Die Schere – Foarfeca

Zensur und Securitate – Cenzura şi Securitatea

[1847] 

Unbekannter Zeichner: „Die gute Presse“ – Karikatur in der Zeitschrift „Leuchtturm“ von 1847

Die gute Presse von 1847 aus unbekannter Feder steht der Krebs für Rückschritt, der Spiegel des Krebses für die Rückwärtsgewandtheit, der Maulwurf für Blindheit, Kerzenlöscher für Dunkelheit, die Schere und Stift für Zensur, die Rute für Drangsal, die Augen für Überwachung, die Kinder für den bevormundeten Bürger, der Schafskopfspolizist für die Dummheit der Staatsmacht und der Spitz für die Spitzelei. Die Karikatur erschien in der Zeitschrift Leuchtturm. Die Bildunterschrift lautet: Süße heilige Censur; laß uns gehn auf deiner Spur; Leite uns an deiner Hand Kindern gleich; am Gängelband! (Siehe auch: staatsbibliothek-berlin.de) 

***

[1842: Karl Marx, Observaţii în legătură cu recentele instrucţiuni cu privire la cenzura prusiană. De un renan]

Observaţii în legătură cu recentele instrucţiuni cu privire la cenzura prusiană

De un renan

Karl Marx

Noi nu facem parte dintre acei nemulţumiţi care exclamă

încă înainte de apariţia noului edict prusian cu privire la

cenzură: Timeo Danaos et dona ferentes *. Dimpotrivă, dat

fiind că în noile instrucţiuni se încuviinţează examinarea

unor legi deja promulgate, chiar dacă concluziile acesteia nu

ar fi în sensul dorit de guvern, vom începe de îndată cu

aceste instrucţiuni înseşi. Cenzura constituie critica oficială;

normele ei sînt norme critice şi, ca atare, ele pot fi cel mai

puţin sustrase criticii, întrucît se situează pe un teren comun cu ea.

Desigur, oricare dintre noi nu va putea decît să aprobe

tendinţa generală exprimată în introducerea la aceste instrucţiuni:

„Pentru a elibera încă de pe acum ** presa de îngrădirile inadmisibile care nu corespund intenţiei suverane, majestatea sa regele, printr-un înalt decret adresat Ministerului Regal la 10 crt., a binevoit să-şi exprime în mod categoric dezaprobarea sa faţă de orice constrîngere abuzivă impusă activităţii literare şi, recunoscînd importanţa şi necesitatea unei publicistici sincere şi decente, ne·a împuternicit să invităm din nou pe cenzori să respecte în modul cuvenit art. 2 al edictului cenzurii de la 18 octombrie 1819“.

Fireşte! Dacă cenzura este o necesitate, apoi este şi mai

necesară cenzura făţişă, liberală.

Dar ceea ce trebuie să provoace de îndată o anumită nedumerire

este data legii menţionate  ea este datată 18 octom·

brie 1819. Cum vine asta? Nu cumva este vorba de o lege

care, datorită împrejurărilor, a trebuit să fie abrogată? Se

pare că nu, deoarece cenzorii sînt doar invitaţi s-o respecte

___________________

* de greci, şi cînd vin cu daruri, mi-e frică (Virgil, „Eneida“ , II, 49). 

- Nota Trad.

** Sublinierile din acest citat aparţin lui Marx.

p. 3

„din nou“. Aşadar, pînă în 1842 legea a existat, însă nu a fost

respectată, căci tocmai pentru a elibera „încă de pe acum“

presa de îngrădirile inadmisibile care nu corespund intenţiei

suverane se şi reaminteşte de ea.

Presa a fost supusă pînă acum, contrar prevederilor legii,

unor îngrădiri inadmisibile - iată concluzia care se desprinde

nemijlocit din această introducere.

Pledează oare această concluzie împotriva legii sau împotriva

cenzorilor?

Cu greu am putea afirma că ea pledează împotriva cenzorilor.

Timp de 22 de ani s-au comis acţiuni ilegale de către o

autoritate care are sub tutela ei interesul su2rem al cetăţenilor,

spiritul lor, o autoritate care, întrecînd chiar pe cenzorii

romani, reglementează nu numai conduita fiecărui cetăţean,

ci şi pe aceea a spiritului public. Să fie oare cu putinţă

ca în statul prusian, stat care se făleşte şi cu organizarea şi

cu administraţia sa, cei mai înalţi slujitori ai statului să fie

atît de lipsiţi de scrupule în comportarea lor, s ă dea dovadă

de o atît de consecventă lipsă de loialitate? Sau statul, datorită

unei permanente orbiri, a ales cumva pentru posturile cele

mai dificile indivizii cei mai incapabili? Sau, în sfîrşit, sînt,

poate, supuşii statului prusian lipsiţi de orice posibilitate de a

se plînge împotriva unor procedee ilegale? Sînt cumva toţi

scriitorii prusieni atît de ignoranţi şi de reduşi la minte, încît

nu cunosc nici m ăcar legile care privesc existenţa lor, sau

sint ei prea laşi pentru a cere aplicarea lor?

Dacă aruncăm toată vina asupra cenzorilor, 
va fi compromisă nu numai propria lor cinste, 
dar şi cinstea statului prusian, a scriitorilor prusieni.

Totodată, comportarea ilegală timp de peste douăzeci da

ani a cenzorilor, în ciuda existenţei legii, ar constitui un argumentum

ad hominem * că presa are nevoie de alte garanţii

decît de asemenea dispoziţii generale date unor indivizi atît

de lipsiţi de răspundere; ar dovedi că însăşi esenţa cenzurii

suferă de un viciu fundamental, pe care nu-l poate lecui nici

o lege.

Dar dacă cenzorii au fost capabili şi nu era bună legea,

atunci de ce să facem din nou apel la ea pentru a remedia un

rău provocat de ea însăşi?

Sau poate că deficienţele obiective ale instituţiei se pun

pe seama indivizilor pentru a se obţine prin viclenie, în loc

______________
* - argument convingător (literal: argumentul potrivit individului

dat). - Nota Trad.

p. 4

de o îmbunătăţire esenţială, o îmbunătăţire aparentă? Acesta

este procedeul obişnuit al pseudoliberalismului, care, atunci

cînd e silit să facă concesii, sacrifică oamenii, uneltele, dar

menţine neschimbat ceea ce este esenţial: instituţia. In felul

acesta se abate atenţia unui public superficial.

Pornirea provocată de o cauză obiectivă se transformă

într-o pornire împotriva unor persoane. Se creează iluzia că

printr-o schimbare de persoane se va obţine însăşi schimbarea

lucrurilor. De la cenzură privirea se îndreaptă spre unul

sau altul dintre cenzori, şi insolenţa meschină cu care scribii

mărunţi ai progresului comandat de sus îi tratează pe cei

căzuţi în dizgraţie înseamnă tot atîtea omagii aduse guvernului.

In faţa noastră se ridică încă o dificultate.

Unii corespondenţi de ziare confundă instrucţiunile cenzurii

cu noul edict al cenzurii. Ei se înşală, însă eroarea lor

este scuzabilă. Edictul cenzurii de la 18 octombrie 1819 trebuia

să aibă pînă în 1824 o valabilitate doar provizorie şi ar

fi rămas pînă în zilele noastre o lege provizorie dacă nu am

fi aflat, din instrucţiunile de faţă, că nu a fost pus niciodată

în aplicare.

Edictul din 1819 a fost şi el tot o măsură provizorie, numai

că atunci termenul pentru aşteptarea legilor definitive a

fost fixat la cinci ani, pe cînd în instrucţiunile noi nu se

fixează nici un termen, şi că atunci obiectul aşteptării erau

legile cu privire la libertatea presei, în timp ce acum obiectul

acestei aşteptări îl constituie legile cenzurii.

Alţi corespondenţi de ziare privesc instrucţiunile cenzurii

ca o reînnoire a vechiului edict al cenzurii. Această eroare

a lor va fi dezminţită de înseşi aceste instrucţiuni.

Noi considerăm instrucţiunile cenzurii drept spiritul anticipat

al prezumtivei legi a cenzurii. Prin aceasta ne ţinem

strict de spiritul edictului cenzurii din 1 8 19, potrivit căruia

legile şi ordonanţele sînt considerate ca avînd aceeaşi semnificaţie

pentru presă. (Vezi edictul menţionat, art. XVI, nr. 2).

Dar să revenim la instrucţiuni.

„În conformitate cu această lege - şi anume cu art. 2 - cenzura nu

trebuie să stingherească cercetarea serioasă şi modestă a adevărului sau

să impună scriitorilor o constrîngere inadmisibilă şi nici să stăvilească

circulaţia liberă a cărţilor pe piaţă“.

Cercetarea adevărului pe care nu trebuie s-o stingherească

cenzura este calificată mai îndeaproape ca serioasă şi mo-

p. 5

destă. Nici unul din aceste două calificative nu se referă la

conţinutul cercetării, ci, dimpotrivă, la ceva situat în afara

conţinutului ei. Ele separă dintru început cercetarea de adevăr,

silind-o să nu piardă din vedere un al treilea element,

necunoscut. Insă o cercetare care are ochii îndreptaţi în permanenţă

spre acest al treilea element, înzestrat prin lege cu

o irascibilitate îndreptăţită, nu va pierde oare din vedere adevărul? 

Nu este oare prima datorie a celui ce caută adevărul

să se îndrepte direct spre adevăr, fără să privească în dreapta

sau în stînga? Nu uit oare să spun lucrul însuşi dacă îmi pot

şi mai puţin permite să uit că trebuie să-l spun în forma

prescrisă?

Adevărul este tot atît de puţin modest ca şi lumina; şi

faţă de cine ar trebui să fie modest? Faţă de sine însuşi?

Verum index sui et falsi *. Atunci faţă de neadevăr?

Dacă modestia constituie trăsătura caracteristică a cercetării,

atunci ea este mai curînd un indiciu al temerii de adevăr

decît al temerii de neadevăr. Ea este un fel de mijloc de

descurajare la fiecare pas pe care-l fac înainte. Ea este pentru

cercetare o teamă impusă ca nu cumva să găsească rezulta

tul, un mijloc de apărare împotriva adevărului.

Apoi: adevărul este universal, el nu-mi aparţine numai

mie, el aparţine tuturor; eu îi aparţin lui, nu el mie. Proprietatea

mea e forma, ea constituind individualitatea mea spirituală.

Le style c'est l'homme **. Şi încă în ce măsură! Legea

îmi permite să scriu, dar mă obligă să scriu într-un alt stil

decît al meu! Am voie să dezvălui fizionomia mea spirituală,

dar trebuie mai întîi să-mi compun o expresie la comandă I

Care om cu simţul demnităţii nu va roşi în faţa acestei pretenţii

şi nu va prefera să-şi ascundă capul sub togă? Toga,

cel puţin, permite să bănuieşti sub ea un cap de Jupiter.

Expresia la comandă nu înseamnă altceva decît: bonne mine a mauvais j eu ***.

Voi admiraţi încîntătoarea diversitate, nesecata bogăţie a

naturii. Voi nu cereţi trandafirului să răspîndească aceeaşi

mireasmă ca violeta, dar bogăţiei celei mai mari, spiritului,

îi pretindeţi să aibă un singur fel de manifestare? Eu sînt

umorist, dar legea îmi ordonă să scriu serios. Eu sînt îndrăzneţ,

dar legea îmi ordonă ca stilul meu să fie modest. Cenu-

______________
* - adevărul este o dovadă pentru sine şi pentru ceea ce este fals

(din „Etica“ lui Spinoza). - Nota Trad.

** - stilul este omul. - Nota Trad.

*** - haz de necaz. - Nota Trad.

p.6.

şiu pe fond cenuşiu - iată singura culoare îngăduită libertăţii.

Fiecare picătură de rouă în care se răsfrînge soarele sclipeşte

într-un curcubeu de culori, însă soarele spiritual, în ariciţi

indivizi sau în orice obiecte s-ar reflecta, trebuie să producă

doar o singură culoare, culoarea oficială I Forma esenţială a

spiritului este seninătatea, lumina, şi voi aveţi pretenţia ca

umbra să fie singura lui formă de manifestare corespunzătoare; 
îi cereţi să se îmbrace numai în negru, şi totuşi printre

flori nu există nici una neagră. Esenţa spiritului este întotdeauna

adevărul însuşi; şi ce-i impuneţi voi ca esenţă?

Modestia. Numai calicul este modest, spune Goethe 2, şi într-

un asemenea calic vreţi voi să transformaţi spiritul? Sau,

dacă e vorba de acea modestie a geniului de care vorbeşte

Schiller 3, atunci transformaţi-i mai întîi pe toţi cetăţenii, şi

mai ales pe cenzorii voştri, în genii. Dar, în cazul acesta, modestia

geniului nu rezidă cituşi de puţin în ceea ce constă

limba cultă, şi anume în a vorbi fără accent şi fără dialect,

ci, dimpotrivă, în a vorbi cu accentul propriu lucrului şi în

dialectul esenţei lui. Ea constă în a uita atît modestia cit şi

lipsa de modestie şi în a distinge lucrul însuşi. Modestia generală

a spiritului este raţiunea, acea libertate universală care

se comportă faţă de fiecare natură potrivit caracterului esenţial

al acesteia.

Apoi, dacă seriozitatea nu corespunde acelei definiţii a lui

Tristram Shandy 4, după care ea este o atitudine făţarnică a

trupului menită să acopere deficienţele sufletului, ci vrea să

însemne seriozitate obiectivă, atunci întreaga prescripţie cade

de la sine. Căci eu tratez cu seriozitate ridicolul atunci cind

îl ridiculizez; şi cea mai gravă lipsă de modestie a spiritului

constă în a fi modest faţă de lipsa de modestie.

Seriozitate şi modestie! Ce noţiuni neprecise, relative! 

Unde încetează seriozitatea şi unde începe gluma? Unde încetează

modestia şi unde începe lipsa de modestie? Sîntem la

cheremul temperamentului unui cenzor. Şi ar fi fost tot atît

de nedrept să i se indice acestuia temperamentul ca şi scriitorului

stilul. Dacă vreţi să fiţi consecvenţi în critica voastră

estetică, atunci interziceţi atît cercetarea prea serioasă cit şi

cea prea modestă a adevărului, căci seriozitatea exagerată

este lucrul cel mai ridicol, iar modestia exagerată este cea

mai amară ironie.

In sfîrşit, se porneşte aici de la o concepţie complet sucită

şi abstractă a adevărului însuşi. Toate obiectele activităţii

literare sînt înglobate în reprezentarea generală de „adevăr“.

p.7.

Dar dacă facem abstracţie de tot ce este subiectiv, adică de

faptul că unul şi acelaşi obiect se reflectă în mod diferit în

diferiţi indivizi şi că-şi transpune diferitele sale laturi în tot

atîtea caractere spirituale diferite, atunci nu exercită oare

caracterul obiectului nici o influenţă, fie ea cit de mică, asupra

cercetării! Adevărul nu include numai rezultatul, ci şi

calea care duce spre el. Cercetarea adevărului trebuie să fie

ea însăşi adevărată şi adevărata cercetare este adevărul în

desfăşurare, ale cărui verigi împrăştiate se înlănţuie în rezultat.

Şi nu trebuie oare felul cercetării să se modifice după

obiect 1 Cînd obiectul rîde, ea trebuie să fie s erioasă, iar cind

obiectul este incomod, ea trebuie să fie modestă. Voi încălcaţi

deci atît drepturile obiectului cit şi pe acelea ale

subiectului. Inţelegeţi adevărul în mod abstract şi faceţi din

spirit un judecător de ins trucţie care îl înregistrează pur şi

simplu.

Sau poate că toate aceste frămîntări metafizice nu sînt

necesare? Poate că adevărul trebuie înţeles pur şi simplu

astfel: adevăr este ceea ce ordonă guvernul, iar cercetarea

intervine ca un al treilea element inutil şi inoportun, care,

din mo tive de e tichetă, nu poate însă fi respins cu totul! Cam

aşa se pare că stau lucrurile. Căci cercetarea este concepută

din capul locului ca ceva opus adevărului şi de aceea ea apare

în dubioasa tovărăşie oficială a seriozităţii şi a modestiei, virtuţi

pe care se cuvine, ce-i drept, să le aibă laicul în faţa

p reotului. Inteligenţa guvernului este singura raţiune a statului.

Este drept că celeilalte inteligenţe şi flecărelilor ei i se

pot face, în anumite împrejurări, anumite concesii, dar ea

trebuie să fie conştientă de aceste concesii şi de faptul că,

în fond, e lipsită de drepturi şi, ca atare, se cuvine să fie modestă

şi plecată, serioasă şi plicticoasă. Cînd Voltaire spune:

„tous les genres sont bons, excepte le genre ennuyeux“ * 5,

aici genul ennuyeux devine cel exclusiv, după cum o dovedeşte

cu prisosinţă însăşi referirea la „Dezbaterile dietei

renane“. N-ar fi mai bine să ne întoarcem la vechiul şi frumosul

stil cancelarist german 1 Să scrieţi liber, însă fiecare

cuvînt să fie în acelaşi timp o reverenţă în faţa cenzurii liberale,

care lasă să treacă părerile voastre, pe cit de serioase pe

atît de modeste. Dar nu cumva să pierdeţi sentimentul cucerniciei!

