber war die Securitate von ihrer bewährten Mitarbeiterin detailliert informiert worden. Die Zollbeamten durchsuchten das Gepäck, fanden selbstverständlich „Bücher und Manuskripte”. In einem auf einem Vordruck erstellten Protokoll heißt es, Franyó habe die „Gegenstände” in der Zollerklärung vorsätzlich nicht angeführt und somit die Beamten bei der Ausübung ihrer Tätigkeit in die Irre geführt. In dem am 8. Oktober 1964 ausgefüllten Vordruck wurden die einzelnen Titel der beschlagnahmten Manuskripte nicht schriftlich festgehalten (vgl. Erklärung – Declaraţie, Curtici, 8. Oktober 1964, ACNSAS, I 210846, vol. 1, Bl. 81).

Front (Montage) 


Zoltán Franyó hatte allerdings bereits vor und nach dem ersten Weltkrieg eigene Texte sowie Übersetzungen ins Deutsche bzw. Ungarische veröffentlicht. Einige davon sind auch in der zweisprachigen, deutsch-ungarischen „Feldwochenschrift” (ung. „Tábori Hetilap”) Front erschienen. Verantwortliche Schriftleiter dieser Militärpublikation, die zwischen 1917 und 1918 in Budapest erschienen ist, waren der siebenbürgische Maler Hans Eder (1883-1955), Franyó Zoltán und Ernst Lissauer (1882-1937). Die in der Front publizierten Texte und Abbildungen (darunter auch Bilder von Hans Eder und Beiträge von Franyó) widerspiegeln die kriegerischen Zeitläufte und sind den militärischen Sekundärtugenden verpflichtet.

Nagyvilág (Montage)

Nach dem 2. Weltkrieg und in der Frühzeit des Stalinismus sind in Ungarn weiterhin Übersetzungen von Franyó erschienen. 1947 gehörte er zu dem Übersetzerteam, das in Budapest eine Auswahl von Majakowski-Gedichten herausbrachte. Mit zahlreichen Übertragungen war er zudem immer wieder in der Budapester Zeitschrift für Weltliteratur Nagyvilág vertreten (siehe beispielsweise Nagyvilág, 8. Jg., Juli 1963, S. 975 oder seine Übersetzungen aus Johannes R. Becher in Nagyvilág, 3. Jg., Juli 1958, S. 955 und schließlich seine Mitwirkung an der massiven rumänischen Aufstellung mit Gedichten von Tudor Arghezi, Radu Boureanu, Nina Cassian, Ilie Constantin, Mihai Beniuc, Ion Barbu und Veronica Porumbacu, in Nagyvilág, 10. Jg., August 1965, S. 1123 ff.)

#

„Und nicht deshalb / sind wir auch heute Dichter...” / „Nu pentru asta sîntem poeţi...” 

[Zoltán Franyós Rohübersetzung des Gedichts „Rhapsodie” – „Rapszódia” - des linksgerichteten, ungarischen Dichters Mihály Ladányi, geb. 12. Februar 1934, Dévaványa, Ungarn - gest. 20. September 1986, Csemő. Einzelheiten zur Biografie und dem Werk Ladányis in: Geschichte der ungarischen Literatur.  Die Übersetzung Franyós wurde von der Securitate beschlagnahmt. Ein „Experte” hat aus der deutschen Rohübersetzung einzelne Verse ins Rumänische übersetzt, die ihm verdächtig erschienen, so auch die letzte Strophe: „Und nicht deshalb / sind wir auch heute Dichter, / dass wir an Altersschwäche verreckend / uns mit Trauergepränge in die Erde begraben.” Rumänisch: „Nu pentru asta sîntem poeţi / Ca anonimi la bătrîneţe / Să fim îngropaţi.”]

[Traducerea neterminată în limba germană a poeziei „Rapsodie” - „Rapszódia” - a lui Mihály Ladányi, un poet maghiar de stînga, n. 12 februarie 1934, Dévaványa, Ungaria – m. 20 septembrie 1986, Csemő. Amănunte privind biografia şi opera lui Ladányi în: Istoria literaturii ungare. Traducerea lui Franyó în germană a fost confiscată de Securitate. Un „expert” a tradus din traducerea germană în limba română anumite pasaje care îi păreau a fi subversive. De exemplu ultima strofă a poeziei. – Varianta germană: „Und nicht deshalb / sind wir auch heute Dichter, / dass wir an Altersschwäche verreckend /uns mit Trauergepränge in die Erde begraben.” Varianta română: „Nu pentru asta sîntem poeţi / Ca anonimi la bătrîneţe / Să fim îngropaţi.”]

ACNSAS, I 210846, vol. 1, Bl. 31 und Bl. 11 

[Übersetzung des Gedichtes von Ákos Dutka, geb. 11. September 1881, Oradea / Nagyvárad / Großwardein, Rumänien - gest. 27. Dezember 1972, Budapest, Ungarn, „Mein alter Hund, Mischka” – „Miska, a vén kutyán” – aus dem ein „Literaturexperte” der Securitate verdächtige Verse herausgefiltert und ins Rumänische übersetzt hatte: „Cîinele meu bătrîn, Miska” – „Pe putred prag stam amîndoi / În ochii bucuria întîrziată – cam obosit / Şi tot ce a oferit viaţa întreagă / O mîndrie – şi nevoie./ .../ Rana pe care a primit-o / inima mea/ .../ Înţeleg Miska ruga ta - / La poarta mea în astă seară / mi-a spus: Îti mulţumesc.”  – siehe oben ACNSAS, I 210846, vol. 1, Bl. 11.]

[Traducerea în germană a poeziei lui Ákos Dutka, n. 11 septembrie 1881, Oradea / Nagyvárad / Großwardein, România - m. 27 decembrie 1972, Budapesta, Ungaria, „Cîinele meu batrîn, Miska” – „Miska, a vén kutyán” – din care un „expert” al Securităţii a „filtrat” cîteva versuri care-i păreau suspecte, traducîndu-le în limba română: „Cîinele meu bătrîn, Miska” – „Pe putred prag stam amîndoi / În ochii bucuria întîrziată – cam obosit / Şi tot ce a oferit viaţa întreagă / O mîndrie – şi nevoie./ .../ Rana pe care a primit-o / inima mea/ .../ Înţeleg Miska ruga ta - / La poarta mea în astă seară / mi-a spus: Îti mulţumesc.”  – a se vedea traducerea în facsimil, mai sus, ACNSAS, I 210846, vol. 1, f. 11.]