______________
* - „toate genurile sînt bune în afară de genul plicticos“, - Nota

Trad.

p. 8

Legea nu pune accentul pe adevăr, ci pe modestie şi seriozitate.

Aşadar, totul provoacă suspiciune - seriozitatea, modestia

şi mai ales adevărul, al cărui cuprins larg şi imprecis

p are să ascundă un adevăr foarte precis şi de natură foarte

dubioasă.

„Cenzura - se spune mai departe în instrucţiuni - nu trebuie în

nici un caz să fie aplicată într-un spirit chiţibuşar care să depăşească

cadrul prevederilor acestei legi“.

Prin această lege se înţelege, în primul rînd, art. 2 al

edictului din 1819, însă mai departe instrucţiunile se referă

la „spiritulu edictului cenzurii în genere. Ambele dispoziţii

pot fi uşor puse de acord. Art. 2 este spiritul concentrat al

edictului cenzurii, spirit care este mai amplu determinat şi

specificat în celelalte articole. Credem că nu putem face o

mai bună caracterizare a spiritului menţionat decît redind

urmă toarele lui formulări:

Art. VII. „Libertatea cenzurii, acordată p î n ă  a c u m Academiei de

Ştiinţe şi universităţilor, se suspendă prin aceasta pe o durată de cinci ani“.

§ 10. „Prezenta hotărîre provizorie rămîne în vigoare, cu începere

de azi, timp de cinci ani. Inainte de expirarea acestui termen se va examina

în mod temeinic, în Adunarea federală, modul în care pot fi aplicate

în practică dispoziţiile similare cu privire la libertatea presei menţionate

în articolul al 18-lea al Actelor federale, după care va urma o

hotărîre definitivă cu privire la limitele normale ale libertăţii presei în

Germania“.

O lege care suspendă libertatea presei acolo unde ea mai

există şi care, cu ajutorul cenzurii, o face inutilă acolo unde

-ea trebuia să fie introdusă nu poate fi considerată ca fiind

p rea favorabilă presei. De altfel § 1 0 recunoaşte aproape pe

faţă că în locul libertăţii presei, propuse în articolul 18 al

Actului federal 6 şi care, poate, va fi cîndva aplicată în practică,

se introduce o lege a cenzurii cu caracter provizoriu.

Acest quid pro quo * dezvăluie cel puţin că specificul eEocii

.a impus îngrădirea presei, că edictul îşi are originea în suspidunile

faţă de presă. Se caută chiar să se invoce ca scuză a

acestui dezacord faptul că e vorba de o măsură provizorie,

valabilă pe o durată de numai cinci ani; din păcate, ea a rămas

în vigoare timp de 22 de ani.

Chiar rîndul următor ne arată cum instrucţiunile se bat

cap în cap, nevrînd, pe de o parte, ca cenzura să fie aplicată

____________
* - confuzie. - Nota Trad.

p. 9

într-un spirit care să depăşească prevederile edictului şi

cerîndu-i, pe de altă parte, o asemenea depăşire:

„Cenzorul poate, bineînţeles, să permită şi o dezbatere liberă a problemelor

interne“.

Cenzorul poate, dar nu e obligat să facă acest lucru, întrucît

el nu constituie o necesitate; chiar şi numai acest liberalism

precaut depăşeşte foarte categoric nu numai spiritul

edictului cenzurii, ci şi anumite cerinţe categorice ale lui.

Vechiul edict al cenzurii, şi anume art. 2 citat în instrucţiuni,

interzice o dezba tere liberă nu numai a problemelor prusiene,

dar nici măcar a celor chinezeşti.

11 Din această categorie - în care se încadrează acţiunile împotriva

securităţii statului prusian şi a statelor federale germane, se comentează

în instrucţiuni - fac parte toate încercările de a prezenta într-o lumină

iavorabilă partidele, existente în indiferent ce tară, care urmăresc răsturnarea

orînduirii de stat“.

Este oare permisă, în asemenea condiţii, o dezbatere liberă

a problemelor interne ale Chinei şi Turciei? Şi dacă chiar

asemenea referiri îndepărtate pot periclita securitatea susceptibilă

a Federaţiei germane, cum să nu i-o pericliteze un cuvînt

dezaprobator cu privire la problemele ei interne?

Instrucţiunile se abat astfel într-o direcţie liberală de l a

spiritul art. 2 din edictul cenzurii, o abatere a cărei esenţă se

va clarifica ulterior, dar care din punct de vedere formal este

suspectă chiar şi numai prin aceea că se declară a fi o consecinţă

a art. 2, din care instrucţiunile citează în mod prudent

numai prima jumătate, invitîndu-1 însă în acelaşi timp pe cenzor

să consulte însuşi articolul. Pe de altă parte însă instrucţiunile

depăşesc în aceeaşi măsură edictul cenzurii în direcţia

neliberală, adăugînd la vechile îngrădiri ale presei

altele noi.

In art. 2, citat mai sus, al edictului cenzurii se spune:

„Scopul ei (al cenzurii) este de a împiedica tot ce se opune principiilor

generale ale religiei, i n d i f e r e n t de opiniile şi de doctrinele

diferitelor partide religioase şi ale diferitelor secte tolerate în stat“.

In 1819 domina încă raţionalismul, care înţelegea prin religie

în genere aşa-zisa religie a raţiunii. Acest punct de vedere

raţionalist este şi punctul de vedere al edictului cenzurii,

care, ce-i drept, este atît de inconsecvent, încît, deşi are drept

scop apărarea religiei, totuşi se situează pe o poziţie nereli-

p. 10

gioasă. Căci a separa principiile generale ale religiei de conţinutul

ei pozitiv şi de forma ei determinată înseamnă a contrazice

înseşi principiile generale ale religiei, întrucit fiecare

religie crede că se deosebeşte de celelalte religii închipui te

prin esenţa ei particulară şi că, datorită formei sale de terminate,

tocmai ea este religia cea adevărată. Noile instrucţiuni

cu privire la cenzură omit, în citarea art. 2, a doua parte restrictivă

a acestuia, conform căreia diferitele partide şi secte

religioase nu se bucură de inviolabilitate, dar ele nu se opresc

aici, ci ne oferă următorul comentariu:

„Tot ce este îndreptat în mod frivol, ostil împotriva religiei creştine

în general sau împotriva unei anumite doctrine nu poate fi tolerat“.

Vechiul edict al cenzurii nu menţionează cu nici u n cuvînt

religia creştină; dimpotrivă, el face deosebire între religie şi

toate partidele religioase şi sectele luate în parte. Noile

instrucţiuni ale cenzurii nu numai că transformă religia în

religie creştină, dar mai vorbesc şi despre o anumită doctrină.

Acesta-i rodul preţios al ştiinţei noastre, devenită creştină! 

Mai vrea cineva să nege că ea a făurit noi cătuşe presei? 
Nu este permis să ataci religia nici în general, nici

în particular. Ori credeţi, poate, că cuvintele „frivol, ostil“

fac din lanţurile noi lanţuri de trandafiri? Cu cită dibăcie au

fost alese cuvintele: frivol, ostil! Adjectivul „frivol“ se adresează

decenţei cetăţeanului, el este cuvîntul exoteric pentru

lume, dar cenzorului i se şopteşte la ureche adjectivul „ostil“,

care este interpretarea juridică a frivolităţii. Noi vom mai

găsi încă multe exemple de asemenea tact fin în aceste

instrucţiuni, care adresează publicului un cuvînt subiectiv

care-l face să roşească, iar cenzorului un cuvînt obiectiv care-l

face pe scriitor să pălească. In felul acesta se pot transpune

în muzică pînă şi nişte lettres de cachet 7“

Şi cît de ciudat se contrazic instrucţiunile cenzurii! Frivol

este numai atacul incomplet, îndreptat împotriva anumitor

trăsături ale fenomenului, fără a fi destul de profund şi de

serios pentru a atinge esenţa obiectului;· tocmai combaterea

elementului particular ca a tare este frivolă. Dacă, prin urmare,

este interzis să ataci religia creştină în general, rezultă

că este permis numai atacul frivol împotriva ei. Invers, atacul

îndreptat împotriva principiilor generale ale religiei, împotriva

esenţei ei, împotriva elementului particular, în măsura

în care acesta este o manifes tare a esenţei, constituie un atac

ostil. Religia poate fi atacată numai într-un mod ostil sau fri-

p. 11

vol, un al treilea mod nu există. Această inconsecvenţă în

care se încurcă instrucţiunile este, desigur, numai o aparenţă,

căci ea se bazează pe aparenţa că în genere ar mai fi permis

vreun atac împotriva religiei; dar este suficientă o privire

imparţială pentru a ne da seama că această aparenţă este o

simplă aparenţă. Nu este permis să ataci religia nici în mod

ostil, nici în mod frivol, nici în general şi nici în particular,

deci în nici un fel.

Dar dacă instrucţiunile, în vădită contradicţie cu edictul

cenzurii din 1 8 19, pun noi cătuşe presei filozofice, atunci ar

trebui să fie măcar atît de consecvente incit să elibereze

presa religioasă din vechile cătuşe pe care i le-a pus precedentul

edict, raţionalist. Căci el proclamă de asemenea drept

scop al cenzurii:

„să ia poziţie împotriva atragerii fanatice a dogmelor religioase în

politică şi împotriva confuziei de idei care rezultă de aici“.

Noile instrucţiuni sînt, desigur, destul de prudente pentru

a trece sub tăcere acest punct în comentariul lor; totuşi, prin

citarea art. 2 îl menţionează şi pe el. Ce înseamnă atragere

fanatică a dogmelor religioase în politică? Inseamnă a face

din dogmele religioase, conform naturii lor specifice, factorul

determinant în stat, adică a face din esen1a particulară a religiei

măsura statului. Vechiul edict al cenzurii putea, pe bună

dreptate, să ia poziţie împotriva acestei confuzii de idei, căci

el lasă pe seama criticii religia particulară, conţinutul ei

determinat. Insă vechiul edict se baza pe raţionalismul plat,

superficial, dispreţuit de voi înşivă. Voi însă, care bazaţi statul,

chiar în amănuntele sale, pe credinţă şi pe creş tinism, voi,

adepţi ai unui stat creştin, cum mai puteţi recomanda cenzurii

să prevină această confuzie de idei?

Confundarea principiului politic cu cel creştin-religios a

devenit un credo oficial. Vom lămuri în cîteva cuvinte această

confuzie. Dacă vorbim numai de religia creştină ca fiind cea

recunoscută, există în statul vostru catolici şi protestanţi. Şi

unii şi alţii au aceleaşi pretenţii faţă de stat, după cum au şi

aceleaşi obligaţii faţă de el. Făcînd abstracţie de divergenţele

lor religioase, ei cer în mod egal ca statul să fie realizarea

raţiunii politice şi juridice. Voi însă vreţi un stat creş tin. Dacă

statul vostru este numai creş tin-lu teran, atunci el devine pentru

catolic o biserică de care acesta nu aparţine şi pe care

trebuie s-o respingă ca fiind eretică, o biserică a cărei esenţă

mtimă este în contradicţie cu el. In cazul contrar rezultă o

p. 12

situaţie identică. Dacă însă declaraţi drept spirit particular

al statului vostru spiritul general al creştinismului, atunci

voi hotărîţi ce înseamnă spiritul general al creştinismului tot

pe b aza vederilor voastre protestante. Voi precizaţi ce înseamnă

stat creş tin, cu toate că ultima perioadă de timp v-a

arătat că slujbaşii guvernului nu pot trage o linie de demarcaţie

între religios şi lumesc, între stat şi biserică. Nu cenzorii,

ci diplomaţii trebuiau nu să decidă, ci să ducă tratative

în legătură cu această confuzie de idei 8" ln sfîrşit, vă situaţi

pe un punct de vedere eretic atunci cînd respingeţi o anumită

dogmă ca fiind neesenţială. Dacă definiţi statul vostru ca general-

creş tin, atunci recunoaşteţi printr-o formulă diplomatică

că el nu este creş tin. Prin urmare, ori interziceţi în general atragerea

religiei în politică, dar nu aceasta este intenţia voastră,

căci voi nu vreţi să bazaţi statul pe raţiunea liberă, ci pe credinţă

; religia reprezintă pentru voi sancţionarea generală a

pozitivului ; ori permiteţi şi atragerea fanatică a religiei în

politică. Lăsaţi-o să facă politică în felul ei, dar nici aceasta

nu vă convine: religia trebuie să susţină puterea laică, însă

fără ca puterea laică să se subordoneze religiei. Din momentul

în care atrageţi religia în politică, orice dorinţă a puterii laice

de a hotărî cum trebuie să se comporte religia în politică

devine o pretenţie nesăbuită, ba chiar o pretenţie ireligioasă.

Dacă cineva, îmboldit de sentimente religioase, doreşte să se

alieze cu religia, el trebuie să-i acorde acesteia, în toate problemele,

cuvîntul hotărîtor. Sau, poate, înţelegeţi prin religie

cultul propriei voastre p uteri nelimitate şi al înţelepciunii

voastre guvernamentale?

Spiritul ortodox al recentelor instrucţiuni cu privire la cenzură

mai intră şi altminteri în conflict cu raţionalismul vechiului

edict al cenzurii. Acesta include, printre scopurile cenzurii,

şi reprimarea a tot „ceea ce lezează morala şi bunele

moravuri u. Instrucţiunile menţionează acest alineat ca citat

din art. al II-lea. Dar dacă , în comentariul lor în legătură cu religia,

instrucţiunile fac unele completări în ceea ce priveşte morala,

observăm în acest comentariu o serie de omisiuni. Lezarea

moralei şi a bunelor moravuri devine o încălcare „a bunei

cuviinţe, a obiceiurilor şi a decenţei exterioare“. Precum vedem,

morala ca morală, ca principiu al unei lumi care ascultă

de legi proprii dispare, şi în locul esenţei ei apar manifestări

exterioare, onestitatea poliţienească, buna-cuviinţă convenţională.

Cinsteşte pe cel ce merită să fie cinstit - iată adevărata

consecvenţă. Legiuitorul specific creştin nu poate recu-

p. 13

noaşte morala ca o sferă independentă, care este sfîntă prin

ea însăşi, căci esenţa ei intimă, generală el o revendică pen·

tru religie. Morala independentă lezează principiile generale

ale religiei, iar noţiunile particulare ale religiei sînt contrare

moralei. Morala recunoaşte numai propria ei religie generală

şi raţională, iar religia numai morala ei particulară pozitivă.

Prin urmare în conformitate cu aceste instrucţiuni, cenzura

va trebui să respingă pe eroii intelectuali ai moralei - cum

ar fi, de pildă, Kant, Fichte, Spinoza - ca oameni fără religie,

ca oameni care încalcă buna-cuviinţă, obiceiurile şi decenţa

exterioară. Toţi aceşti moralişti pornesc de la o contradicţie

principială între morală şi religie, deoarece după ei morala

se bazează pe autonomia spiritului omenesc, iar religia pe

eteronomia lui. De la aceste inovaţii nedorite ale cenzurii,

care se manifestă, pe de o p arte, prin slăbirea conştiinţei ei

morale, iar, pe de altă p arte, prin ascuţirea riguroasă a

conştiinţei ei religioase, trecem la lucrurile mai îmbucurătoare,

la concesii.

„De aici rezultă, în special, că scrierile în care se face o apreciere

generală a administraţiei statului sau numai a unor sectoare ale ei, în

care sînt cercetate după valoarea lor internă legile promulgate sau cele

care urmează a fi promulgate, în care sînt dezvăluite greşeli sau lacune,

în care se sugerează sau se propun îmbunătăţiri, că asemenea scrieri nu

trebuie reprobate pentru motivul că sînt scrise în alt spirit decit acela

al guvernului, cu condiţia ca forma lor să fie decentă şi ca la baza

tendinţei lor să stea buna-credinţă".

Modestia şi seriozitatea cercetării - această cerinţă este

comună noilor instrucţiuni şi edictului cenzurii, dar instrucţiunile

se mulţumesc tot atît de puţin cu forma decentă ca şi

cu adevărul conţinutului. Criteriul lor principal devine t e n d i n t a;

mai mult chiar: ea este ideea care le străbate

de la un capăt la celălalt, în timp ce în edictul însuşi nici nu

poate fi găsit măcar cuvîntul tendinţă. În ce constă ea nu

pomenesc nici noile instrucţiuni ; dar cît de importantă este

considerată tendinţa, o dovedeşte următorul pasaj:

„Este însă o premisă absolut necesară ca tendinţa consideraţiilor exprimate

împotriva măsurilor luate de guvern să nu fie ostilă şi rău intenţionată,

ci de bună-credinţă, şi se cere din partea cenzorului bunăvoinţă

şi înţelegere, ca el să ştie să deosebească pe una de cealaltă. Ţinînd

seamă de aceasta, cenzorii trebuie totodată să-şi îndrepte în mod special

atenţia asupra formei şi limbajului scrierilor destinate publicării şi, dacă

prin patima, violenţa şi aroganţa lor ele manifestă o tendinţă dăunătoare,

să nu permită publicarea lor“.

p. 14

Prin urmare, scriitorul devine victima celui mai cumplit

terorism, este supus jurisdicţiei suspiciunii. Legile împotriva

tendinţei, legi care nu stabilesc norme obiective, sînt legi

teroriste, de felul acelora pe care le-au impus extrema necesitate

de stat sub Robespierre şi corupţia statului sub împăraţii

romani. Legile care consideră drept principalele lor criterii

nu acţiunile ca a tare, ci convingerile persoanei care acţionează

nu reerezintă altceva decît sancţionarea pozitivă a

ilegalităţii. Mai bine să procedezi ca acel ţar al Rusiei care a

pus pe cazacii aflaţi în serviciul său să tundă fiecăruia barba,

decît să faci din convingerea care m-a determinat să port

barbă criteriul tunderii mele.