ACNSAS, I 210846, vol. 1, Bl. 134


[Zoltán Franyó - Ákos Dutka, „Was würd' ich mit mir nehmen?”, „Ce aş lua cu mine?”, „Mit vinnék el?”]

ACNSAS, I 210846, vol. 1, Bl. 135



[Auszug aus dem rudimentären Gutachten, mit Hinweisen auf die Biografie und die Gedichte „Mein alter Hund, Mischka” und „Was würd' ich mit mir nehmen?” von Ákos Dutka in der Übersetzung von Franyó Zoltán]

[Fragment din expertiza rudimentară, cuprinzînd date privind biografia şi poeziile lui Ákos Dutka, „Cîinele meu bătrîn, Miska” şi „Ce aş lua cu mine?”, traduse de Franyó Zoltán]

ACNSAS, I 210846, vol. 1, Bl. 132

[Weitere Auszüge aus dem literarischen Gutachten der Securitateexperten]

[Alte fragmente din expertiza literară a „specialiştilor” Securităţii]

ACNSAS, I 210846, vol. 1, Bl. 133
[1965-1971. Widersprüchliche Aussagen von Zoltán Franyó]

[1965-1971.  Declaraţii contradictorii ale lui Zoltán Franyó]


[19. November 1965. Sammelbericht über die Meinung einiger unabhängiger Sozialdemokraten aus der verbotenen PSDI zu den Beschlüssen des IX. Parteitages, als die Rumänische Arbeiterpartei – RAP – in Rumänische Kommunistische Partei – RKP – umbenannt wurde. Abschnitt mit den Aussagen von Zoltán Franyó, der als Angehöriger der ungarischen Minderheit den eigenständigen, nationalen Kurs Nicolae Ceauşescus äußerst skeptisch betrachtet und eine „Welle des Nationalismus” voraussagt]

[19 noiembrie 1965: Notă despre atitudinea şi părerile unor foşti social-democraţi referitoare la Congresul al IX-lea al PCR care a hotărît schimbarea denumirii Partidul Muncitoresc Român - PMR - în Partidul Comunist Român – PCR. Pasajul despre Zoltán Franyó care în calitate de minoritar maghiar îşi exprimă scepticismul faţă de noul curs naţional al lui Nicolae Ceauşescu, prezicînd izbucnirea „unui val de naţionalism”]

[...] În legătură cu aceeaşi hotărîre a Congresului al IX-lea al PCR, Franyó Zoltán, fost membru în comitetul judeţean PSDI Timiş-Torontal, dînd glas concepţiilor sale naţionalist-şovine şi urii faţă de regimul şi conducerea partidului nostru, s-a exprimat:

„Faptul că partidul poartă denumirea de Partidul Comunist Român, dă posibilitatea celor cu reminiscenţe naţionaliste în inimă să spună că facem comunismul nostru singur. În realitate asta înseamnă un val de naţionalism, pentru că nu contează cine eşti! Să fii român şi atunci eşti bun comunist! Munceşte fără salariu sau pentru unul nenorocit, pentru că cei 20 de aristocraţi din conducere să meargă în Indonezia, Egipt şi alte state.”

Menţionăm că sus-numitul dă o interpretare falsă şi altor hotărîri adoptate de Congresul al IX-lea al PCR. Vorbind despre hotărîrea cu privire la acordarea de vechime în partid persoanelor cu o îndelungată activitate în mişcarea muncitorească din România, Franyó Zoltán o prezintă drept „o ploconire în faţa Occidentului”, PCR urmînd, chipurile, să demonstreze acestora „caracterul umanitar al comunismului”:

„Acum şi-au găsit să recunoască meritele socialiştilor, pentru a arăta străinătăţii caracterul umanitar al comunismului. Asta după ce i-au închis şi deportat, aşa cum de-altfel mi-au făcut şi mie. Se ploconesc în faţa Occidentului numai pentru a obţine credite şi a face un tîrg.” [...]

Cazimir Ionescu, op. cit., pp. 488-493, aici: p. 490 [ACNSAS, I 258583, vol. 1, ff. 53-63]



Wir fortgesetzt - în curînd, continuarea - n.n.


#

Georg Hromadka
(6. 7. 1911, Lupeni - 12. 4 1985, Singen/Hohentwiel)





[3. Oktober 1950. Rechenschaftsbericht über den Stand der Ermittlungen im Zusammenhang mit der Gruppe um Constantin Titel Petrescu, in dem auch Georg Hromadka erwähnt wird, verfasst von Securitateleutnant Aurel Manu. Auszug]

[3 octombrie 1950. Proces verbal privind cercetările în cazul lotului Constantin Titel Petrescu, redactat de locotentul de Securitate Aurel Manu, în care este vorba şi despre Georg Hromadka. Fragment]

Constantin Titel Petrescu „a dat dispoziţii elementelor titeliste de la Reşiţa, Iosif Musteţiu, Bernau (ortografiat în alte documente: Petre Bârnau – n.n.), Hromatka(sic) şi alţii, să menţină prin toate mijloacele, la Reşiţa, o atmosferă de nelinişte, agitaţie şi indisciplină în sânul muncitorimii, pentru a provoca în acest fel scăderea producţiei, atât cantitativ cât şi calitativ”.


Cazimir Ionescu, Social-democraţia la răscruce (Die Sozialdemokratie am Wendepunkt), Editura Expert, Bucureşti, 2018, pp.168-172 (aici 169). Document preluat din: ACNSAS, P 120, vol. 2, ff. 2-8. 


#


[5. Oktober 1959. Vorschlag zur Eröffnung der operativen  Überprüfung von Georg Hromadka]

[5 octombrie 1959. Raport cu propuneri de a se aproba deschiderea unei acţiuni de verificare asupra numitului Hromatka Gheorghe sic!]