Numai în măsura în care mă manifest, în măsura în care

intru în sfera realului, intru şi în sfera legislatorului. Pentru

lege eu nu exist, nu constitui un obiect al ei decît prin fapta

mea. Numai datorită ei intru sub rigorile legii; căci numai

pentru faptă revendic un drept la existenţă, un drept al realităţii,

şi prin urmare numai datorită ei dreptul real capătă

putere asupra mea. Insă legea împotriva tendinţei pedepseşte

nu numai ceea ce fac, ci şi ceea ce cred, independent de faptele

mele. Ea este, prin urmare, o insultă adusă onoarei cetăţeanului,

o lege care vexează existenţa mea.

Oricît m-aş suci şi m-aş răsuci, nu de starea de fapt e

vorba aici. Existenţa mea este suspectată, esenţa mea intimă,

individualitatea mea, este considerată ceva nefast şi, din

cauza acestei păreri, sînt sancţiona t. Legea nu mă pedepseşte

pentru fapta rea pe care o săvîrşesc, ci pentru fapta rea pe

care nu o săvîrşesc. In realitate sînt pedepsit pentru că acţiunea

mea nu este contrară legii, căci numai prin aceasta îl

oblig pe judecătorul indulgent, binevoitor să urmărească convingerile

mele dăunătoare, care sînt destul de abile să nu se

manifeste pe faţă.

Legea împotriva convingerilor nu este o lege a statului

pentru cetăţeni, ci legea unui partid împo triva altui partid.

Legea împotriva tendinţei anulează egalitatea cetăţenilor în

faţa legii. Ea este o lege a dezbinării, şi nu a unificării, iar

toate legile care dezbină sînt reacţionare. Ea nu este o lege,

ci un privilegiu. Unul are voie să facă ceea ce altui a nu-i este

permis nu pentru că acestuia i-ar lipsi o calitate obiectivă, ca,

bunăoară, copilului calitatea de a încheia contracte; nu, motivul

este că buna sa intenţie, convingerile sale sînt suspecte.

Statul moral presupune că membrii săi au convingerile statului

chiar dacă ei se situează pe o poziţie opusă aceleia a unui

p. 15

organ al statului sau a guvernului. Dar într-o societate în care

un organ se crede posesorul unic şi exclusiv al raţiunii de

stat şi al moralităţii de stat, în care un guvern intră în contradicţie

principială cu poporul, considerînd, din această

cauză, convingerile lui antista tale drept convingerile normale

generale, într-o asemenea societate conştiinţa încărcată a

clicii politicianiste inventează legi împotriva tendinţelor, legi

de răzbunare împotriva unor convingeri care nu sălăşluiesc

decît în înseşi rîndurile membrilor guvernului. Legile împotriva

convingerilor au la bază lipsa de convingeri, concepţia

imorală materială despre stat. Ele sînt un strigăt indiscret al

conştiinţei încărcate. Şi cum poate fi aplicată o asemenea

lege? Printr-un mijloc mai revoltător decît legea însăşi: prin

spioni sau convenindu-se dinainte ca să fie considerate

suspecte întregi curente literare, ceea ce implică, fireşte, şi

sarcina de a iscodi în plus cărui curent îi aparţine fiecare

individ. Aşa cum, în legea împotriva tendinţei, forma legii

contrazice conţinutul, aşa cum guvernul care decretează

această lege combate cu îndirjire ceea ce este el însuşi, adică

convingerile antistatale, tot aşa acest guvern, în fiecare caz

particular, reprezintă faţă de propriile sale legi, ca să zicem

aşa, o lume întoarsă pe dos, căci el măsoară cu o dublă

măsură. Ceea ce pentru o p arte este drept înseamnă pentru

(:ealaltă p arte încălcarea dreptului. Inseşi legile guvernului

reprezintă contrarul a ceea ce ele stabilesc drept lege.

In această dialectică se încurcă şi noile instrucţiuni ale
cenzurii. Ele cad în contradicţia de a comite chiar ele şi de- 

a pretinde cenzorilor tot ceea ce în presă ar condamna ca

acţiuni antistatale.

Astfel instrucţiunile interzic scriitorilor să suspecteze convingerile

unor persoane sau ale unor clase întregi, şi în acelaşi

timp ele ordonă cenzorilor să împartă pe toţi cetăţertii în suspecţi şi

nesuspecţi, în oameni de bună-credinţă şi oameni

de rea-credinţă. Critica, interzisă presei, devine o obligaţie

de fiecare zi pentru criticul guvernamental ; dar lucrurile

nu se mărginesc la această intervertire. In cadrul presei,

antistatalul apărea, potrivit conţinutului său, ca ceva particular,

însă [potrivit cu] forma sa era general, adică supus

judecăţii tuturor.

Acum însă totul e întors cu capul în jos. Potrivit conţinutului

său, p articularul apare acum ca îndreptăţit, iar antistatalul

apare ca opinie a statului, ca drept al statului, ca ceva

particular care, potrivit formei sale, este inaccesibil înţele-

p. 16

gerii generale, fiind izgonit din arena liberă a publicităţii în

biroul criticului guvernamental. Astfel instrucţiunile îşi propun

să apere religia, dar încalcă principiul cel mai general al

tuturor religiilor: caracterul sacrosanct şi inviolabilitatea.

convingerilor subiective. Ele proclamă pe cenzor ca judecător;

al inimii în locul lui dumnezeu. Astfel ele interzic expresii

ofensatoare şi aprecieri defăimătoare la adresa unor persoane,

dar vă expun zilnic aprecierilor ofensatoare şi defăimătoare

ale cenzorului. Astfel instrucţiunile vor să înăbuşe bîrfelile

unor indivizi răuvoitori sau rău informaţi şi în acelaşi timp

îl obHgă pe cenzor să se bizuie pe asemenea bîrfeli şi pe

spionajul unor indivizi dezinformaţi şi răuvoitori şi să se

ocupe de ele, coborînd aprecierea, din sfera conţinutului

obiectiv, în sfera părerii subiective sau a arbitrarului. Astfel

nu trebuie suspectată intenţia statului, însă instrucţiunile pornesc

tocmai de la suspiciuni îndreptate împotriva statului.

Astfel, sub o bună aparenţă nu trebuie să se ascundă nişta

intenţii rele, dar înseşi instrucţiunile se bazează pe o aparenţă

înşelătoare. Astfel ele îşi propun să înalţe sentimentul

naţional, dar se sprijină pe o concepţie care înjoseşte naţiunea.

Ele ne cer să ne conformăm legilor, să respectăm

legile, dar în acelaşi timp ne obligă să respectăm instituţii

care ne pun în afara legii şi ridică samavolnicia la rangul de

drept.9Trebuie să respectăm î n aşa măsură principiul personalităţii,

încît să avem încredere în cenzor în ciuda institutiei

deficiente a cenzurii ; voi însă încălcaţi în aşa măsură prin-

cipiul personalităţii, încît o judecaţi nu după faptele ei, ci

după părerea pe care v-aţi format-o despre intenţiile acţiunilor 

ei. Voi cereţi modestie, însă porniţi de la colosala lipsă

de modestie de a proclama pe unii slujbaşi ai statului iscoade

ale inimii, atotştiutori, filozofi, teologi, oameni politici,

Apolloni din Delfi. Pe de o parte ne impuneţi respectarea

lipsei de modestie, iar pe de altă parte ne interziceţi lipsa

de modestie. Adevărata lipsă de modestie constă însă în a

atribui anumitor indivizi desăvîrşirea speciei. Cenzorul este

un individ particular, în timp ce presa întruchipează în sine

specia. Nouă ne prescrieţi încredere, în timp ce conferiţi neîncrederii

putere de lege. Voi credeţi că instituţiile voastre

de stat sînt în stare să facă dintr-un biet muritor, dintr-un

funcţionar, un sfînt pentru care imposibilul devine posibil.

Dar aveţi atît de puţină încredere în organismul vostru de

stat, încît vă temeţi de părerea izolată a unei persoane particulare;

căci voi trataţi presa ca pe o persoană particulară.

p. 17

Despre funcţionari credeţi că vor proceda cu totul impersonal,

fără pică şi fără pasiune, fără obtuzitate sau slăbiciuni omeneşti.

Dar voi suspectaţi impersonalul, ideile, că ar fi pline de

intrigi personale şi perfidii subiective. Instrucţiunile cer o

încredere nelimitată faţă de pătura funcţionarilor şi pornesc

de la o neîncredere nelimitată faţă de pătura nefuncţionarilor.

De ce nu le-am plăti şi noi cu aceeaşi monedă? De ce să nu

ne fie nouă suspectă tocmai această pătură a funcţionarilor?

Acelaşi lucru în ceea ce priveşte caracterul. De la bun început

omul nepărtinitor trebuie să aibă mai multă consideraţie

pentru caracterul criticului care se pronunţă în mod public

decît pentru al celui care critică pe ascuns.

Ceea ce este în genere rău rămîne tot rău, indiferent de

individul care e purtătorul acestui rău, fie el critic particular

sau critic în slujba guvernului, numai că în acest din urmă

caz răul este autorizat şi este privit de cei de sus ca ceva

necesar pentru a realiza binele de jos.

Cenzura tendinţei şi tendinţa cenzurii - iată ce ne dăruiesc

recentele instrucţiuni liberale. Nimeni nu ne va lua în

nume de rău faptul că trecem cu o anumită neîncredere l a

celelalte dispoziţii ale lor.

„Expresiile ofensatoare şi aprecierile defăimătoare la adresa diferitor

persoane nu sînt proprii a fi publicate“.

Nu sînt proprii a fi publicate! In locul acestei formulări

blînde ar fi fost mai nimerit ca aprecierea ofensatoare şi de- ·

făimătoare să fi primit o precizare obiectivă.

„Acelaşi lucru e valabil şi pentru suspectarea convingerilor ufror

persoane sau" (un „sau“ plin de înţeles) „a unor clase întregi, pentru

utilizarea numelor partidelor şi a altor * atacuri personale“ ,

Deci şi împărţirea în categorii, atacurile împotriva unor

clase întregi, utilizarea numelor partidelor; dar omul trebuie

să dea tuturor lucrurilor un nume, ca şi Adam, pentru ca ele să

existe pentru el, căci numele partidelor sînt categorii necesare

pentru presa politică,

„Deoarece, aşa cum spune doctorul Sassafras,

Orice boală, pentru a putea fi tratată cu succes,

Trebuie în primul rînd să aibă un nume“.

Toate acestea se referă la a tacurile personale. Cum trebuie

procedat atunci? Nu este permis să ataci o persoană izolată,

__________________
* La Marx: asemenea. - Nota Red.

p. 18

şi tot atît de puţin clasa, colectivitatea, persoana juridică.

Statul nu vrea - şi în această privinţă are dreptate - să

tolereze nici un fel de injurii, nici un fel de atacuri personale.

D ar, cu ajutorul unui simplu „sau „ , colectivitatea a fost şi ea

asimilată persoanei. Prin acel „sau“ este introdusă şi colectivitatea,

iar printr-un mic „şi“ aflăm în cele din urmă că a fost

vorba numai de persoane. De aici se ajunge cu uşurinţă la

concluzia că îi este complet interzis presei să-i controleze

pe funcţionari şi pe acele instituţii care există ca o clasă de

indivizi.

„Dacă, potrivit acestor indicaţii, cenzura va fi exercitată în spiritul

edictului cenzurii de la 18 octombrie 1819, o publicistică decentă şi sinceră

va avea destul cîmp de acţiune * şi este de aşteptat ca prin aceasta

să se trezească un interes mai mare pentru tot ceea ce priveşte patria şi

ca sentimentul naţional să sporească“.

Recunoaştem că, potrivit acestor indicaţii, i se acordă

publicisticii decente - decente în sensul cenzurii - un cîmp

de acţiune“. mai mult decît îndestulător; chiar şi termenul

cîmp de acţiune este bine ales, căci aici s-a calculat cîmpul

pe care se zbenguie presa ce se mulţumeşte cu acrobaţii;

dar dacă cîmpul va fi destul de larg pentru o publicistică

curajoasă şi în ce va consta curajul acesteia, lăsăm la aprecierea

cititorului perspicace. In ceea ce priveşte speranţele

instrucţiunilor, se prea poate ca sentimentul naţional să sporească,

aşa cum sporeşte sentimentul naţional al turcilor cînd

li se trimite şnurul. Dar dacă se va trezi tocmai interesul presei

modeste şi serioase pentru tot ceea ce priveşte patria,

această chestiune lăsăm s-o rezolve ea însăşi; o presă anemică

nu poate fi restabilită cu chinină. Dar poate că noi am

dat o importanţă prea mare pasajului citat. Poate că-i prindem

mai bine sensul dacă îl vom privi doar ca un ghimpe

într-o ghirlandă de trandafiri. Poate că de acest ghimpe liberal

e agăţată o perlă de o valoare foarte echivocă. Să privim

mai atent. Totul depinde de context. Speranţele exprimate în

pasajul menţionat mai sus în ceea ce priveşte sporirea sentimentului

naţional şi trezirea interesului pentru tot ceea ce

priveşte patria se transformă pe nesimţite într-un ordin care

ascunde o nouă constrîngere pentru bietele noastre cotidiane

ofticoase.

______________
* Spielraum înseamnă cîmp de acţiune şi „loc pentru joc“ - Nota

Trad.

p. 19

„În felul acesta putem spera că şi literatura politică şi presa cotidiană

vor înţelege mai bine menirea lor, că ele îşi vor însuşi, o dată cu

un material mai bogat, şi un ton mai demn şi că pe viitor nu se vor preta

să speculeze curiozitatea cititorilor lor prin publicarea unor ştiri zilnice

inconsistente, culese din ziare străine, sau ale unor corespondenţi răuvoitori

ori rău informaţi, prin bîrfeli şi atacuri personale - o tendinţă împotriva

căreia cenzura este în mod indiscutabil chemată să ia măsuri“.

Instrucţiunile îşi exprimă speranţa c ă literatura politică şi

p resa cotidiană vor înţelege mai bine care e menirea lor etc.

Insă o înţelegere mai bună nu este un lucru care poate fi

ordonat. De altfel ea este un fruct care mai trebuie aşteptat,

şi speranţa rămîne totuşi numai speranţă. Instrucţiunile sînt

însă mult prea practice pentru a se mulţumi cu speranţe şi

cu dorinţe deşarte. In timp ce presei i se acordă, ca o

nouă uşurare, speranţa viitoarei îmbunătăţiri, binevoitoarele

instrucţiuni îi răpesc un drept existent: în speranţa îmbunătăţirii

ei, presa pierde ceea ce mai are acum. Ea are aceeaşi

soartă ca bietul Sancho Panza, căruia medicul de curte îi lua

de sub nas toate mîncărurile pentru ca nu cumva să-şi strice

stomacul şi să fie împiedicat astfel să ducă la bun sfîrşit sarcinile

pe care ducele i le încredinţa. 9

Totodată nu trebuie să pierdem ocazia de a recomanda

scriitorului prusian să-şi însuşească acest fel de stil decent.

In fraza introductivă se spune: ,,In felul acesta putem spera

că“. „ De acest că depinde o serie întreagă de meniri, anume

că literatura politică şi presa cotidiană vor înţelege mai bine

menirea lor; că ele îşi vor însuşi un ton mai demn etc. etc.;

că nu se vor preta să publice ştiri zilnice inconsistente, provenind

din corespondenţe culese din ziare străine etc. Toate

aceste meniri sînt încă de domeniul speranţei; dar concluzia

care se leagă printr-o trăsătură de unire de textul anterior -

„o tendinţă împotriva căreia cenzura este în mod indiscutabil

chemată să ia măsuri“ - îl scuteşte pe cenzor de sarcina plicticoasă

de a aştepta îmbunătăţirea sperată a presei cotidiene,

împuternicindu-l, dimpotrivă, să şteargă fără a mai sta pe

gînduri ceea ce nu-i este pe plac. Tratamentul intern este înlocuit

cu amputarea.

„Pentru a ne apropia însă de această ţintă, este necesar ca la aprobarea

de noi reviste şi la confirmarea de noi redactori să se procedeze cu.

multă precauţie, pentru ca presa cotidiană să fie încredinţată numai unor

oameni de o absolută probitate, a căror aptitudine ştiinţifică, poziţie şi

caracter să fie o garanţie a seriozităţii năzuinţelor lor şi a loialităţii

felului lor de a gîndi“.

p. 20

Inainte de a ne ocupa de detalii, ne permitem o observaţie

generală. Confirmarea de noi redactori, prin urmare confirmarea

în genere a viitorilor redactori, este încredinţată în

întregime „marii precauţii“, bineînţeles, a autorităţilor de

stat, a cenzurii, în timp ce vechiul edict al cenzurii lăsa aleaerea

redactorilor - în cazul cel mai rău sub rezerva unor

ănumite garanţii - la aprecierea proprietarului gazetei.