161110
Cabinet Nr. C 5972

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE[1]
- 252 - [2]

5 octombrie 1959
STRICT SECRET
Ex. Nr. -

RAPORT
Raport cu propuneri de a se aproba deschiderea unei acţiuni de verificare asupra numitului Hromatka Gheorghe

Din materialele ce le posedăm rezultă că numitul HROMATKA GHEORGHE membru de partid, ziarist la redacţia ziarului „Neuer Weg” din Bucureşti, întreţine legături cu fugarul LANGHARDT IOAN originar din R.P.R., în prezent cu domiciliul în Elveţia.

HROMATKA GHEORGHE a luat legătură cu LANGHARDT IOAN prin intermediul numitei VALSZ ELISABETA din Reşiţa, care în luna aprilie 1959 a plecat în vizită la fiica sa în Elveţia.

Informativ am stabilt că în timpul vizitei sale în Elveţia a luat legătură cu mai mulţi fugari originari din R.P.R. printre care şi cu numitul LANGHARDT IOAN.

LANGHARDT IOAN a trimis lui HROMATAKA GHEORGHE un pachet şi o fotografie prin VALSZ ELISABETA pe care HROMATKA GHEORGHE le-a şi primit deplasîndu-se la Reşiţa în acest scop.  

HROMATKA GHEORGHE s-a bucurat foarte mult de cele primite, însă a regretat că nu a primit scrisori, trebuind să se mulţumească cu cele relatate verbal de VALSZ ELISABETA.

Din verificările noastre efectuate asupra lui HROMATKA GHEORGHE au rezultat următoarele date:

f. 1

Este născut la 6 iulie 1911 în Lupeni, fiul lui Francisc şi Rozalia, de naţionalitate germană, cetăţenia romînă, cu domiciliul în Bucureşti str. Dr. Clement nr. 15.

HROMATKA GHEORGHE în anul 1929 era membru în organizaţia „Tineretul Socialist” iar mai tîrziu membru în Partidul Comunist Romîn.

În anul 1942 HROMATKA GHEORGHE este arestat şi condamnat la 3 ani închisoare corecţională pentru constituire de organizaţii interzise.

La 23 august 1944 se eliberează din închisoare şi se angajează la fostele uzine U.D.R. din Reşiţa, înscriindu-se în Partidul Social Democrat, fiind aderent a lui TITEL PETRESCU. HROMATKA GHEORGHE a afirmat că a avut deziluzii faţă de Partidul Comunist fapt ce l-a determinat să adere la TITEL PETRESCU.

În anul 1947 HROMATKA GHEORGHE face cunoştinţă cu inginerul POPP şi sub îndrumarea acestuia începe o activitate de sabotare a producţiei şi creiarea unor echipe de şoc care să poată acţiona la „momentul oportun”.

La 17 august 1948 HROMATKA GHEORGHE este arestat, deferit justiţiei şi condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti la 20 de ani de muncă silnică, pentru uneltire contra ordinei sociale.

Din declaraţia inginerului POPP rezultă că HROMATKA GHEORGHE a jucat un rol important în acţiunea de sabotare a producţiei fiind pus în legătură şi cu un reprezentant la legaţiei engleze din Bucureşti.

HROMATKA GHEORGHE a executat 8 ani din pedeapsa sa, pînă în anul 1956 cînd este eliberat, reprimit în partid, dîndu-i-se postul de secretar general al Redacţiei ziarului „Neuer Weg” din Bucureşti, post pe care-l ocupă şi în prezent.

De menţionat este faptul că LANGHARDT IOAN din Elveţia de la care VALSZ ELISABETA a adus pachetul şi fotografia pentru HROMATKA GHEORGHE este originar din Reşiţa, fost social-democrat, iar în perioada 1940-1944 a fost locţiitorul lui KLOOS (sic) FRITZ, şeful D.A.R. (Deutsche

f. 2

Arbeiterschaft in Rumaenien) – organizaţie paramilitară hitleristă din Romînia).

Informativ s-a stabilit că LANGHARDT IOAN a stat ascuns în ţară pînă în anul 1948, cînd a reuşit să fugă, stabilindu-se în Elveţia. În prezent LANGHARDT IOAN se întîlneşte cu mai mulţi fugari originari din ţara noastră ca BAUMANN IULIU, din Austria, fost şeful organizaţiei paramilitare hitleriste D.A.R. pe regiunea Banatului şi rezident al serviciului de spionaj hitlerist S.D. (Sicherheitz Dienst – sic) în perioada celui de-al doilea război mondial şi cu GHERMAN EFTIMIE, fost conducător sindical, membru în Partidul Social Democrat, trădător al clasei muncitoare, fugit din ţară şi care în prezent se află în Franţa, unde joacă un rol de seamă în acţiunea de defăimare a ţării noastre.

Faţă de cele de mai sus, propunem să aducem la cunoştinţa organelor de partid situaţia lui HROMATKA GHEORGHE şi să ni se aprobe verficarea lui prin dosar de acţiune de verificare.

Şeful direcţiei,
(ss) Lt. Col. Hollinger I.

Şeful serviciului,
(ss) Maior Bartha L.

f.3


ACNSAS, I 395441, vol. 1, ff. 1-3





Anmerkungen - adnotări

[1] Document dactilografiat.

[2] Menţiuni scrise de mînă: “Astăzi 15 iunie 1960 s-a discutat cazul cu primul secretar al Raionului PMR V.I. Lenin, tov. Dimcea.” Semnat Mr. indescifrabil. Deasupra a scris cu cerneală neagră un alt ofiţer, cu o semnătură indescifrabilă: “De acord”. Cu creion verde a mai adăugat altcineva: “V.I. Lenin” (adică denumirea raionului). 


#

Despre Hromadka într-o convorbire cu Emilian Angheliu(1), în 1976. 

[...] În 1956, înţelegere P.C.R. – laburiştii englezi. S-a dat lista P.S.D. din închisori. Se eliberează grupul lui Titel Petrescu62, P.S.D. de la Reşiţa, Musteţiu, Hromadka, Jula, Fărcăşescu sunt scoşi în 1956. Singurul muncitor P.C.R.-ist care rămâne închis e Drăgoescu Romulus – singurul, până în 1964, în puşcărie, din U.D.R.
La eliberare, i-am cerut eu să se ducă la Dalea Mihai, cu care a lucrat la Reşiţa, [şi] la Moghioroş. El a spus că de la 26 de ani [până] la 43 de ani a stat în închisoare. Nu mai puteau să mai facă nimic. Acum Drăgoescu e bine văzut la Reşiţa, e reglor sau dispecer la Secţia Freze, termină studiile, ... [indescifrabil].
Hromadka, P.S.D., în 1939-1940 trece la P.C.R., la căderea din 1942 se poartă prost, exclus din colectiv, şovin neamţ, ... [indescifrabil], scos din colectiv, exclus din partid, trece la P.S.D., dar colaborează. În 1946-1947, ... [indescifrabil], ajunge vicepreşedintele sindicatului. Profesorul Stambuleanu, Jula Gheorghe, mai puţin Musteţiu, îşi păstrează demnitatea de oameni politici şi socialişti.
Hromadka ... [indescifrabil]. Am luptat cu el în Aiud, dar n-am reuşit. Am rupt relaţiile şi l-am demascat în faţa a 40-50 de oameni, ca şovin (ca omul care refuza să considere pe nemţi la fel ca pe români, combătea pe Borner Franţ din Timişoara, care susţinea că toţi sunt deopotrivă). Acum Hromadka este ziarist, redactor la „Neuer Weg”.[...]

Emilian Angheliu, în: Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: Rivalităţi, represiuni, crime, Arhiva Alexandru Şiperco, vol. 1, Ediţie, cuvânt înainte, notă asupra ediţiei, biografie, bibliografie selectivă şi note de Andrei Şiperco, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2015, aici pp. 68-69 
Anmerkungen - adnotări
(1)Potrivit notei biografice din volumul citat, Emilian Angheliu (1915-?), a fost muncitor „metalurgist, membru în Comisia Sindicatelor Unite (P.C.R.-P.S.D.), la 1 septembrie 1944; membru în Consiliul Consultativ al Ministerului Propagandei (aprilie 1945); secretar al C.G.M. (1945-1947); deputat de Turda pe lista B.P.D.; ministru adjunct la Ministerul Industriei şi, de la 28 aprilie 1948, delegat cu conducerea, îndrumarea, supravegherea şi controlul Industriei Forestiere, Industriei Hârtiei şi Celulozei, Industriei Artelor Grafice; la 27 august 1948, revocat din această funcţie; preşedinte al F.R.F. (aprilie 1947-aprilie 1948); arestat în 1952; condamnat la 10 ani închisoare pentru răspândire de publicaţii interzise; eliberat în 1962. Trecerea sa prin închisorile comuniste este evocată în memoriile foştilor deţinuţi politici, unii dintre aceştia susţinând că ar fi fost informator şi colaborator al administraţiei închisorilor.” (p. 45.)

#

[24. November 1981. Georg Hromadka, 1911-1985, einflussreicher rumäniendeutscher Linker in der Arbeiterbewegung, Gewerkschafter und Sozialist, Opfer des Stalinismus, beantragt die Entlassung aus der rumänischen Staatsbürgerschaft - hier und hier - Siehe den aktualisierten Beitrag, "Martin Schnellbach" - 3. Abschnitt, in Halbjahresschrift - hjs-online, 10.8. 2016.]


[24 noiembrie 1981. Georg Hromadka, 1911-1985, etnic german din România, un militant al stîngii în cadrul mişcării muncitoreşti, sindicalist, socialist, victimă a stalinismului, adresează autorităţilor române un memoriu în care-şi exprimă dorinţa de a renunţa la cetăţenia română - aici şi aici - Vezi partea a 3-a a articolului actualizat, „Martin Schnellbach”, în: Halbjahresschrift - hjs-online,  10.8. 2016.]

#



Georg Hromadka, Kleine Chronik des Banater Berglands. Nachwort von Heinrich Lauer (Scurtă cronică a Banatului montan. Postfaţă de Heinrich Lauer), Verlag Südosteudeutsches Kulturwerk, München 1993 [traducere în limba română de Werner Kremm, 1995].

#



[23. November 1951. Personalbogen Nr. 11083 des Illegalisten Erich Wayand, 1925-1972. Auszüge]

[23 noiembrie 1951. Fişa Nr. 11083 de evidenţă a ilegaliştilor, pe numele lui Erich Wayand, 1925-1972. Fragmente]