„Art. IX. Comisia superioară a cenzurii este îndreptăţită să explice.

proprietarului unui ziar că redactorul propus nu inspiră încrederea necesară,

în care caz proprietarul este obligat să angajeze un alt redactor,

sau, dacă nu vrea să renunţe la cel propus, să depună pentru el o

cauţiune, care urmează să fie fixată de către ministerele noastre de stat

menţionate mai sus, pe baza propunerii comisiei superioare a cenzurii

amintite „.

Noile instrucţiuni cu privire la cenzură vădesc  o

cu totul

altă profunzime, se poate spune un romantism al spiritului.

ln timp ce vechiul edict al cenzurii pretinde cauţiuni exterioare,

prozaice, care pot fi deci stabilite prin lege _ cauţiuni

pe baza cărora poate fi admis şi un redactor neagreat -,

instrucţiunile, dimpotrivă, îl lipsesc pe proprietarul unei publicaţii

de orice voinţă proprie şi îndrumează înţelepciunea prevăzătoare

a guvernului, marea precauţie şi profunzimea spirţtuală

a autorităţilor spre calităţi lăuntrice subiective, care nu

pot fi determinate pe cale exterioară. Dar dacă caracterul vag,

sensibilitatea gingaşă şi exaltarea subiectivă a roman tismului

se transformă într-o manifestare pur exterioară în aşa fel că

întîmplarea exterioară nu se mai manifestă în precizia şi în

delimitarea ei prozaică, ci într-o aureolă miraculoasă, într-o

profunzime şi splendoare închipuită, atunci şi instrucţiunile

cu greu vor putea evita o asemenea soartă romantică.

Redactorii presei cotidiene - categorie în care se încadrează

întreaga jurnalistică - trebuie să fie oameni de o probitate

absolută. Drept garanţie a acestei probităţi este indicată

în primul rînd „aptitudinea ştiinţifică“. Nu există nici cea

mai mică îndoială că cenzorul ar putea să nu aibă aptitudinea

ştiinţifică de a judeca orice fel de aptitudine ştiinţifică. Dacă

în Prusia trăieşte o întreagă armată de asemenea genii universale,

cunoscute guvernului - fiecare oraş are, cel puţin,

un cenzor -, atunci de ce nu se manifestă aceste minţi enciclopedice

ca scriitori? Dacă aceşti funcţionari, covîrşitori

prin numărul lor şi mai ales puternici prin ştiinţa şi prin

geniul lor, s-ar ridica deodată şi ar strivi sub greutatea lor pe

nenorociţii scriitori care scriu numai într-un anumit gen, şi

p. 21

chiar acest lucru îl fac fără o recunoaştere oficială a aptitudinii

lor, s-ar putea pune mai degrabă capăt confuziilor din

presă decît cu ajutorul cenzurii. De ce tac aceşti oameni competenţi

care - aidoma gîştelor romane - ar putea salva prin

gîgîitul lor Capitoliul? Ei sînt prea rezervaţi. In cercurile

ştiinţifice ei nu sînf cunoscuţi, în schimb îi cunoaşte guvernul.

Şi dacă aceştia sînt într-adevăr nişte oameni cum nici un

alt stat nu i-a putut găsi - căci niciodată un stat nu a cunoscut

clase alcătuite în întregime din genii universale şi

minţi enciclopedice -, cu cît mai geniali trebuie să fie cei

ce aleg pe aceşti b ărbaţi! Ce ştiinţă secretă trebuie să posede

ei pentru a fi în stare să dea unor funcţionari necunoscuţi în

republica ştiinţei un certificat care să ateste capacitatea lor

universal-ştiinţifică! Cu cît urcăm mai sus pe scara acestei

birocraţii a inteligenţei, cu atît dăm peste capete mai minunate.

Se pune însă întrebarea: oare merită osteneala şi procedează

în mod raţional un stat care dispune de asemenea

stîlpi ai unei prese desăvîrşite atunci cînd face din aceşti

oameni paznicii unei prese pline de lipsuri, cînd coboară desăvîrşitul

la rolul de mijloc împotriva nedesăvîrşitului?

Cu cît angajaţi mai mulţi asemenea cenzori, cu atît vor fi

mai puţine şanse de îmbunătăţire în domeniul presei. Voi lipsiţi

armata voastră de cei sănătoşi pentru a face din ei medici

ai bolnavilor.

Bateţi numai o dată din picior, ca Pompei, şi din fiecare

palat guvernamental va sări o Pallas Atena înarmată pînă în

dinţi. In faţa presei oficiale, praful se va alege din anemica

presă cotidiană. E de ajuns să apară lumina pentru ca întunericul

să fie biruit. Lăsaţi lumina voastră să lumineze şi n-o puneţi sub obroc. 

In locul unei cenzuri defectuoase, al cărei

caracter absolut ireproşabil vă pare chiar vouă problematic,

daţi-ne o presă desăvîrşită, pe care nu trebuie decît s-o comandaţi

după modelul pe care statul chinez ni-l oferă de

multe secole.

Dar a face din aptitudinile ştiinţifice unica condiţie necesară

pentru scriitorii presei cotidiene, oare nu înseamnă

aceasta o determinare a spiritului, şi nicidecum protejarea

privilegiilor, nici respectarea convenţionalului? Nu înseamnă

oare aceasta a condiţiona însăşi cauza, şi nu persoana?

Din păcate, instrucţiunile cu privire la cenzură întrerup

panegiricul nostru. Alături de garanţia aptitudinii ştiinţifice

găsim pe aceea a poziţiei şi a caracterului. Poziţie şi caracter!

p. 22

Caracterul, care urmează atît de nemijlocit poziţiei, pare

aproape că decurge din ea. Să considerăm mai întîi poziţia.

Ea este atît de strîns înghesuită între aptitudinea ştiinţifică

şi caracter, încît aproape că te simţi tentat să te îndoieşti de

conştiinţa ei curată.

Cerinţa generală a aptitudinii ştiinţifice, ce liberalism!

Cerinţa particulară a poziţiei, ce lipsă de liberalism! Aptitudinea

ştiinţifică şi poziţia laolaltă, ce pseudoliberalism! Intrucît

aptitudinea ştiinţifică şi caracterul sînt lucruri foarte

neprecise, pe cind poziţia este ceva foarte precis, de ce n-am

trage concluzia că, în conformitate cu legile necesare ale logi-

cii, ceea ce e neprecis se va bizui pe precis, găsind în el sprijin

şi conţinut? Ar comite, prin urmare, cenzorul o mare gre-

şeală dacă ar interpreta instrucţiunile în sensul că poziţia este

forma exterioară prin care aptitudinea ştiinţifică şi caracterul

se manifestă în societate, cu atît mai mult cu cit propria lui

funcţie îi garantează cenzorului că punctul lui de vedere coincide

cu acela al statului? Cel puţin fără această interpretare

rămîne cu totul de neînţeles de ce aptitudinea ştiinţifică şi

caracterul nu constituie garanţii suficiente pentru scriitor, de

ce poziţia este al treilea factor necesar. Dar dacă cenzorul ar

ajunge într-un impas, dacă aceste garanţii nu s-ar găsi decit

rareori împreună sau chiar niciodată, asupra cărui factor trebuie

să cadă alegerea lui? Şi trebuie, doar, să aleagă într-un

fel, căci cineva tot trebuie să redacteze ziarele şi revistele!

Aptitudinea ştiinţifică şi caracterul fără poziţie ar putea părea

problematice cenzorului din cauza lipsei lor de precizie, după

cum în genere trebuie să provoace îndreptăţita sa uimire

faptul că asemenea calităţi pot exista separat de poziţie. In

schimb, poate oare cenzorul să pună la îndoială caracterul,

erudiţia acolo unde există poziţia? In acest caz el ar avea

mai puţină încredere în aprecierea statului

pe cind în caz contrar ar avea mai multă încredere în

scriitor

de lipsit de tact, să dea dovadă de atîta rea-credinţă? Nu ne

putem aştepta şi desigur că nimeni nu se aşteaptă la aşa ceva.

Dat fiind că poziţia este criteriul hotărîtor în cazurile dubioase,

rezultă că ea este şi în general criteriul absolut ho tărîtor.

Dacă, prin urmare, în trecut instrucţiunile intrau în conflict

cu edictul cenzurii din cauza ortodoxismului lor, acum

ele intră în conflict din cauza romantismului lor, care este în

acelaşi timp poezie cu tendinţă. Cauţiunea în bani, care este

p. 23

o garanţie propriu-zisa, prozaică, devine o garanţie ideală,

care se transformă într-o poziţie absolut reală şi individuală,

căpătînd o semnificaţie magică fictivă. Tot aşa se schimbă şi

semnificaţia garanţiei. Nu proprietarul este acela care alege

un redactor, pentru care el garantează în faţa autorităţilor, ci

autorităţile îi aleg lui un redactor, pentru care ele garantează

în faţa lor înseşi. Vechiul edict aştepta lucrările redactorului,

pentru care exista ca garanţie cauţiunea în bani a proprietarului.

Pentru instrucţiuni nu contează lucrarea, ci persoana

redactorului. Ele pretind o anumită individualitate personală

pe care banii proprietarului trebuie să i-o procure

redactorului. Noile instrucţiuni au un caracter tot atît de

superficial ca şi vechiul edict ; însă în timp ce acesta exprimă

şi delimitează, potrivit naturii sale, ceea ce este determinat

în mod prozaic, ele atribuie simplei întîmplări un spirit fictiv

şi exprimă cu Eatosul generalităţii ceea ce este pur individual.

Dar dacă, atunci cînd e vorba de redactor, romanticele

instrucţiuni fac ca cea mai vizibilă precizie să capete tonul

celei mai sentimentale lipse de precizie, apoi, cînd e vorba

de cenzor, ele fac ca cea mai confuză lipsă de Precizie să

capete tonul preciziei legale.

„Cu aceeaşi precauţie trebuie procedat şi la numirea cenzorilor, pentru

ca funcţia de cenzor să fie încredinţată numai unor persoane capabile

şi cu convingeri verificate care să corespundă întru totul încrederii

de mare cinste pe care o presupune această funcţie, unor persoane pe

cit de bine intenţionate pe atît de perspicace incit să fie în stare să

distingă forma lucrurilor de esenţa lor şi care să ştie să treacă cu tact

sigur peste orice îndoieli atunci cînd sensul şi tendinţa unei lucrări nu

justifică prin ele însele aceste îndoieli“.

Locul poziţiei şi caracterului pe care trebuie să le aibă un

scriitor îl iau aici convingerile verificate, întrucît poziţia este

de la sine dată. Acest lucru capătă o importanţă cu atît mai

mare, cu cît, în timp ce scriitorului i se pretinde aptitudine

ştiinţifică, cenzorului i se cer aptitudini în general fără o altă

precizare a lor. Vechiul edict, care, abstracţie făcînd de

chestiunile politice, este întocmit în spirit raţionalist, cere în art. III cenzori „cu cultură ştiinţifică“ şi chiar „l u m i n a ţ i“.

Amîndouă aceste atribute nu mai figurează în instrucţiuni, şi în locul aptitudinii scriitorului, prin care se înţelege o anumită aptitudine care s-a dezvoltat devenind realitate, apare

la cenzor predispoziţia pentru o aptitudine, aptitudinea în

genere. Predispoziţia pentru o aptitudine trebuie deci să cen-

p. 24

zureze adevărata aptitudine, oricît s-ar părea că, prin firea

lucrurilor, raportul ar trebui să fie inversat. In sfîrşit, menţionăm

doar în treacăt că, în ceea ce priveşte conţinutul ei

obiectiv, aptitudinea cenzorului capătă, fireşte, un caracter

echivoc prin faptul că nu este determinată mai precis.

Funcţia cenzorului trebuie să fie totodată încredinţată

unor persoane care „să corespundă întru totul încrederii de

mare cinste pe care o presupune * această funcţie“. Această

pleonastică dispoziţie de formă de a se alege pentru o asemenea

funcţie persoane cărora li se acordă încredere, considerîndu-

se că ele corespund (vor corespunde?) întru totul

încrederii de mare cinste ce li s-a acordat - o încredere

într-adevăr deplină -, nu are nevoie de comentarii mai amănunţite.

In sfîrşit, cenzorii trebuie să fie persoane

„pe cît de bine intenţionate pe atît de perspicace, încît să fie în stare

să distingă forma lucrurilor de esenţa lor şi care să ştie sii treacă cu tact

sigur peste orice îndoieli atunci cînd sensul şi tendinta unei lucrări nu

justifică prin ele înseşi aceste îndoieli“.

In schimb, ceva mai sus instrucţiunile prevăd:

„Ţinînd seamă de aceasta“ (adică de cercetarea tendintei), „cenzorii

trebuie totodată să-şi îndrepte în mod special atenţia asupra formei şi

limbajului scrierilor destinate publicării, şi dacă prin patima, violenţa şi

aroganţa lor, ele manifestă o tendinţă dăunătoare, să nu permită publicarea

lor".

Prin urmare, cenzorul trebuie să aprecieze cînd tendinţa

după formă, cînd forma după tendinţă. Dacă mai înainte conţinutul

dispăruse complet ca criteriu de cenzurare, acum

dispare şi forma. Dacă tendinţa este bună, atunci greşelile de

formă nu mai prezintă nici o importanţă. Chiar dacă lucrarea

nu se distinge printr-o deosebită seriozitate şi modestie,

chiar dacă pare violentă, pătimaşă şi arogantă, cine se va

lăsa speriat de aspectul ei exterior necioplit? Trebuie să ştii

să deosebeşti forma de esenţă. Orice aparenţă de precizie

trebuia distrusă, instrucţiunile nu puteau să se încheie decît

printr-o completă contradicţie cu ele însele; căci toate elementele

din care tendinţa trebuie dedusă sînt, dimpotrivă,

definite abia prin această tendinţă şi trebuie deduse din ea.

Violenţa patriotului înseamnă ardoare sfîntă; patima lui este

_______________
* La Marx: să corespundă pe deplin încrederii de mare cinste pe

care o reclamă această funcţie. - Nota Red.

p. 25

susceptibilitatea îndrăgostitului; aroganţa lui este un devotament

gata de sacrificiu, prea nemărginit pentru a putea fi

moderat.

Toate normele obiective cad, totul se reduce la relaţia

personală şi drept chezăşie poate fi invocat tactul cenzorului.

Ce poate, prin urmare, să încalce cenzorul? Tactul. Or, lipsa

de tact nu este o crimă. Ce este însă în primejdie în ceea ce-l

priveşte pe scriitor? Existenţa lui. In care stat existenţa unor

clase întregi a fost pusă vreodată în situaţia de a depinde de

tactul unor funcţionari?

Incă o dată: toate normele obiective au căzut; în ceea

ce-l priveşte pe scriitor, ultimul conţinut care îi este cerut şi

prescris este tendinţa, părerea informă ca obiect; tendinţa ca

subiect, ca părere despre părere, este tactul şi singura normă

a cenzorului.

Dar dacă bunul plac al cenzorului - şi îndreptăţirea de a

avea o simplă părere înseamnă îndreptăţirea bunului plac -

este o consecinţă ascunsă sub masca unor hotărîri obiective,

în schimb instrucţiunile exprimă pe deplin conştient bunul

plac al prezidiului suprem; acestuia i se acordă fără multă

vorbă toată încrederea, şi această încredere acordată preşedintelui

suprem este ultima garanţie a presei. Astfel esenţa

cenzurii în genere este bazată pe închipuirea trufaşă pe care

statul poliţist o are despre funcţionarii săi. Cele mai elementare

chestiuni sînt considerate ca inaccesibile inteligenţei şi

bunăvoinţei publicului, în timp ce pentru funcţionari chiar

imposibilul este posibil.

Acest viciu fundamental caracterizează toate instituţiile

noastre. Aşa, de exemplu, în procesele penale funcţia de judecător,

acuzator şi apărător sînt întrunite în una şi aceeaşi persoană.

Această identificare este în contradicţie cu toate legile

psihologiei. Dar funcţionarul se situează deasupra legilor

psihologiei, aşa cum publicul se află dedesubtul lor. Un principiu

de stat greşit mai poate fi scuzat; el devine însă de

neiertat cînd nu este destul de cinstit pentru a rămîne consecvent.

Responsabilitatea funcţionarilor faţă de cea a publicului

ar trebui să fie tot atît de infinit mai mare, pe cît se

situează ei mai presus de public; şi tocmai aici, unde numai

consecvenţa ar gutea justifica principiul, dindu-i o fundamentare

juridică înăuntrul sferei lui, tocmai aici se renunţă la el,

aplicîndu-se principiul opus.

p. 26

Cenzorul este şi el acuzator, apărător şi judecător în una

şi aceeaşi persoană. Cenzorului i se încredinţează administrarea

spiritului ; el nu poate fi tras la răspundere.

Cenzura ar putea avea un caracter provizoriu loial numai

dacă ar fi supusă tribunalelor ordinare, ceea ce, fireşte, nu

este posibil atîta timp cît nu există legi obiective ale cenzurii.