Fişa Nr. 11083(1)
de evidenţă a ilegaliştilor
1. Numele de familie: Wayand, pronumele: Erich Ion(2).
Data naşterii: ziua: 28, luna 7 februarie, anul: 1925. Locul naşterii: comuna Reşiţa. Jud. Caraş (Reg. Severin), ţara: România. Naţionalitatea (român, ungur, evreu, etc.): german.
Profesia de bază: lăcătuş. Starea civilă: căsătorit. [...]
Dacă înainte de 23. Aug. 1944 era membru P.C.R., în U.T.C. sau simpatizant al mişcării muncitoreşti: membru în UTC din 1940.
Ce muncă a făcut sau ce sprijin a dat partidului şi mişcării muncitoreşti: am participat la acţiunile UTC-ului, am fost membru în biroul organizaţiei pe fabrica de locomotive;
din anul 1942 am fost membru în comitetul de acţiune a UTC-ului pe judeţ.Am participat la lupta antifascistă, am avut legătură cu mişcarea de rezistenţă, grupul de partizani „Mărăşeşti”, din munţii Semenicului. Am participat la acţiuni de sabotaj, am organizat ajutorul prizonierilor sovietici şi am participat la organizarea acestora şi Ajutorul Roşu.
În ce localităţi şi în ce ani (de cînd pînă cînd): Din anul 1940 pînă la 23 august 1944 am lucrat la UTC la Reşiţa şi în Judeţul Caraş. Încă înainte de 1940 – din 1938-39 – am avut legătură cu un grup SAY(?) (Tineretul Socialist-Muncitoresc). Am lucrat şi la Timişoara şi în regiunea Banat – în 1944, din luna mai-iunie pînă la 23 august 1944.
Numele tovarăşilor cu care a avut legături în ilegalitate, în ce localităţi şi în ce ani: 1. Kloth Alexandru (1940), 2. Sonntag Adalbert (1940), 3. Roth Iosif (1941), 4. Schneider Francisc (1942), 5. Bayerle Iosif (1940-42-44), 6. Wist (?) Ernest (1943), 7. Oprea Gheorghe (1944), 8. Dr. Iosif Bogdan (1944) şi alţii.
Ce legături a avut cu ei şi unde se află ei acum: 1. S-a recrutat în UTC şi se află la Bucureşti, 2. Este directorul şcolii de cadre în limba germană la Bucureşti, 2 = am lucrat cu el în biroul UTC pe fabrica de locomotive. [...] 3. [...] se află la Politehnica din Timişoara, 4. dispărut fără urme, 5. Legături indirecte [...], 6. la Bucureşti [...].
Dacă a fost arestat, judecat şi condamnat în ilegalitate, în ce localităţi şi în ce ani: nu. Am ajuns în procesul „grupului de partizani ‚Mărăşeşti’”, fără însă ca siguranţa să fie izbutit să mă aresteze (1944).
[...]

Ocupaţia după 23 august 1944:
Unde a muncit în producţie
În tot timpul am fost scos din producţie.

Activitatea politică dusă după 23 August şi pînă în prezent:
UTC 23 august 1944-4 ianuarie 1945, secretar al comitetului judeţean
PCR 7 noiembrie 1944 – membru birou
PCR aprilie 1946 – membru în colectivul secţiei de propagandă şi agitaţie al comitetului judeţean Caraş al PCR., responsabil [...]presă, redactor al ziarului regional „Luptătorul Bănăţean” şi corespondent special al „Scînteii” pentru Reşiţa.
Unde munceşte şi ce funcţie îndeplineşte: la ziarul german „Neuer Weg” în calitate de redactor şef adjunct.
Dacă a fost decorat după 23 august 1944: da
cu ce decoraţie: Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” şi „Medalia Muncii”.
Adresa actuală: Bucureşti, str. Londra 18
[...]
Dacă mai are ceva de adăugat în afară de întrebările cuprinse în fişă:
Tov. Dr. Bogdan Iosif lucrează la ARLUS, în calitate de vicepreşedinte.
Tov. Oprea Gheorghe la ministerul agirculturii.
Din anul 1945 luna ianuarie am fost plecat în URSS, pînă în anul 1946 luna martie.
Data: 23. XI. 1951 Semnătura (ss) Wayand





Anmerkungen - adnotări

(1)Formular tip, datele sînt trecută de persoana căreie i s-a întocmit fişa. Părţile cursive sînt tipărite pe formalur. În stînga formularului a notat cineva cu creionul: „considerare (?) la cădere 1942 / sub influenţa PSD de dreapta!”. Sursa: Fişele publicate în format electronic de
andco.ro, preluate din ANIC.

(2)Deasupra pronumelui a scris cineva cu creionul: „Izidor”. 


Cf. Prigonirea social-democraţilor de către comunişti, RFE, 27. 11. 2019

#

Ștefan Foriș 
(1892-1946)

ANDCO.RO
Ștefan Foriș
Ștefan Foriș (1892-1946), Generalsekretär der KP Rumäniens (1940-1944). Auf Befehl von Gheorghiu-Dej wurde Foriș 1946 von Gheorghe Pintilie (Pantiușa Bodnarenko) ermordet. 1968 wurden seine Gebeine, die in einem Bukarester Gebäude in der Aleea Alexandru Nr. 23 verscharrt worden waren, exhumiert. Die postume Rehabilitierung von Foriș erfolgte im gleichen Jahr.

In dem Gebäude in der Aleea Alexandru 23 befanden sich vor dem 23. August 1944 die Residentur des militärischen Geheimdienstes, der deutschen Abwehr, danach der provisorische Hauptsitz der kommunistischen Partei und später die Botschaft Polens – siehe: Ottmar Traşcă, Relaţiile politice şi militare româno-germane, septembrie 1940-august 1944 (Die politischen und militärischen rumänisch-deutschen Beziehungen, September 1940-August 1944), Argonaut, Cluj-Napoca, 2013, S. 387; Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: Rivalităţi, represiuni, crime, Arhiva Alexandru Şiperco (Die Bekenntnisse der kommunistischen Elite. Rumänien 1944-1965. Rivalitäten, Repression, Verbrechen. Archiv Alexandru Şiperco), vol. 2. Herausgegeben von Andrei Şiperco, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2016, S. 49.