Dar cel mai prost mijloc este de a supune la rîndul ei

cenzura unei cenzuri, bunăoară cenzura unui preşedinte suprem

sau a unui consiliu superior al cenzurii.

Tot ce am spus despre raportul dintre presă şi cenzură este

deopotrivă de valabil şi pentru raportul dintre cenzură şi forul

superior al cenzurii, şi pentru raportul dintre scriitor şi cenzorul-

şef, deşi s-a intercalat o verigă intermediară. Este acelaşi

raport transpus pe o treaptă mai înaltă, este eroarea ciudată

de a lăsa lucrurile să dăinuiască şi de a voi să le dai o altă

esenţă, schimbînd persoanele. Dacă statul despotic ar voi să

fie loial, atunci el ar trebui să se desfiinţeze pe sine însuşi.

Fiecare punct ar impune aceleaşi constrîngeri şi aceleaşi reacţii.

Forul superior al cenzurii ar trebui să fie, l a rîndul lui,

cenzurat. Pentru a scăpa din acest cerc vicios se renunţă la

loialitate şi astfel, pe treapta a treia sau a nouăzeci şi noua,

începe lipsa de legalitate. Deoarece statul birocratic are numai

în mod vag conştiinţa acestui fapt, el încearcă cel puţin

să situeze atît de sus sfera ilegalităţii, incit să dispară din

raza vizuală şi crede că astfel a dispărut.

Ceea ce ar lecui în mod radical cenzura ar fi desfiinţarea

ei; căci însăşi instituţia nu e bună şi instituţiile sînt mai

puternice decit oamenii. Părerea noastră poate fi justă sau

nu ; în orice caz, prin noile instrucţiuni, scriitorii prusieni

dobîndesc ori mai multă libertate reală, ori mai multă libertate

ideală, adică mai multă c o n ş t i i n ţ ă.

Rara temporum felicitas, ubi quae velis sentire

et quae sentias di cere licet *.

Scris între 15 ianuarie

şi 10 februarie 1842

„Anekdota zur neuesten deutschen

Philosophie und Publicistik"

(„Inedite din domeniul filozofiei

şi publicisticii germane moderne“),

voi. I, 1843

__________________

* - Rare sînt timpurile fericite cînd poţi simţi ceea ce vrei şi poţi

spune ceea ce simţi (Tacit). - Nota Trad.

p. 27

Karl Marx / Friedrich Engels, Opere, vol. I, Editura de Stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1957, pp. 3-29

Adnotări

1. „Observaţii în legătură cu recentele instrucţiuni cu privire la cenzura prusiană“ - primul articol de publicistică cu care Karl Marx şi-a început activitatea sa politică ca democrat revoluţionar.Problema ridicată în articol - situaţia presei în Prusia – devenise deosebit de acută la începutul deceniului al 5-lea al secolului al XIX-iea în legătură cu înviorarea mişcării liberale şi democrate în Germania, care se afla pe atunci în ajunul unei revoluţii burgheze. Noile instrucţiuni cu privire la cenzură date de guvernul prusian la 24 decembrie 1841 dezavuau, ce-i drept în vorbe, constrîngerea activităţii literare, în fapt însă nu numai că menţineau cenzura reacţionară prusiană, dar o şi înăspreau.Articolul lui Marx, care demasca liberalismul fictiv al recentelor instrucţiuni cu privire la cenzură, nu a fost publicat în Germania; scris între 15 ianuarie şi 10 februarie 1842, el a fost publicat abia în februarie 1843, în Elveţia, în primul volum al culegerii „Anekdota zur neuesten deutschen Philosophie und Publicistik“ (Inedite din domeniul filozofiei şi publicisticii germane moderne). Această culegere în două volume, editată de Arnold Ruge, cuprindea, în afară de două articole ale lui Karl Marx, şi articole scrise de Bruno Bauer, Ludwig Feuerbach, Friedrich Koppen, Arnold Ruge ş. a.Cu articolul „Observaţii în legătură cu recentele instrucţiuni cu privire la cenzura prusiană" Marx şi-a început culegerea sa de articole, apărută sub îngrijirea lui Hermann Becker, la Colonia în 1851. (Karl Marx's gesammelte Aufsätze, herausgegeben von Hennann Becker. I. Heft, Köln, 1851). Din cauza persecuţiilor din partea autorităţilor, această ediţie a fost oprită după apariţia primelor numere. - 3.

2 Din poezia lui Goethe „Rechenschaft" (Socoteală). „Nur die Lumpen sind bescheiden, Brave freuen sich der Tat" (Numai calicii sînt modeşti, oamenii cinstiţi se bucură de fapta lor). - 7.

3 Din studiul lui Schiller „Über naive und sentimentalische Dichtung" (Despre poezia naivă şi sentimentală). - 7.

4 Din romanul lui Laurence Sterne „The life and opinions of Tristram Shandy“ (Viaţa şi părerile lui Tristram Shandy), vol. I, cap. XI. - 7.

5 Din prefaţa lui Voltaire la comedia sa „L'Enfant prodigue“ (Fiul risipitor). - 8.

6 Actul federal a fost adoptat de Congresul de la Viena la 8 iunie 1815; pe baza acestui act numeroasele state germane au fost unite în mod formal în aşa-numita Federaţie germană. Crearea Federaţiei germane nu a lichidat totuşi fărîmiţarea Germaniei; organul comun al Federaţiei germane - Bundestagul (dieta), care era alcătuit din reprezentanţii statelor germane şi care se întrunea la Frankfurt pe Main - a devenit bastionul reacţiunii germane. Paragraful respectiv din articolul 18 al Actului federal glăsuieşte:
„Adunarea federală se va ocupa, la prima ei întrunire, cu redactarea unor dispoziţii uniforme privind libertatea presei şi garantarea drepturilor scriitorilor şi editorilor împotriva reproducerii“. - 9.

7 Lettres de cachet - ordine secrete ale regilor Franţei înaintea Revoluţiei franceze, prin care persoane indezirabile erau intemniţate ani de-a rîndul sau exilate din ţară fără vreo anchetă judiciară sau sentinţă prealabilă. - 11.

8 Aluzie la tratativele pe care diplomaţii prusieni le-au dus, din însărcinarea regelui Frederic Wilhelm al IV-iea, cu papa de la Roma în scopul aplanării conflictului dintre guvernul prusian şi biserica catolică. În acest conflict, cunoscut sub numele de „disensiunile bisericeşti" sau „disensiunile de la Colonia", era vorba de problema cărei biserici să aparţină copiii rezultaţi din căsătorii mixte (între catolici şi protestanţi). Conflictul izbucnise în 1837 în legătură cu arestarea arhiepiscopului de la Colonia, învinuit de înaltă trădare pentru că refuzase să facă pe plac regelui Frederic Wilhelm al III-iea al Prusiei. Acestui conflict i s-a pus capăt în timpul domniei lui Frederic Wilhelm al IV-iea prin capitularea guvernului prusian.
„Prusia a sărutat în faţa întregii lumi papucii papei“ - aşa a rezumat Marx într-o scrisoare către Ruge, din 9 iulie 1 842, rezultatul acestui conflict, - 13.

9 Din „Don Quijote“ al lui Miguel de Cervantes Saavedra, partea a 4-a, capitolul 47. - 20.

###

[1842: Karl Marx, Bemerkungen über die neueste preußische Zensurinstruktion. Von einem Rheinländer]

 Karl Marx

       Bemerkungen über die neueste preußische Zensurinstruktion

       Von einem Rheinländer

       S. 3-27

 #1#

       -----

       Karl Marx

       1842-1844

      

       #2#

       -----

      

       #3#

       -----

       Karl Marx

       Bemerkungen über die neueste preußische Zensurinstruktion [1]

       Von einen Rheinländer

      

       Wir gehören nicht zu den Malkontenten, die schon vor der Erschei-

       nung des  neuen preußischen Zensurediktes ausrufen : Timeo Danaos

       et dona  ferentes. [2]  Vielmehr da  in der neuen Instruktion die

       Prüfung schon  erlassener Gesetze, sollte sie auch nicht im Sinne

       der Regierung  ausfallen, gebilligt  wird, so machen wir sogleich

       einen  Anfang   mit  ihr  selbst.  Die    Z e n s u r    ist  die

       o f f i z i e l l e   K r i t i k;   ihre Normen  sind  kritische

       Normen, die also am wenigsten der Kritik, mit der sie sich in ein

       Feld stellen, entzogen werden dürfen.

       Die im  Eingang der  Instruktion ausgesprochene  a l l g e m e i-

       n e  T e n d e n z  wird gewiß jeder nur billigen können:

      

       „Um  s c h o n  j e t z t  die Presse von unstatthaften, nicht in

       der Allerhöchsten  Absicht liegenden  Beschränkungen zu befreien,

       haben Seine  Majestät der  König 1*) durch eine an das Königliche

       Staatsministerium am 10. dieses Monats erlassene Allerhöchste Or-

       dre jeden ungebührlichen Zwang der schriftstellerischen Tätigkeit

       ausdrücklich zu  mißbilligen und, unter Anerkennung des Werts und

       des Bedürfnisses  einer freimütigen  und anständigen  Publizität,

       uns zu  ermächtigen geruht,  die Zensoren zur angemessenen Beach-

       tung des  Artikel II  des Zensuredikts  vom 18.  Oktober 1819 von

       neuem anzuweisen.“ [3]

       Gewiß! Ist die Zensur einmal eine Notwendigkeit, so ist die frei-

       mütige, die liberale Zensur noch notwendiger.

       Was sogleich  ein gewisses  Befremden  erregen  dürfte,  ist  das

       D a t u m   des angeführten  Gesetzes; es ist datiert vom 18. Ok-

       tober 1819  [4]. Wie? Ist es etwa ein Gesetz, welches die Zeitum-

       stände zu derogieren zwangen? Es scheint nicht; denn die Zensoren

       werden nur   „v o n  n e u e m“  zur Beachtung desselben angewie-

       sen. Also  bis 1842  war das  Gesetz vorhanden, aber es ist nicht

       befolgt worden,  denn „um   s c h o n  j e t z t“  die Presse von

       unstatthaften, nicht  in der  allerhöchsten Absicht liegenden Be-

       schränkungen zu befreien, wird es ins Gedächtnis gerufen.

       -----

       1*) Friedrich Wilhelm IV

      

       #4# Karl Marx

       -----

       Die Presse  - eine  unmittelbare Konsequenz dieses Eingangs - un-

       terlag bis  jetzt  t r o t z  d e m  G e s e t z e  unstatthaften

       Beschränkungen.

       Spricht dies  nun  g e g e n  d a s  G e s e t z  oder  g e g e n

       d i e  Z e n s o r e n?

       Das letztere   d ü r f e n   wir  kaum behaupten.  Zweiundzwanzig

       Jahre durch geschahen illegale Handlungen von einer Behörde, wel-

       che das  höchste Interesse  der Staatsbürger,  ihren Geist, unter

       Tutel hat,  von einer  Behörde, die,  noch mehr als die römischen

       Zensoren, nicht  nur das Betragen einzelner Bürger, sondern sogar

       das Betragen  des öffentlichen  Geistes reguliert.  Sollte in dem

       wohleingerichteten, auf  seine Administration stolzen preußischen

       Staate solch  gewissenloses Benehmen  der höchsten  Staatsdiener,

       eine so  konsequente Illoyalität möglich sein? Oder hat der Staat

       in fortwährender  Verblendung die untüchtigsten Individuen zu den

       schwierigsten Stellen  gewählt? Oder hat endlich der Untertan des

       preußischen Staates keine Möglichkeit, gegen ungesetzmäßiges Ver-

       fahren zu  reklamieren? Sind  alle preußischen  Schriftsteller so

       ungebildet und  unklug, mit  den Gesetzen,  die ihre Existenz be-

       treffen, nicht bekannt zu sein, oder sind sie zu feig, die Anwen-

       dung derselben zu verlangen?

       Werfen wir die Schuld auf die  Z e n s o r e n,  so ist nicht nur

       ihre eigne  Ehre, sondern  die Ehre  des preußischen  Staats, der

       preußischen Schriftsteller kompromittiert.

       Es wäre  ferner durch  das mehr als zwanzigjährige gesetzlose Be-

       nehmen der  Zensoren trotz den Gesetzen das argumentum ad hominem

       1*) geliefert, daß die Presse andrer Garantien bedarf als solcher

       allgemeiner Verfügungen  für solche unverantwortliche Individuen;

       es wäre  der Beweis geliefert, daß im Wesen der Zensur ein Grund-

       mangel liegt, dem kein Gesetz abheilen kann.

       Waren  aber  die  Zensoren  tüchtig,  und    t a u g t e    d a s

       G e s e t z   n i c h t,  warum es von neuem zur Abhülfe der Übel

       aufrufen, die es veranlaßt hat?

       Oder sollen etwa die  o b j e k t i v e n  F e h l e r  einer In-

       stitution den   I n d i v i d u e n   zur  Last gelegt werden, um

       ohne Verbesserung des Wesens den Schein einer Verbesserung zu er-

       schleichen?  Es   ist  die   Art  des    S c h e i n l i b e r a-

       l i s m u s,   der sich Konzessionen abnötigen läßt, die Personen

       hinzuopfern,  die  Werkzeuge,  und  die  Sache,  die  Institution

       festzuhalten. Die  Aufmerksamkeit eines oberflächlichen Publikums

       wird dadurch abgelenkt.

       Die sachliche Erbitterung wird zur persönlichen. Mit einem Perso-

       nenwechsel glaubt  man den  Wechsel der  Sache zu  haben. Von der

       Zensur ab  richtet sich der Blick auf einzelne Zensoren, und jene

       kleinen Schriftsteller

       -----

       1*) der überzeugende Beweis

      

       #5# Bemerkungen über die preußische Zensurinstruktion

       -----

       des befohlenen  Fortschritts handhaben minutiöse Kühnheiten gegen

       die ungnädig  Behandelten, als ebenso viele Huldigungen gegen das

       Gouvernement.

       Noch eine andre Schwierigkeit hemmt unsre Schritte.

       Einige Zeitungskorrespondenten  halten die  Zensurinstruktion für

       das neue  Zensuredikt selbst.  Sie haben  geirrt; aber ihr Irrtum

       ist verzeihlich.  Das Zensuredikt vom 18. Oktober 1819 sollte nur

       provisorisch bis zum Jahre 1824 dauern, und - es wäre bis auf den

       heutigen Tag  provisorisches Gesetz geblieben, wenn wir nicht aus

       der vorliegenden  Instruktion erführen,  daß es  nie in Anwendung

       gekommen ist.

       Auch das  Edikt von  1819 war eine  i n t e r i m i s t i s c h e

       Maßregel, nur  daß hier  der Erwartung  die bestimmte  Sphäre von

       fünf Jahren  angewiesen war, während sie in der neuen Instruktion

       beliebigen  Spielraum   hat,   nur   daß   der   Gegenstand   der

       d a m a l i g e n   Erwartung   G e s e t z e   d e r    P r e ß-

       f r e i h e i t,   der   d e r   j e t z i g e n    G e s e t z e

       d e r  Z e n s u r  sind.

       Andre Zeitungskorrespondenten  betrachten  die  Zensurinstruktion

       als eine  Wiederauffrischung des  alten Zensuredikts.  Ihr Irrtum

       wird durch die Instruktion selbst widerlegt werden.

       Wir  betrachten  die  Zensurinstruktion  als  den    a n t i z i-

       p i e r t e n   G e i s t   des mutmaßlichen  Zensurgesetzes. Wir

       schließen uns  darin strenge  dem Geist des Zensuredikts von 1819

       an, worin   L a n d e s g e s e t z e   und    V e r o r d n u n-

       g e n   als gleichbedeutend  für die  Presse hingestellt  werden.

       (Siehe das angeführte Edikt Artikel XVI, Nr. 2.)

       Kehren wir zur Instruktion zurück.

      

       „Nach diesem  Gesetz“, nämlich  dem Artikel  II, „soll die Zensur

       keine ernsthafte  und bescheidene  Untersuchung der Wahrheit hin-

       dern, noch  den Schriftstellern  ungebührlichen  Zwang  auflegen,

       noch den freien Verkehr des Buchhandels hemmen.“

      

       Die Untersuchung der Wahrheit, die von der Zensur nicht gehindert

       werden soll, ist näher qualifiziert als eine  e r n s t h a f t e

       und  b e s c h e i d e n e.  Beide Bestimmungen weisen die Unter-

       suchung nicht  auf ihren  Inhalt, sondern vielmehr auf etwas, das

       außer ihrem  Inhalt liegt. Sie ziehen von vornherein die Untersu-

       chung von  der Wahrheit ab und schreiben ihr Aufmerksamkeiten ge-

       gen einen unbekannten Dritten vor. Die Untersuchung, die ihre Au-

       gen beständig  nach diesem  durch das  Gesetz mit einer gerechten

       Irritabilität begabten  Dritten richtet, wird sie nicht die Wahr-

       heit aus  dem Gesicht  verlieren? Ist  es nicht erste Pflicht des

       Wahrheitsforschers, direkt  auf  die  Wahrheit  loszugehen,  ohne

       rechts oder  links zu  sehen? Vergesse ich nicht die Sache zu sa-

       gen, wenn  ich noch  weniger vergessen  darf, sie  in der  vorge-

       schriebenen Form zu sagen?