Der Fahrer von Foriş war von 1940 bis 1944 der Banater deutsche Eisendreher Jakob Stehle, Mitglied der verbotenen KP. (Vgl. William Marin, Kurze Geschichte der Banater Deutschen. Mit besonderer Berücksichtigung ihrer Beziehungen zur rumänischen Bevölkerung und ihrer Einstellung zur Vereinigung von 1918, Facla Verlag, Temeswar 1980, S. 184.) In Gesprächen mit ehemaligen in der Illegalität tätigen Kommunisten wurde im Zusammenhang mit der Ermordung von Foriş auch eine Person mit dem (Deck?)Namen „Neamţu” („Deutscher”) erwähnt, dessen Identität jedoch nicht eindeutig geklärt werden konnte. Ob es sich dabei um Stehle gehandelt hat, ist nicht klar. Tatsache ist, dass der Name Stehle in der im Internet veröffentlichten – evident unvollständigen – Liste der Illegalisten nicht auftaucht, jedoch der des deutschen Schneiders und Kommunisten Arpad Klapka, der im Mai 1944 maßgeblich an der Gründung der im Untergrund tätigen Deutschen Antihitleristischen Organisation (DAO) beteiligt war und der nach dem 23. August mit verantwortlichen politischen Aufgaben betraut wurde. Aus einem am 12. November 1951 eigenhändig ausgefüllten Fragebogen geht hervor, dass Klapka ab 1950 Direktor einer Temeswarer Fabrik („Teracota Timişoara”) war. (Siehe: Tool de analiză in: andco.ro). Klapka und Stehle arbeiteten zusammen in der DAO.
Der 1952 als Rechtsabweichler aus allen Ämtern entfernte ehemalige Innenminister Teohari Georgescu (1908-1976) schilderte im Dezember 1975 folgendermaßen den Mord an Foriş:
„El [Gheorghiu] a făcut propunerea de lichidare. Noi am fost de acord. Dar una este dacă veneam eu ca ministru M.A.I. să propun, şi altceva e ca primul secretar s-o facă. Cîte probleme erau, şi nu asta era prima în 1945-1946. Trebuia să-l verificăm într-o casă. Din dispoziţia lui Gheorghiu, spunem noi. S-a trimis lui Pintilie, care cu un bulgar [Gheorghe „Bulgaru” – Gheorghe Ivanov – n. edit.], l-a lichidat barbar, cu o rangă. Nici SSI. A fost lichidat acolo unde a intrat Ambasada poloneză ulterior. În Aleea Alexandru 23. S-a spus: ‚Ce se va întîmpla, că vin polonezii!’ Pintilie a spus că s-a tras o placă de 25 cm de beton peste scheletul lui Foriş, care fusese îngropat acolo, dar ulterior nu s-au descoperit osemintele.” (Vgl. Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: Rivalităţi, represiuni, crime, Arhiva Alexandru Şiperco, Bd. 2, S. 403.)
In einer Anmerkung zu den Interviewaussagen von Valeriu Bucicov, in denen ebenfalls die Vorgänge um Foriş erzählt werden, heißt es, der geheimnisvolle „Neamţu” sei eigentlich der Deutsche aus Temeswar, Marcu Schön gewesen („Marcu Schon, în acte Schuller Andrei, german din Timişoara; condamnat la zece ani de muncă silnică în procesul Ana Pauker şi, ulterior, acuzat în alte procese; el este acel misterios „Neamţu” despre care inclusiv Teohari Georgescu a afirmat că a fost ucis de Pantiuşa, la ordinul lui Gheorghiu-Dej” – vgl. Şiperco, Bd. 1, S. 322.)


Ștefan Foriș (1892-1946), secretar general al PCR (1940-1944). În urma ordinului lui Gheorghiu-Dej, Foriș a fost ucis de către Gheorghe Pintilie (Pantiușa Bodnarenko), în 1946. Rămăşiţele sale pămînteşti au fost deshumate în 1968. Ele s-au aflat în subsolul clădirii din Bucureşti, situată pe Aleea Alexandru Nr. 23. În acelaşi an, Foriş a fost reabilitat postum.

Pînă la 23 august 1944 se afla în clădirea, situată pe Aleea Alexandru 23, rezidenţa serviciului militar secret german, Abwehr-ul, după aceea sediul centrul al PCR, iar ulterior Ambasada Poloniei – cf. Ottmar Traşcă, Relaţiile politice şi militare româno-germane, septembrie 1940-august 1944, Argonaut, Cluj-Napoca, 2013, p. 387; Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: Rivalităţi, represiuni, crime, Arhiva Alexandru Şiperco, vol. 2. Ediţie, cuvânt înainte, notă asupra ediţiei, biografie, bibliografie selectivă şi note de Andrei Şiperco, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2016, p. 49.

Şoferul lui Foriş a fost, între anii 1940-1944, bănăţeanul german Jakob Stehle, membru al Partidului Comunist interzis. - Cf. William Marin, Kurze Geschichte der Banater Deutschen. Mit besonderer Berücksichtigung ihrer Beziehungen zur rumänischen Bevölkerung und ihrer Einstellung zur Vereinigung von 1918 (Scurtă istorie a germanilor bănăţeni), Facla Verlag, Temeswar 1980, p. 184. - În discuţii cu foşti ilegalişti, în care se vorbeşte despre asasinarea liderului Foriş se aminteşte de un personaj „Neamţu” a cărui identitate este incertă. Într-o adnotare a interviului cu Valeriu Bucicov, în care este vorba şi despre asasinarea lui Foriş, se spune că misteriorsul „Neamţu” ar fi fost un etnic german din Timişoara Marcu Schön („Marcu Schon, în acte Schuller Andrei, german din Timişoara; condamnat la zece ani de muncă silnică în procesul Ana Pauker şi, ulterior, acuzat în alte procese; el este acel misterios „Neamţu” despre care inclusiv Teohari Georgescu a afirmat că a fost ucis de Pantiuşa, la ordinul lui Gheorghiu-Dej” – cf. Şiperco, vol. 1, p. 322.)

ACNSAS, D 19, vol. 15, f. 242



#

Constantin Titel Petrescu 
(n. 5 februarie 1888, Craiova - m. 2 septembrie 1957, București)


1925. Sozialistenchef Constantin Titel Petrescu wegen Beleidigung der Armee verurteilt. Bericht über die unmenschliche Behandlung von politischen Strafgefangenen.

1925. Şeful socialiştilor români, Constantin Titel Petrescu, condamnat pentru defăimarea armatei române. Relatare despre tratamentul inuman al unor arestaţi pentru delicte politice în România.

Arbeiter-Zeitung, 36. Jg., Nr. 255, 17. September 1925, S. 2-3

F. Vladimir Krasnosselski, Stînga în România 1832-1948 tentativă de sinucidere sau asasinat?, (Die Linke in Rumänien 1832-1948 Selbstmordversuch oder Mord?), Editura Victor Frunză, Aarhus, 1991, p. 280


#

Eftimie Gherman („Laurenţiu”), (n. 18.1.1894, Lăpuşnicul Mare, jud. Caraş-Severin – m. 16. 4. 1980, Lăpuşnicul Mare), în 2003 oraşul Reşiţa i-a acordat titlul de cetăţean de onoare.