       Die Wahrheit ist so wenig bescheiden als das Licht, und gegen wen

       sollte

       

       #6# Karl Marx

       -----

       sie es  sein? Gegen  sich selbst?  Verum index  sui et falsi. [5]

       Also  g e g e n  d i e  U n w a h r h e i t?

       Bildet die  Bescheidenheit den Charakter der Untersuchung, so ist

       sie eher  ein Kennzeichen  der Scheu vor der Wahrheit als vor der

       Unwahrheit.  Sie  ist  ein  niederschlagendes  Mittel  auf  jedem

       Schritt, den  ich vorwärts  tue.   S i e   i s t   e i n e  d e r

       U n t e r s u c h u n g             v o r g e s c h r i e b e n e

       A n g s t,   d a s   R e s u l t a t  z u  f i n d e n,  ein Prä-

       servativmittel vor der Wahrheit.

       Ferner: die Wahrheit ist allgemein, sie gehört nicht mir, sie ge-

       hört allen,  sie hat  mich, ich habe sie nicht. Mein Eigentum ist

       die   F o r m,   sie ist  meine geistige Individualität, Le style

       c'est l'homme 1*). Und wie! Das Gesetz gestattet, das ich schrei-

       ben soll,  nur soll  ich einen  anderen als   m e i n e n    Stil

       schreiben! Ich  darf das  Gesicht meines Geistes zeigen, aber ich

       muß es vorher in  v o r g e s c h r i e b e n e  F a l t e n  le-

       gen! Welcher Mann von Ehre wird nicht erröten über diese Zumutung

       und nicht  lieber sein Haupt unter der Toga verbergen? Wenigstens

       läßt die  Toga einen Jupiterkopf ahnen. Die vorgeschriebenen Fal-

       ten heißen nichts als: bonne mine à mauvais jeau [2].

       Ihr bewundert die entzückende Mannigfaltigkeit, den unerschöpfli-

       chen Reichtum  der Natur. Ihr verlangt nicht, daß die Rose duften

       soll wie das Veilchen, aber das Allerreichste, der Geist soll nur

       auf   e i n e   Art existieren dürfen? Ich bin humoristisch, aber

       das Gesetz  gebietet, ernsthaft  zu schreiben. Ich bin keck, aber

       das Gesetz  befiehlt, daß mein Stil bescheiden sei.  G r a u  i n

       g r a u  ist die einzige, die berechtigte Farbe der Freiheit. Je-

       der Tautropfen,  in den  die Sonne  scheint,  glitzert  in  uner-

       schöpflichem Farbenspiel,  aber die geistige Sonne, in wie vielen

       Individuen, an  welchen Gegenständen  sie sich  auch breche, soll

       nur eine,  nur die  o f f i z i e l l e  F a r b e  erzeugen dür-

       fen! Die  wesentliche Form  des Geistes  ist H e i t e r k e i t,

       L i c h t,   und ihr macht den  S c h a t t e n  zu seiner einzi-

       gen entsprechenden Erscheinung, nur schwarz gekleidet soll er ge-

       hen, und  doch gibt es unter den Blumen keine schwarze. Das Wesen

       des Geistes  ist  d i e  W a h r h e i t  i m m e r  s e l b s t,

       und was  macht ihr  zu  seinem  Wesen?    D i e    B e s c h e i-

       d e n h e i t.  Nur der Lump ist bescheiden, sagt Goethe [6], und

       zu solchem  Lumpen wollt  ihr den  Geist machen?  Oder  soll  die

       Bescheidenheit  jene   Bescheidenheit  des   Genius  sein,  wovon

       Schiller [7] spricht, so verwandelt zuerst alle eure Staatsbürger

       und vor  allem eure  Zensoren in  Genies. Dann  aber besteht  die

       Bescheidenheit des Genies zwar nicht darin, worin die Sprache der

       Bildung besteht,  keinen Akzent und keinen Dialekt, wohl aber den

       Akzent der  Sache und  den Dialekt  ihres Wesens zu sprechen. Sie

       besteht darin,  Bescheidenheit und  Unbescheidenheit zu vergessen

       und die Sache

       -----

       1*) Am  Stil erkennt  man den Menschen. - 2*) gute Mine zum bösen

       Spiel

      

       #7# Bemerkungen über die preußische Zensurinstruktion

       -----

       herauszuscheiden. Die  allgemeine Bescheidenheit  des Geistes ist

       die  Vernunft,   jene  universelle   Liberalität,  die   sich  zu

       j e d e r   N a t u r   nach   i h r e m  w e s e n t l i c h e n

       C h a r a k t e r  verhält.

       Soll ferner  die   E r n s t h a f t i g k e i t   nicht zu jener

       Definition des Tristam Shandy [8] passen, wonach sie ein heuchle-

       risches benehmen des Körpers ist, um die Mängel der Seele zu ver-

       decken, sondern den  s a c h l i c h e n  Ernst bedeuten, so hebt

       sich die  ganze Vorschrift auf. Denn das Lächerliche behandle ich

       ernsthaft, wenn ich es lächerlich behandle, und die ernsthafteste

       Unbescheidenheit des  Geistes ist, gegen die Unbescheidenheit be-

       scheiden zu sein.

       Ernsthaft und  bescheiden!  welche  schwankenden,  relativen  Be-

       griffe! Wo  hört der  Ernst auf,  wo fängt der Scherz an? Wo hört

       die Bescheidenheit  auf, wo  fängt die  Unbescheidenheit an?  Wir

       sind auf die  T e m p e r a m e n t e  des Zensors angewiesen. Es

       wäre ebenso unrecht, dem Zensor das Temperament, als dem Schrift-

       steller den Stil vorzuschreiben. Wollt ihr konsequent sein in eu-

       rer  ästhetischen   Kritik,  so   verbietet  auch,      a l l z u

       e r n s t h a f t  und  a l l z u  b e s c h e i d e n  die Wahr-

       heit zu untersuchen, denn die allzu große Ernsthaftigkeit ist das

       Allerlächerlichste, und  die allzu  große Bescheidenheit  ist die

       bitterste Ironie.

       Endlich wird  von einer  völlig verkehrten und abstrakten Ansicht

       der   W a h r h e i t    selbst  ausgegangen.  Alle  Objekte  der

       schriftstellerischen  Tätigkeit   werden  unter  der  allgemeinen

       Vorstellung   „W a h r h e i t“  subsumiert. Sehen wir nun selbst

       vom   S u b j e k t i v e n   ab, nämlich davon, daß ein und der-

       selbe Gegenstand in den verschiedenen Individuen sich verschieden

       Individuen sich verschieden bricht und seine verschiedenen Seiten

       in ebenso  viele verschiedene  geistige Charaktere  umsetzt; soll

       denn der   C h a r a k t e r  d e s  G e g e n s t a n d e s  gar

       keinen, auch  nicht den  geringsten Einfluß  auf die Untersuchung

       ausüben? Zur Wahrheit gehört nicht nur das Resultat, sondern auch

       der Weg.  Die Untersuchung der Wahrheit muß selbst wahr sein, die

       wahre Untersuchung  ist die  entfaltete Wahrheit, deren auseinan-

       dergestreute Glieder sich im Resultat zusammenfassen. Und die Art

       der Untersuchung sollte nicht nach dem Gegenstand sich verändern?

       Wenn der  Gegenstand lacht, soll sie ernst aussehen, wenn der Ge-

       genstand unbequem  ist, soll  sie bescheiden  sein. Ihr  verletzt

       also das  Recht des  Objekts, wie ihr das recht des Subjekts ver-

       letzt. Ihr  faßt die  Wahrheit abstrakt  und macht  den Geist zum

       U n t e r s u c h u n g s r i c h t e r,  der sie trocken  p r o-

       t o k o l l i e r t.

       Oder bedarf  es dieser  metaphysischen Quälerei  nicht?  Ist  die

       Wahrheit einfach  so zu  verstehen, daß   W a h r h e i t  s e i,

       w a s   d i e   R e g i e r u n g   a n o r d n e t,  und daß die

       U n t e r s u c h u n g   sich als  ein überflüssiger, zudringli-

       cher, aber der  E t i k e t t e

      

       #8# Karl Marx

       -----

       w e g e n    nicht  ganz  abzuweisender  Dritter  hinzukomme?  Es

       scheint fast  so. Denn  von vorn  herein wird die Untersuchung im

       G e g e n s a t z   gegen die Wahrheit gefaßt und erscheint daher

       in der  verdächtigen offiziellen  Begleitung der  Ernsthaftigkeit

       und Bescheidenheit,  die allerdings dem Laien dem Priester gegen-

       über geziemen.  Der Regierungsverstand ist die einzige Staatsver-

       nunft. Dem  andern verstand  und seinem Geschwätz sind zwar unter

       gewissen Zeitumständen  Konzessionen  zu  machen,  zugleich  aber

       trete er  mit dem  Bewußtsein der Konzession und der eigentlichen

       Rechtlosigkeit auf,  bescheiden und  gebeugt, ernsthaft und lang-

       weilig. Wenn Voltaire sagt: „tous les genres sont bons, exepté le

       genre ennuyeux“  [9], so wird hier das ennuyante Genre zum exklu-

       siven, wie  schon die Hinweisung auf die „Verhandlungen der Rhei-

       nischen Landstände“  zu Genüge  beweist. Warum  nicht lieber  den

       guten alten  deutschen Kurialstil? Frei sollt ihr schreiben, aber

       jedes Wort  sei zugleich ein Knicks vor der liberalen Zensur, sie

       eure ebenso ernsten als bescheidenen Vota passieren läßt. Das Be-

       wußtsein der Devotion verliert ja nicht!

       Der   g e s e t z l i c h e  T o n  liegt nicht auf der Wahrheit,

       sondern auf  der Bescheidenheit  und Ernsthaftigkeit.  Also alles

       erregt Bedenken,  die Ernsthaftigkeit, die Bescheidenheit und vor

       allem die  Wahrheit, unter deren unbestimmter Weite eine sehr be-

       stimmte, sehr zweifelhafte Wahrheit verborgen scheint.

      

       „Die Zensur“, heißt es weiter in der Instruktion, „soll also kei-

       neswegs in  einem engherzigen,  über dieses Gesetz hinausgehenden

       Sinne gehandhabt werden.“

      

       Unter   d i e s e m  G e s e t z  ist zunächst der Artikel II des

       Edikts von  1819 gemeint,  allein später verweist die Instruktion

       auf den   „G e i s t“   des Zensuredikts überhaupt. Beide Bestim-

       mungen sind  nicht leicht  zu vereinen.  Der Artikel  II ist  der

       k o n z e n t r i e r t e   G e i s t   des Zensuredikts,  dessen

       weitere Gliederung  und Spezifikation sich in den andern Artikeln

       findet. Wir  glauben den zitierten Geist nicht besser charakteri-

       sieren zu  können als durch  f o l g e n d e  Ä u ß e r u n g e n

       d e s s e l b e n:

      

       Artikel VII.  „D i e  d e r  A k a d e m i e  d e r  W i s s e n-

       s c h a f t e n   u n d  d e n  U n i v e r s i t ä t e n  b i s-

       h e r   v e r l i e h e n e  Z e n s u r f r e i h e i t  w i r d

       a u f  f ü n f  J a h r e  h i e r m i t  s u s p e n d i e r t.“

       § 10.   „D e r   g e g e n w ä r t i g e  e i n s t w e i l i g e

       B e s c h l u ß   soll, vom heutigen Tage an, fünf Jahre in Wirk-

       samkeit bleiben. Vor Ablauf dieser Zeit soll am Bundestage gründ-

       lich untersucht  werden, auf  welche Weise die im 18. Artikel der

       Bundesakte  i n  A n r e g u n g  g e b r a c h t e n  gleichför-

       migen Verfügungen über die  P r e ß f r e i h e i t  in Erfüllung

       zu setzen   s e i n  m ö c h t e n,  und demnächst ein Definitiv-

       beschluß  über   die   rechtmäßigen      G r e n z e n      d e r

       P r e ß f r e i h e i t  in Deutschland erfolgen.“

      

       #9# Bemerkungen über die preußische Zensurinstruktion

       -----

       Ein Gesetz,  welches die   P r e ß f r e i h e i t,   wo sie noch

       existierte, suspendiert,  und wo sie zur Existenz gebracht werden

       sollte, durch die  Z e n s u r  überflüssig macht, kann nicht ge-

       rade ein  der Presse  günstiges genannte werden. Ach gesteht § 10

       geradezu, daß  anstatt der  im 18. Artikel der Bundesakte [10] in

       Anregung gebrachten und vielleicht einmal in Erfüllung zu setzen-

       den   P r e ß f r e i h e i t   provisorisch  ein    Z e n s u r-

       g e s e t z   gegeben werde.  Dies quid  pro quo  1*) verrät  zum

       wenigsten, daß  der Charakter  dem  Mißtrauen  gegen  die  Presse

       seinen  Ursprung   verdankt.  Die  Verstimmung  wird  sogar  ent-

       schuldigt, indem  sie als  provisorisch, als  nur für  fünf Jahre

       geltend - leider hat sie 22 Jahre gewährt - bezeichnet wird.

       Schon die nächste Zeile der Instruktion zeigt uns, wie sie in den

       Widerspruch gerät,  der einerseits  die Zensur in keinem über das

       Edikt hinausgehenden  Sinn gehandhabt  wissen will  und  ihr  zur

       gleichen Zeit die Hinausgehen vorschreibt:

      

       „Der Zensor kann eine freimütige Besprechung auch der inneren Zu-

       stände sehr wohl gestatten.“

      

       Der Zensor   k a n n,   er muß nicht, es ist keine Notwendigkeit,

       allein schon  dieser vorsichtige Liberalismus geht nicht nur über

       den Geist,  sondern über  die bestimmten Forderungen des Zensure-

       dikts sehr bestimmt hinaus. Das alte Zensuredikt, und zwar der in

       der Instruktion  zitierte Artikel  II, gestattet  nicht nur keine

       f r e i m ü t i g e  B e s p r e c h u n g  der preußischen, son-

       dern nicht einmal der  c h i n e s i s c h e n  Angelegenheiten.

      

       „Hieher“, nämlich  zu den Verletzungen der Sicherheit des preußi-

       schen Staats  und der  deutschen Bundesstaaten, wird kommentiert,

       „gehören alle  Versuche, in   i r g e n d e i n e m     L a n d e

       bestehende Parteien,  welche am  Umsturz der Verfassung arbeiten,

       i n  e i n e m  g ü n s t i g e n  L i c h t e  darzustellen“.

      

       Ist auf  diese Weise  eine   f r e i m ü t i g e  Besprechung der

       chinesischen oder türkischen Landesangelegenheiten gestattet? Und

       wenn schon  so entlegene Beziehungen die irritable Sicherheit des

       deutschen Bundes  gefährden, wie  nicht jedes mißbillingende Wort

       über  i n n e r e  Angelegenheiten?

       Geht auf diese Weise die Instruktion nach der liberalen Seite hin

       über den  Geist des  Artikels II  des Zensuredikts  hinaus -  ein

       H i n a u s g e h e n,   dessen  I n h a l t  sich später ergeben

       wird, das aber  f o r m e l l  schon insofern verdächtig ist, als

       es sich  zur Konsequenz des Artikels II macht, von dem in der In-

       struktion weislich  nur die  e r s t e  H ä l f t e  zitiert, der

       Zensor aber zugleich auf den  A r t i k e l

       -----

       1*) Dieser Mißgriff

      

       #10# Karl Marx

       -----

       s e l b s t   angewiesen wird  -, so geht sie ebensosehr nach der

       i l l i b e r a l e n   S e i t e   h i n  ü b e r  d a s  Z e n-

       s u r e d i k t     hinaus  und   fügt    n e u e    P r e ß b e-

       s c h r ä n k u n g e n  zu den alten hinzu.

       In dem oben zitierten Artikel II des Zensuredikts heißt es:

      

       „Ihr Zweck“  (der Zensur)  „ist, demjenigen  zu steuern,  was den

       a l l g e m e i n e n     G r u n d s ä t z e n    der  Religion,

       o h n e     R ü c k s i c h t    auf  die  Meinungen  und  Lehren

       e i n z e l n e r   Religionsparteien und  im  Staate  geduldeter

       Sekten, zuwider ist.“

      

       Im Jahre 1819 herrschte noch der Rationalismus, welcher unter der

       Religion im allgemeinen die sogenannte Vernunftreligion verstand.

       Dieser  r a t i o n a l i s t i s c h e  S t a n d p u n k t  ist

       auch der  Standpunkt des  Zensuredikts, welches allerdings so in-

       konsequent ist,  sich auf den irreligiösen Standpunkt zu stellen,

       während es  die Religion  zu beschützen bezweckt. Es widerspricht

       nämlich schon den allgemeinen Grundsätzen der Religion, ihre all-

       gemeinen Grundsätze  von ihrem positiven Inhalt und von ihrer Be-

       stimmtheit zu trennen, denn jede Religion glaubt sich von den an-

       dern besondern   e i n g e b i l d e t e n  Religionen eben durch

       ihr   b e s o n d e r e s   W e s e n   zu unterscheiden und eben

       durch ihre   B e s t i m m t h e i t   die  w a h r e    R e l i-

       g i o n  zu sein. Die neue Zensurinstruktion läßt in der Zitation

       des Artikels II den  b e s c h r ä n k e n d e n  N a c h s a t z

       aus, durch welchen die einzelnen Religionsparteien und Sekten von

       der Inviolabilität  ausgeschlossen wurden,  aber sie bleibt nicht

       hierbei stehen, sie liefert den folgenden Kommentar:

      

       „Alles was  wider die   c h r i s t l i c h e  Religion im allge-

       meinen  oder  wider  einen    b e s t i m m t e n    L e h r b e-

       g r i f f  auf eine  f r i v o l e,  f e i n d s e l i g e  Weise

       gerichtet ist, darf nicht geduldet werden.“

      

       Das alte  Zensuredikt erwähnt  mit keinem  Wort der  c h r i s t-

       l i c h e n     Religion,  im  Gegenteil,  es  unterscheidet  die

       Religion von   a l l e n  einzelnen Religionsparteien und Sekten.

       Die neue  Zensurinstruktion  verwandelt  nicht  nur  Religion  in

       c h r i s t l i c h e   Religion,  sondern  fügt  noch  den  b e-

       s t i m m t e n   L e h r b e g r i f f   h i n z u.    Köstliche

       Ausgeburt unsrer  christlich gewordenen  Wissenschaft!  Wer  will

       noch leugnen,  daß sie  der Presse  neue Fesseln geschmiedet hat?

       Die Religion soll  w e d e r  i m  a l l g e m e i n e n  n o c h

       i m  b e s o n d e r n  angegriffen werden. Oder glaubt ihr etwa,

       die Worte  frivol, feindselig  machten die neuen Ketten zu Rosen-

       ketten? Wie  geschickt geschrieben:    f r i v o l,    f e i n d-

       s e l i g!   Das Adjektivum frivol richtet sich an die Ehrbarkeit

       des Bürgers,  es ist  das exoterische  Wort an die Welt, aber das

       Adjektivum feindselig  wird dem  Zensor ins  Ohr flüstert, es ist

       die gesetzliche  Interpretation der  Frivolität.  Wir  werden  in

       dieser Instruktion noch mehrere Beispiele von diesem feinen Takte

       finden, der ein subjektives, das Blut ins Gesicht treibendes Wort

       an das Publikum

      

       #11# Bemerkungen über die preußische Zensurinstruktion

       -----

       und ein  objektives, das  Blut dem Schriftsteller aus dem Gesicht

       treibendes Wort  an den  Zensor richtet. Auf diese Weise kann man

       lettres de cachet [11] in Musik setzen.

       Und in  welchen merkwürdigen  Widerspruch verfängt  sich die Zen-

       surinstruktion! Nur der halbe Angriff, der sich an einzelnen Sei-

       ten der  Erscheinung hält,  ohne tief und ernst genug zu sein, um

       das Wesen  der Sache zu treffen, ist frivol, eben die Wendung ge-

       gen ein   n u r   B e s o n d e r e s   a l s  s o l c h e s  ist

       frivol. Ist also der Angriff auf die christliche Religion im all-

       gemeinen verboten, so ist nur der frivole Angriff auf sie gestat-

       tet. Umgekehrt ist der Angriff auf die allgemeinen Grundsätze der

       Religion,  auf   ihr  Wesen,   auf  das  Besondere,  insofern  es

       E r s c h e i n u n g   d e s   Wesens ist,  ein feindseliger An-

       griff. Die  Religion kann nur auf  e i n e  f e i n d s e l i g e

       o d e r   f r i v o l e   Weise angegriffen  werden, ein  Drittes

       gibt es nicht. Diese Inkonsequenz, in welche sich die Instruktion

       verfängt, ist  allerdings nur ein  S c h e i n,  denn sie ruht in

       dem Scheine,  als sollte  überhaupt noch   i r g e n d e i n  An-

       griff auf  die Religion  gestattet sein; aber es bedarf nur eines

       unbefangenen Blickes,  um diesen  Schein als  Schein zu erkennen.

       Die Religion  soll weder  auf eine feindselige noch auf eine fri-

       vole Weise,  weder im  allgemeinen noch im besondern, also  g a r

       n i c h t  angegriffen werden.

       Doch wenn  die Instruktion in offnem Widerspruch gegen das Zensu-

       redikt von 1819 die  p h i l o s o p h i s c h e  P r e s s e  in

       neue Fesseln  schlägt, so  sollte sie  wenigstens  so  konsequent

       sein, die   r e l i g i ö s e  P r e s s e  aus den alten Fesseln

       zu befreien,  in die  jenes rationalistische Edikt sie geschlagen

       hat. Es macht nämlich auch zum Zweck der Zensur:

      

       „dem fanatischen  Herüberziehen von  religiösen Glaubenssätzen in

       die Politik  und der dadurch entstehenden Begriffsverwirrung ent-

       gegenzutreten“.

      

       Die neue Instruktion ist zwar so klug, dieser Bestimmung in ihrem

       K o m m e n t a r   nicht zu  erwähnen, aber  sie nimmt  dieselbe

       nichtsdestoweniger in  die   Z i t a t i o n    d e s    A r t i-

       k e l s   2  auf. Was heißt fanatisches Herüberziehen von religi-

       ösen Glaubenssätzen  in die  Politik? Es  heißt,  die  religiösen

       Glaubenssätze ihrer  spezifischen Natur  nach den Staat bestimmen

       lassen, es  heißt, das    b e s o n d e r e    W e s e n    d e r

       R e l i g i o n   z u m   M a ß   d e s  S t a a t s  machen. Das

       alte Zensuredikt  konnte mit Recht dieser Begriffsverwirrung ent-

       gegentreten, denn  es gibt die besondere Religion, den bestimmten

       Inhalt derselben  der Kritik  anheim. Doch das alte Edikt stützte

       sich auf den seichten, oberflächlichen, von euch selbst verachte-

       ten  R a t i o n a l i s m u s.  Ihr aber, die ihr den Staat auch

       im einzelnen  auf den   G l a u b e n   und das  C h r i s t e n-

       t u m   stützt, die ihr einen  c h r i s t l i c h e n  S t a a t

       wollt, wie  könnt ihr  noch der  Zensur dieser Begriffsverwirrung

       vorzubeugen anempfehlen?

      

       #12# Karl Marx

       -----

       Die Konfusion  des politischen und christlich-religiösen Prinzips

       ist ja  o f f i z i e l l e  K o n f e s s i o n  geworden. Diese

       Konfusion wollen  wir mit  einem Wort  klarmachen. Bloß  von  der

       christlichen als  der anerkannten  Religion zu reden, so habt ihr

       in eurem Staate Katholiken und Protestanten. Beide machen gleiche

       Ansprüche an  den Staat,  wie sie gleiche Pflichten gegen ihn ha-

       ben. Sie  sehen ab von ihren religiösen Differenzen und verlangen

       auf gleiche  Weise, daß  der Staat die Verwirklichung der politi-

       schen  und   rechtlichen  Vernunft  sei.  Ihr  aber  wollt  einen

       c h r i s t l i c h e n     S t a a t.     Ist  euer   Staat  nur

       l u t h e r i s c h - c h r i s t l i c h,     so  wird   er  dem

       K a t h o l i k e n   zu einer Kirche, der er nicht angehört, die

       er als ketzerisch verwerfen muß, deren innerstes Wesen ihm wider-

       spricht. Umgekehrt  verhält es  sich ebenso,  oder macht  ihr den

       a l l g e m e i n e n   G e i s t  d e s  C h r i s t e n t u m s

       zum   b e s o n d e r n   Geist eures Staates, so entscheidet ihr

       doch aus  eurer protestantischen Bildung heraus,  w a s  der all-

       gemeine  Geist   des  Christentums  sei.  Ihr  bestimmt,    w a s

       c h r i s t l i c h e r  S t a a t  sei, obgleich euch die letzte

       Zeit gelehrt  hat, daß einzelne Regierungsbeamte die Grenzen zwi-

       schen Religion  und Welt,  zwischen Staat und Kirche nicht ziehen

       können. Nicht   Z e n s o r e n,   sondern    D i p l o m a t e n

       hatten über  diese  B e g r i f f s v e r w i r r u n g  nicht zu

       e n t s c h e i d e n,    sondern  zu    u n t e r h a n d e l n.

       [12] Endlich  stellt ihr  euch auf  den   k e t z e r i s c h e n

       Standpunkt, wenn  ihr das  bestimmte Dogma  als unwesentlich ver-

       werft. Nennt  ihr euren  Staat   a l l g e m e i n   c h r i s t-

       l i c h,  so bekennt ihr mit einer diplomatischen Wendung, daß er

       unchristlich sei. Also verbietet entweder, die Religion überhaupt

       in die  Politik zu  ziehen -,  aber das wollt ihr nicht, denn ihr

       wollt den Staat nicht auf freie Vernunft, sondern auf den Glauben

       stützen, die  Religion gilt  euch als  die    a l l g e m e i n e

       S a n k t i o n   d e s   P o s i t i v e n  -, oder erlaubt auch

       das   f a n a t i s c h e   Herüberziehen  der  Religion  in  die

       Politik. Laßt sie auf  i h r e  W e i s e  politisieren, aber das

       wollt ihr  wieder  nicht:  die  Religion  soll  die  Weltlichkeit

       stützen, ohne  daß sich die Weltlichkeit der Religion unterwirft.

       Zieht ihr  die Religion  einmal in  die Politik,  so ist  es eine

       untrügliche, ja  eine  i r r e l i g i ö s e  Anmaßung,  w e l t-

       l i c h   bestimmen zu wollen,  w i e  die Religion innerhalb der

       Politik aufzutreten  habe. Wer  sich mit  der Religion  verbünden

       will aus  Religiosität, muß ihr in allen Fragen die entscheidende

       Stimme einräumen, oder versteht ihr vielleicht unter Religion den

       K u l t u s   e u r e r   e i g n e n    U n u m s c h r ä n k t-

       h e i t  u n d  R e g i e r u n g s w e i s h e i t?

       Noch auf  andre Weise  gerät die  R e c h t g l ä u b i g k e i t

       der neuen  Zensurinstruktion in  Konflikt mit dem  R a t i o n a-

       l i s m u s   des alten Zensuredikts. Dieses subsumiert unter den

       Zweck  der   Zensur  auch  die  Unterdrückung  dessen,  „was  die

       M o r a l   und guten  Sitten beleidigt“.  Die Instruktion  führt

       diesen Passus  als  Z i t a t  aus dem Artikel II an. Allein wenn

       i h r   K o m m e n t a r   in bezug  auf  die  Religion  Zusätze

       machte, so enthält er Weglassungen in bezug auf die Moral.

      

       #13# Bemerkungen über die preußische Zensurinstruktion

       -----

       Aus  der   Beleidigung  der    M o r a l    und  der    g u t e n

       S i t t e n  wird eine Verletzung von „Zucht und Sitte und äußrer

       Anständigkeit“. Man  sieht:   d i e  M o r a l  a l s  M o r a l,

       als   P r i n z i p  e i n e r  W e l t,  die eignen Gesetzen ge-

       horcht,   v e r s c h w i n d e t,   und an die Stelle des Wesens

       treten äußerliche  Erscheinungen,  die    p o l i z e i l i c h e

       E h r b a r k e i t,   der    k o n v e n t i o n e l l e    A n-

       s t a n d.   Ehre, dem  Ehre gebührt,  hier  erkennen  wir  wahre

       Konsequenz.  Der  spezifisch  christliche  Gesetzgeber  kann  die

       M o r a l   als in  sich  selbst  geheiligte  unabhängige  Sphäre

       n i c h t  a n e r k e n n e n,  denn ihr inneres allgemeines We-

       sen vindiziert  er der  Religion. Die unabhängige Moral beleidigt

       die allgemeinen  Grundsätze der  Religion, und  die besondern Be-

       griffe der Religion sind der Moral zuwider. Die Moral erkennt nur

       ihre eigne  allgemeine und  vernünftige Religion und die Religion

       nur ihre  besondre positive Moral. Die Zensur wird also nach die-

       ser Instruktion  die intellektuellen  Heroen der  Moral, wie etwa

       Kant, Fichte,  Spinoza, als irreligiös, als die Zucht, die Sitte,

       die äußre  Anständigkeit verletzend, verwerfen müssen. Alle diese

       Moralisten gehen von einem prinzipiellen Widerspruch zwischen Mo-

       ral und  Religion  aus,  denn  die    M o r a l    ruhe  auf  der

       A u t o n o m i e,   die   R e l i g i o n  auf der  H e t e r o-

       n o m i e   des menschlichen  Geistes. Von  diesen  unerwünschten

       Neuerungen  der   Zensur  -  einerseits  der  Erschlaffung  ihres

       moralischen, andrerseits der rigurösen Schärfung ihres religiösen

       Gewissens  -  wenden  wir  uns  zu  dem  Erfreulicheren,  zu  den

       K o n z e s s i o n e n.

      

       Es „folgt insbesondere, daß Schriften, in denen die Staatsverwal-

       tung im  Ganzen oder  in einzelnen  Zweigen gewürdigt,  erlassene

       oder noch  zu erlassende Gesetze nach ihrem innern Werte geprüft,

       Fehler und  Mißgriffe aufgedeckt.  Verbesserungen angedeutet oder

       in Vorschlag gebracht werden, um deswillen, weil sie in einem an-

       dern Sinne  als dem der Regierung geschrieben, nicht zu verwerfen

       sind, wenn  nur ihre  Fassung anständig  und ihre   T e n d e n z

       w o h l m e i n e n d  ist“.

      

       Bescheidenheit und  Ernsthaftigkeit der Untersuchung - diese For-

       derung teilt die neue Instruktion mit dem Zensuredikt, allein ihr

       genügt die   a n s t ä n d i g e   Fassung  ebensowenig  wie  die

       Wahrheit des  Inhalts. Die  T e n d e n z  wird ihr zum Hauptkri-

       terium, ja  sie ist  ihr durchgehender  Gedanke, während  in  dem

       Edikt selbst nicht einmal  d a s  W o r t  Tendenz zu finden ist.

       Worin sie  bestehe, sagt  auch die  neue Instruktion  nicht;  wie

       wichtig ihr  aber die Tendenz sei, möge noch folgender Auszug be-

       weisen:

      

       „Es ist  dabei eine   u n e r l ä ß l i c h e  Voraussetzung, daß

       die   T e n d e n z  der gegen die Maßregeln der Regierung ausge-

       sprochenen Erinnerungen  nicht gehässig  und  böswillig,  sondern

       wohlmeinend sei, und es muß von dem Zensor der gute Wille und die

       Einsicht verlangt  werden, daß  er zu unterscheiden wisse, wo das

       eine und  das andre der Fall ist. Mit Rücksicht hierauf haben die

       Zensoren ihre  Aufmerksamkeit auch besonders auf die Form und den

       Ton der Sprache der Druckschriften zu richten und, insofern

      

       #14# Karl Marx

       -----

       durch Leidenschaftlichkeit,  Heftigkeit  und  Anmaßung    i h r e

       T e n d e n z   sich als eine verderbliche darstellt, deren Druck

       nicht zu gestatten.“

      

       Der  Schriftsteller   ist  also  dem    f u r c h t b a r s t e n

       T e r r o r i s m u s,    der    J u r i s d i k t i o n    d e s

       V e r d a c h t s   anheimgefallen.  T e n d e n z g e s e t z e,

       Gesetze, die keine objektiven Normen geben, sind Gesetze des Ter-

       rorismus, wie  sie die  Not des  Staats unter Robespierre und die

       Verdorbenheit des  Staats unter  den römischen  Kaisern  erfunden

       hat. Gesetze,  die nicht  die   H a n d l u n g   a l s    s o l-

       c h e,   sondern die   G e s i n n u n g  des Handelnden zu ihren

       Hauptkriterien machen, sind nichts als  p o s i t i v e  S a n k-

       t i o n e n   d e r   G e s e t z l o s i g k e i t.   Lieber wie

       jener Zar von Rußland 1*) jedem den Bart durch offizielle Kosaken

       abscheren lassen, als die Meinung, in der ich den Bart trage, zum

       Kriterium des Scherens machen.

       Nur insofern ich mich  ä u ß e r e,  in die Sphäre des Wirklichen

       trete, trete  ich in  die Sphäre des Gesetzgebers. Für das Gesetz

       bin ich  gar nicht vorhanden, gar kein Objekt desselben, außer in

       m e i n e r   T a t.   Sie ist das einzige, woran mich das Gesetz

       zu halten  hat; denn sie ist das einzige, wofür ich ein Recht der

       Existenz verlange,  ein    R e c h t    d e r    W i r k l i c h-

       k e i t,  wodurch ich also auch dem wirklichen Recht anheimfalle.

       Allein das  Tendenzgesetz bestraft nicht allein das, was ich tue,

       sondern das,  was ich   a u ß e r  der Tat meine. Es ist also ein

       Insult auf  die Ehre  des Staatsbürgers,  ein Vexiergesetz  gegen

       meine Existenz.