[24. Juni 1949. Auszug aus der Erklärung des verhafteten Sozialdemokraten Josif Jumanca (1)  zu Eftimie Gherman (2)]

[24 iunie 1949. Fragment din declaraţia arestatului Iosif Jumanca (1), referitoare la Eftimie Gherman (2)]

ACNSAS, P 14442, vol. 1, ff. 4-7 (aici f. 6)


Anmerkungen - adnotări

(1) [1. Dezember  1944]

(1) [1 decembrie  1944]

ACNSAS,  I 258716, f. 10
Iosif Jumanca, ACNSAS, P 14442, vol. 1, f. 2


#

ACNSAS, I 395441, vol. 1, f. 220



(2) Eftimie Gherman nu s-a bucurat de o reputaţie prea bună în rîndurile unor social-democraţi români. Asta rezultă şi din opiniile lui Traian Novac exprimate în faţa unor informatori ai Securităţii care aveau sarcina de a-l spiona. - A se vedea, de exemplu, nota informativă semnată de „Ungureanu [Ioan]” pe data de 28 ianuarie 1964, predată ofiţerului său de legătură, căpitanul Marin Gutilă (ACNSAS, I 375448, vol. 1, ff. 87-87v). Cîteva persoane din anturajul lui Novac erau foşti social-democraţi. Unii dintre ei făcuseră parte din conducerea locală a Partidului Social-Democrat Independent – Titel Petrescu. Aşa şi Francisc Gross, ortografiat uneori: Grosz sau Franz Groß, (alias „Ungureanu Ioan”) sau fostul vicepreşedinte al organizaţiei PSDI-Timişoara, Petru Manciu, conspirat sub numele de „Marta”, activ şi în acţiunea de supraveghere a militantului socialist timişorean, Coloman Müller (aici şi aici). Cu prilejul înmormîntării lui Josef Gabriel (1862-1950), un veteran al mişcării muncitoreşti şi socialiste din Banat, tipograful Franz Groß a rostit cuvîntarea de adio în faţa mulţimii adunate într-un cimitir din Timişoara. Prezenţi la ceremonia funebră au fost şi vechi militanţi ai stîngii democratice ca Franz Geistlinger şi Josef Mayer. - Cf. William Marin, Josef Gabriel. Leben und Werk in Wort und Bild  (Josef Gabriel. Viaţa şi opera), Kriterion Verlag, Bucureşti 1988, p. 79. Critici la adresa lui Eftimie Gherman şi Iosif Jumanca sînt cuprinse şi în versiunea originală a declaraţiei autobiografice a lui Franyó, scrisă de mînă, din 12 octombrie 1951. Franyó susţine că ar fi combătut în ziarul său, 6 órai ujság, linia „reacţionară” a partidului social-democrat, reprezentată de Gherman şi Jumanca – a se vedea ACNSAS, I 210846, vol. 4, ff. 58-72.  În versiunea dactilografiată a autobiografiei (ibidem, vol. 1, ff. 5-10 şi vol. 4, ff. 52-57), referirile la Jumanca şi Gherman au fost eliminate de către cei care au întocmit această versiune. Lipsesc şi alte detalii interesante din această sinteză dactilografiată a biografiei, concepută de Franyó cu intenţia de a se prezenta în faţa temutului aparat represiv într-o lumină cît se poate de pozitivă. Lui Eftimiu Gherman i se dedică un capitol întreg într-un volum documentar, redactat de Dinu Zamfirescu, bazat pe documente descoperite în arhiva CNSAS. Zamfirescu reconstituie biografia lui Gherman după plecarea sa în exil, în 1947, oprindu-se pe larg asupra perioadei cînd acesta a acceptat să devină agent. În exil, Gherman a fost colaborator al posturilor de radio, BBC, Europa liberă şi Vocea Americii, a înfiinţat, în 1952, revista România Muncitoare şi a activat în Centrala Sindicatelor Libere, de unde a fost exclus în 1959, din cauza unor „intrigi”. Zamfirescu citează o fişă personală întocmită de Securitate în care se spune că, în 1921, Gherman a făcut parte „din tabăra acelora care se opun aderării partidului la Internaţionala a III-a, situîndu-se pe poziţia de trădare a intereselor clasei muncitoare” (p.60). Precizăm că în 1921 s-a fondat Partidul Comunist la care a aderat aripa stîngă a social-democraţilor români. Activitatea lui Gherman ca sindicalist, din perioada interbelică, este dezavuată. Apoi i se reproşează că a devenit un „susţinător zelos” al dictaturii lui Carol al II-lea (p.61). Tot acolo se spune că a devenit „un element de bază a dictaturii carliste”, aderînd la Frontul Renaşterii Naţionale, „primind funcţia de secretar general al breslelor de lucrători minieri”. „După 23 august 1944, este folosit de conducerea PSD ca secretar al organizaţiei judeţene Caraş a acestui partid, fiind unul din cei mai apropiaţi susţinători ai politicii de destrămare a Frontului Unic Muncitoresc duse de C. Titel Petrescu şi ceilalţi conducători social-democraţi. [...] În 1945, cu ocazia sărbătoririi zilei eliberării ţării noastre de către glorioasa armată sovietică, Gherman Eftimie transformînd discursul, pe care-l ţine la şedinţa festivă ce a avut loc la Oraviţa cu acea ocazie, într-un discurs propagandistic de aţîţare la ură de rasă şi naţionalism şovin. El spune cu această ocazie că ‚în România nu poate fi vorba despre un capital românesc, întrucît aceasta este o minciună, că capitalul este deţinut de străini, evrei şi şvabi’” (p. 62). Într-o completare a fişei se spune că Gherman era „unealta lui Max Auschnitt în acţiunea de organizare a sabotajelor la Reşiţa şi de spargere a unităţii muncitoreşti”, primind bani de la ing. Alexandru Popp (p. 63). Zamfirescu aminteşte apoi de eşecul unor tentative de răpire a lui Gherman, contactele cu Securitatea şi acceptarea, în a doua jumătate a anilor 1960, de a colabora şi a face propagandă contra „acţiunilor şovine ale emigraţiei maghiare şi ucraineene” (p 70) „în problema Ardealului şi Basarabiei” (p. 71). Este evidenţiată contribuţia lui „Laurenţiu” (numele conspirativ al lui Gherman) la impunerea interpretării oficiale a Unirii din 1918, contracarînd astfel prin articole difuzate de Europa liberă „planurile unor elemente periculoase din rîndul colaboratorilor secţiei române” de a da emisiunilor dedicate semicententenarului „un caracter dăunător” (p. 76). În 1977, lui Gherman i se aprobă repatrierea. Se stabileşte în localitatea natală, Lăpuşnicul Mare, jud. Caraş Severin, unde i se retrocedează casa. Moare la 16 aprilie 1980. În 1995, căminul cultural din Lăpuşnicul Mare a primit numele lui Gherman, iar în 2003, primăria din Reşiţa i-a acordat post-mortem titlul de cetăţean de onoare (p. 91) -  Cf. Dinu Zamfirescu, Cârtiţele Securităţii. Agenţi de influenţă din exilul românesc (Securitatemaulwürfe. Einflussagenten im rumänischen Exil), Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românescu / Editura Polirom, Iaşi, 2013, pp. 51-91.

William Marin, Josef Gabriel. Leben und Werk in Wort und Bild  (Josef Gabriel. Viaţa şi opera), Kriterion Verlag, Bucureşti 1988


[3. Juli 1962. Mitteilung über Eftimie Gherman und dessen Anwerbungstätigkeit von Jugendlichen als Spione in Wien]

[3 iulie 1962. Informarea despre activităţi de recrutare pentru acţiuni de spionaj a unor tineri, desfăşurate de Eftimie Gherman la Viena]

ACNSAS, I 395441, vol. 1, f. 11


#

Vladimir Krasnosselski 
(n. 1924 - 28 [29] 12. 1991, Elveţia]

F. Vladimir Krasnosselski, op.cit. 


#

Duiliu Vinogradski („Vladimir”)



Duiliu Vinogradski, născut la data de 7 aprilie 1909 la Galaţi, a fost, în perioda interbelică, unul dintre social-democraţii influenţi care după 23 august 1944 s-a alăturat Partidului Social-Democrat Independent, condus de Constantin Titel Petrescu, devenind în 1946 membru al CC. PSDI s-a opus unificării cu Partidul Comunist. Unificarea s-a produs în februarie 1948, înfiinţîndu-se Partidul Muncitoresc Român (PMR). Vinogradski a fost arestat în 1948 şi reţinut administrativ pînă-n 1954. În 1959 a fost condamnat pentru activitate social-democrată clandestină la 25 de ani de muncă silnică. Eliberarea s-a produs odată cu graţierea deţinuţilor politici, în 1964. În cursul detenţiei, Vinogradski a participat activ la aşa numita „reeducare” a deţinuţilor. Între cele două detenţii, a acceptat să lucreze pentru Securitate, primind numele conspirativ „Vladimir”. A fost exclus din reţea în 1956 (cf. „Referat cu propuneri de reţinere a grupului PSDI compus din 7 elemente, în frunte cu Ispir Mircea”, 24 decembrie 1956, în: Cazimir Ionescu, op. cit., pp.745-749, aici, p. 745.) Într-o adresă din 22 iulie 1964, trimisă de către Serviciul „C” Direcţiei a III-a din MAI se menţionează că Vinogradski ar fi acceptat din nou să lucreze neoficial pentru Securitate (cf. ibidem, pp. 681-688, aici p. 687).
(Urmează cîteva extrase din declaraţiile din timpul reeducării.)


#



Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, Adrian Dimitriu, Mira Moscovici, Constantin Avramescu, Mircea Iscru Stănescu, Sergiu Cunescu


Ceauşescu la expoziţia consacrată aniversării a cinci decenii de la crearea P.C.R.-  discuţie amicală cu Gheorghe Cristescu, primul secretar general al P.C.R. (1921-1924). (27 mai 1971). Fototeca online a comunismului românesc, cota: 55/1971

[1971. Versuch Nicolae Ceauşescus, die verfolgten und verbotenen Sozialdemokraten in die RKP zu integrieren und den ersten Generalsekretär der SKPR, Gheorghe Cristescu Plăpumaru, der kurz nach der Gründung der KP 1921 aus der Partei ausgetreten war, als Vorkämpfer der linken Arbeiterbewegung propagandistisch zu vereinnahmen]

[1971. Încercarea de deturnare a social-democraţiei din România de către Nicolae Ceauşescu, liderul PCR, prin „integrarea” lui Gheorghe Cristescu Plăpumaru, 1882-1973, în propaganda de partid, s-a soldat cu un eşec parţial, deoarece figurile marcante ale PSDI, „titelist” „de dreapta”, precum e numită această formaţiune politică prigonită în documentele Securităţii, în frunte cu Adrian Dimitriu s-au opus şi nu au acceptat nici măcar reabilitarea formală propusă de către regim. După revoluţia din 1989, Dimitriu, fost secretar general al Partidului din clandestinitate, a reaînfiinţat PSD-ul, alături de Sergiu Cunescu, 1923-2005, şef de partid între anii 1990-2000, şi de alţi social-democraţi ca Mira Moscovici, Constantin Avramescu, Mircea Iscru Stănescu. În 1990, Dimitriu a fost preşedintele onorific al PSDR]

„Cred că sînteţi de acord să salutăm prezenţa la adunarea nostră solemnă a celui care a fost primul secretar general al Partidului Comunist din România, tovarăşul Gheorghe Cristescu. (Aplauze puternice.)”.

Nicolae Ceauşescu, „Semicententenarul glorios al Partidului Comunist Român. Expunere la adunarea solemnă din Capitală. 7 mai 1971”, în: id., România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvîntări articole. Iulie 1970-mai 1971, Editura Politică, Bucureşti, 1971, pp. 860-938 (aici: pp. 864-865).







Siehe auch  - A se vedea

2. Teil - Partea a 2-a





Erstellt 5.4. 2019 - Aktualisiert 7. 12. 2019, 16:40 h


logo creation