       Ich kann  mich drehen  und wenden, wie ich will, es kommt auf den

       Tatbestand nicht  an. Meine  Existenz ist verdächtig, mein inner-

       stes Wesen, meine Individualität wird als eine  s c h l e c h t e

       betrachtet, und   f ü r   d i e s e   M e i n u n g    werde  ich

       b e s t r a f t.   Das Gesetz  straft mich nicht für das Unrecht,

       was ich  tue, sondern  für das  Unrecht, was  ich nicht  tue. Ich

       werde eigentlich  dafür gestraft,  daß meine  Handlung  n i c h t

       g e s e t z w i d r i g   ist, denn  nur dadurch  zwinge ich  den

       milden,  wohlmeinenden   Richter,  an  meine    s c h l e c h t e

       G e s i n n u n g,  die so klug ist, nicht ans Tageslicht zu tre-

       ten, sich zu halten.

       Das Gesinnungsgesetz  ist   k e i n  G e s e t z  d e s  S t a a-

       t e s  für die  S t a a t s b ü r g e r,  sondern das G e s e t z

       e i n e r   P a r t e i   g e g e n   e i n e   a n d r e  P a r-

       t e i.   Das Tendenzgesetz  hebt die  Gleichheit der Staatsbürger

       vor dem  Gesetze auf.  Es ist ein Gesetz der Scheidung, nicht der

       Einung, und  alle Gesetze  der Scheidung  sind reaktionär. Es ist

       kein Gesetz,  sondern ein   P r i v i l e g i u m.  Der eine darf

       tun, was  der andre  nicht tun  darf, nicht weil diesem etwa eine

       objektive Eigenschaft  fehlte, wie  dem Kind zum Kontrahieren von

       Verträgen,  nein,   weil  seine  gute  Meinung,  seine  Gesinnung

       verdächtig ist. Der  s i t t l i c h e  S t a a t  unterstellt in

       seinen Gliedern   d i e   G e s i n n u n g   d e s  S t a a t s,

       sollten sie auch in  O p p o s i t i o n

      

       #15# Bemerkungen über die preußische Zensurinstruktion

       -----

       g e g e n   e i n   S t a a t s o r g a n,  gegen die  R e g i e-

       r u n g  treten; aber die Gesellschaft, in der  e i n  Organ sich

       alleiniger, exklusiver  Besitzer der  Staatsvernunft und  Staats-

       sittlichkeit dünkt,  eine Regierung,  die sich  in  prinzipiellen

       Gegensatz gegen  das Volk  setzt und daher  i h r e  s t a a t s-

       w i d r i g e   G e s i n n u n g   für die  allgemeine, für  die

       normale Gesinnung  hält, das  üble Gewissen  der Faktion erfindet

       Tendenzgesetze,   G e s e t z e   d e r   R a c h e,   gegen eine

       Gesinnung, sie  nur in  den Regierungsgliedern  selbst ihren Sitz

       hat. Gesinnungsgesetze  basieren auf der Gesinnungslosigkeit, auf

       der unsittlichen,  materiellen Ansicht  vom Staat.  Sie sind  ein

       indiskreter Schrei  des bösen  Gewissens. Und  wie ist ein Gesetz

       der Art  zu exekutieren?  Durch ein Mittel, empörender als Gesetz

       selbst, durch   S p i o n e,   oder durch vorherige Übereinkunft,

       ganze literarische Richtungen für verdächtig zu halten, wobei al-

       lerdings wieder  auszukundschaften bleibt,  welcher Richtung  ein

       Individuum angehöre.  Wie im  Tendenzgesetz die  g e s e t z l i-

       c h e   F o r m   dem  I n h a l t  w i d e r s p r i c h t,  wie

       die   R e g i e r u n g,   die es gibt, gegen das eifert, was sie

       selbst ist, gegen die staatswidrige Gesinnung, so bildet sie auch

       im besondern  gleichsam die  v e r k e h r t e  W e l t  zu ihren

       Gesetzen, denn  sie mißt  mit doppeltem Maß. Nach der einen Seite

       ist Recht,  was das  Unrecht  der  andern  Seite  ist.    I h r e

       G e s e t z e   s i n d   s c h o n    d a s    G e g e n t e i l

       v o n  d e m,  w a s  s i e  z u m  G e s e t z  m a c h e n.

       In diese  Dialektik verfängt  sich auch  die    n e u e    Z e n-

       s u r i n s t r u k t i o n.   Sie ist der Widerspruch, alles das

       auszuüben und  den Zensoren zur Pflicht zu machen, was sie an der

       Presse als staatswidrig verdammt.

       So verbietet  die Instruktion  den Schriftstellern, die Gesinnung

       einzelner oder  ganzer Klassen zu verdächtigen, und in einem Atem

       gebietet sie dem Zensor, alle Staatsbürger in verdächtige und un-

       verdächtige einzuteilen,  in wohlmeinende  und übelmeinende.  Die

       der Presse entzogene Kritik wird zur täglichen Pflicht des Regie-

       rungskritikers; allein  bei dieser  Umkehrung hat es nicht einmal

       sein Bewenden.  Innerhalb der  Presse erschien  das Staatswidrige

       seinem Gehalte nach als etwas besonderes, [nach der] Seite seiner

       Form war es allgemein, das heißt, dem allgemeinen Urteil preisge-

       geben.

       Allein nun dreht sich die Sache um. Das Besondere erscheint jetzt

       i n   b e z u g  a u f  s e i n e n  I n h a l t  als das Berech-

       tigte, das Staatswidrige als Meinung des Staats, als Staatsrecht,

       in bezug  auf seine  Form als Besonderes, unzugänglich dem allge-

       meinen Licht, aus dem freien Tag der Öffentlichkeit in die Akten-

       stube des  Regierungskritikers verbannt.  So will die Instruktion

       die Religion beschützen, aber sie verletzt den allgemeinen Grund-

       satz aller  Religionen, die  Heiligkeit und Unverletzlichkeit der

       subjektiven Gesinnung.  Sie macht  den Zensor an Gottes Statt zum

       Richter des Herzens. So untersagt sie beleidigende Äußerungen und

       ehrenkränkende Urteile über einzelne Personen,

      

       #16# Karl Marx

       -----

       aber sie setzt euch jeden Tag dem ehrenkränkenden und beleidigen-

       den Urteil  des Zensors  aus. So  will die  Instruktion  die  von

       übelwollenden oder  schlecht unterrichteten Individuen herrühren-

       den Klatschereien  unterdrücken, und  sie zwingt den Zensor, sich

       auf solche  Klatschereien, auf  das Spionieren durch schlecht un-

       terrichtete und  übelwollende Individuen zu verlassen und zu ver-

       legen, indem sie das Urteil aus der Sphäre des objektiven Gehalts

       in die Sphäre der subjektiven Meinung oder Willkür herabzieht. So

       soll die  Absicht des  Staats nicht  verdächtigt werden, aber die

       Instruktion geht  vom Verdacht gegen den Staat aus. So soll unter

       gutem Schein keine schlechte Gesinnung verborgen werden, aber die

       Instruktion selbst  ruht auf  einem falschen  Schein. So soll das

       Nationalgefühl erhöht werden, und auf eine die Nationen erniedri-

       gende Ansicht  wird basiert.  Man verlangt gesetzmäßiges Betragen

       und Achtung vor dem Gesetze, aber zugleich sollen wir Institutio-

       nen ehren, die uns gesetzlos machen und die Willkür an die Stelle

       des Rechts  setzen. Wir  sollen das Prinzip der Persönlichkeit so

       sehr anerkennen, daß wir trotz dem mangelhaften Institut der Zen-

       sur dem  Zensor vertrauen,  und ihr verletzt das Prinzip der Per-

       sönlichkeit so  sehr, daß ihr sie nicht nach den Handlungen, son-

       dern nach  der Meinung  von der  Meinung ihrer Handlungen richten

       laßt. Ihr  fordert Bescheidenheit,  und ihr  geht von der enormen

       Unbescheidenheit aus,  einzelne Staatsdiener  zum  Herzensspäher,

       zum Allwissenden, zum Philosophen, Theologen, Politiker, zum del-

       phischen Apollo  zu ernennen.  Ihr macht uns einerseits die Aner-

       kennung  der  Unbescheidenheit  zur  Pflicht  und  verbietet  uns

       andrerseits die  Unbescheidenheit. Die  eigentliche Unbescheiden-

       heit besteht  darin, die Vollendung der Gattung besondern Indivi-

       duen zuzuschreiben.  Der Zensor  ist ein  besonderes  Individuum,

       aber die  Presse ergänzt  sich zur  Gattung. Uns befehlt ihr Ver-

       trauen, und  dem Mißtrauen leiht ihr gesetzliche Kraft. Ihr traut

       euren Staatsinstitutionen  so viel  zu,  daß  sie  den  schwachen

       Sterblichen, den  Beamten, zum  Heiligen und  ihm das  Unmögliche

       möglich machen  werden. Aber  ihr mißtraut eurem Staatsorganismus

       so sehr,  daß ihr  die isolierte Meinung eines Privatmanns fürch-

       tet; denn  ihr behandelt die Presse als einen Privatmann. Von den

       Beamten unterstellt  ihr, daß  sie ganz unpersönlich, ohne Groll,

       Leidenschaft, Borniertheit  und  menschliche  Schwäche  verfahren

       werden. Aber das Unpersönliche, die  I d e e n,  verdächtigt ihr,

       voller persönlicher  Ränke und  subjektiver Niederträchtigkeit zu

       sein. Die  Instruktion verlangt  unbegrenztes Vertrauen  auf  den

       Stand der  Beamteten, und sie geht von unbegrenztem Mißtrauen ge-

       gen den  Stand der  Nichtbeamteten aus.  Warum sollen  wir  nicht

       Gleiches mit Gleichem vergelten? Warum soll uns nicht eben dieser

       Stand das  Verdächtige sein?  Ebenso der Charakter. Und von vorn-

       herein

      

       #17# Bemerkungen über die preußische Zensurinstruktion

       -----

       muß der Unbefangene dem Charakter des öffentlichen Kritikers mehr

       Achtung zollen als dem Charakter des geheimen.

       Was überhaupt  schlecht ist,  bleibt schlecht, welches Individuum

       der Träger  dieser Schlechtigkeit sei, ob ein Privatkritiker oder

       ein von  der Regierung  angestellter, nur daß im letztem Fall die

       Schlechtigkeit autorisiert  und als  eine Notwendigkeit  von oben

       betrachtet wird, um das Gute von unten zu verwirklichen.

       Die   Z e n s u r   d e r   T e n d e n z  und die  T e n d e n z

       d e r   Z e n s u r   sind ein  G e s c h e n k  d e r  n e u e n

       l i b e r a l e n   I n s t r u k t i o n.  Niemand wird uns ver-

       denken, wenn  wir mit  einem gewissen  Mißtrauen zu ihren weitern

       Bestimmungen uns hinwenden.

      

       „Beleidigende Äußerungen und ehrenkränkende Urteile über einzelne

       Personen sind nicht zum Druck geeignet.“

      

       Nicht zum  Druck geeignet!  Statt dieser  Milde wäre zu wünschen,

       daß das  beleidigende und ehrenkränkende Urteil objektive Bestim-

       mungen erhalten hätte.

      

       „Dasselbe gilt  von der  Verdächtigung  der  Gesinnung  einzelner

       o d e r“ (inhaltsschweres  Oder) „ganzer Klassen vom Gebrauch von

       P a r t e i n a m e n  und dergleichen Persönlichkeiten.“

      

       Also auch  die Rubrizierung  unter Kategorien,  der  Angriff  auf

       ganze Klassen,  der Gebrauch von Parteinamen - und der Mensch muß

       allem wie  Adam einen Namen geben, damit es für ihn vorhanden sei

       -, Parteinamen  sind notwendige  Kategorien  für  die  politische

       Presse,

      

       „Weil jede Krankheit zuvörderst, wie Doktor Sassafras meint,

       Um glücklich sie kurieren zu können,

       Benamset werden muß.“ [13]

      

       Dies alles  gehört zu  den  P e r s ö n l i c h k e i t e n.  Wie

       soll man es nun anfangen? Die Person des einzelnen darf man nicht

       angreifen, die  Klasse, das  Allgemeine,  die  moralische  Person

       ebensowenig. Der  Staat will  - und da hat er recht - keine Inju-

       rien dulden,  keine Persönlichkeiten;  aber  durch  ein  leichtes

       „oder“ wird das Allgemeine auch unter die Persönlichkeiten subsu-

       miert. Durch  das „oder“  kommt das  Allgemeine in die Mitte, und

       durch ein  kleines „und“  erfahren wir  schließlich, daß  nur von

       Persönlichkeiten die Rede gewesen. Als eine ganz spielende Konse-

       quenz aber  ergibt sich,  daß alle Kontrolle der Beamten wie sol-

       cher Institutionen, die als eine Klasse von Individuen existiert,

       der Presse untersagt wird.

      

       „Wird die Zensur nach diesen Andeutungen in dem Geiste des Zensu-

       redikts vom  18. Oktober 1819 ausgeübt, so wird einer anständigen

       und freimütigen  Publizität hinreichender  Spielraum gewährt, und

       es ist  zu erwarten, daß dadurch eine größere Teilnahme an vater-

       ländischen Interessen  erweckt und  so das  Nationalgefühl erhöht

       werden wird.“

      

       #18# Karl Marx

       -----

       Daß nach diesen Andeutungen der  a n s t ä n d i g e n,  im Sinne

       der Zensur  anständigen, Publizität  ein mehr  als  hinreichender

       Spielraum gewährt sei - auch das Wort Spielraum ist glücklich ge-

       wählt, denn der Raum ist für eine spielende, an Luftsprüngen sich

       genügende Presse  berechnet -,  gestehen  wir  zu;  ob  für  eine

       f r e i m ü t i g e   Publizität, und  wo ihr  der freie    M u t

       sitzen soll,  überlassen wir  dem Scharfblick des Lesers. Was die

       E r w a r t u n g e n   der Instruktion  betrifft, so  mag aller-

       dings das   N a t i o n a l g e f ü h l  in der Weise erhöht wer-

       den, wie die zugesandte Schnur das Gefühl der türkischen Nationa-

       lität erhöht;  ob aber  gerade die  ebenso bescheidene als ernst-

       hafte Presse Teilnahme an den vaterländischen Interessen erwecken

       wird, überlassen wir ihr selbst; eine magere Presse ist nicht mit

       China aufzufüttern.  Allein vielleicht  haben wir  die angeführte

       Periode zu ernsthaft begriffen. Vielleicht treffen wir besser den

       Sinn, wenn wir sie als bloßen Haken in der Rosenkette betrachten.

       Vielleicht hält  dieser liberale  Haken eine Perle von sehr zwei-

       deutigem Wert. Sehen wir zu. Auf den Zusammenhang kommt alles an.

       Die Erhöhung  des Nationalgefühls und die Erweckung der Teilnahme

       an vaterländischen  Interessen, die in dem angeführten Passus als

       E r w a r t u n g   ausgesprochen werden,  verwandeln sich  unter

       der Hand  in einen   B e f e h l,  in dessen Munde ein  n e u e r

       P r e ß z w a n g   unsrer  armen  schwindsüchtigen    T a g e s-

       b l ä t t e r  liegt.

      

       „Auf diesem  Weg darf man hoffen, daß auch die politische Litera-

       tur und  die Tagespresse ihre Bestimmung besser erkennen, mit dem

       Gewinn eines  reichem Stoffes auch einen würdigem Ton sich aneig-

       nen und es künftig verschmähen werden, durch Mitteilung gehaltlo-

       ser, aus  fremden Zeitungen  entlehnter, von  übelwollenden  oder

       schlecht unterrichteten  Korrespondenten herrührenden Tagesneuig-

       keiten, durch  Klatschereien und  Persönlichkeiten auf  die  Neu-

       gierde ihrer  Leser zu  spekulieren - eine Richtung, gegen welche

       einzuschreiten die Zensur den unzweifelhaften Beruf hat.“

      

       Auf dem  angegebenen Weg wird  g e h o f f t,  daß die politische

       Literatur und  die Tagespresse  ihre Bestimmung  besser  erkennen

       werden etc.  Allein die  b e s s e r e  E r k e n n t n i s  läßt

       sich nicht  anbefehlen; auch ist sie eine erst noch zu erwartende

       Frucht, und  Hoffnung ist Hoffnung. Die Instruktion aber ist viel

       zu praktisch,  um sich mit Hoffnungen und frommen Wünschen zu be-

       gnügen. Während der Presse die Hoffnung ihrer künftigen Besserung

       a l s   n e u e s   S o u l a g e m e n t  gewährt wird, wird ihr

       zugleich von  der gütigen Instruktion ein gegenwärtiges Recht ge-

       nommen. Sie  verliert, was sie noch hat, in Hoffnung ihrer Besse-

       rung. Es  geht ihr  wie dem  armen Sancho Pansa, dem sein Hofarzt

       alle Speise vor seinen Augen entzog, damit kein verdorbener Magen

       ihn zur  Erfüllung der vom Herzog auferlegten Pflichten untüchtig

       mache. [14]

      

       #19# Bemerkungen über die preußische Zensurinstruktion

       -----

       Zugleich dürfen wir die Gelegenheit nicht vorbeigehen lassen, den

       preußischen Schriftsteller zur Aneignung dieser Art von anständi-

       gem Stil  aufzufordern. Im  Vordersatz heißt es: „Auf diesem Wege

       darf man  hoffen,   d a ß.“   Von diesem   d a ß  wird eine ganze

       Reihe von  Bestimmungen regiert, also, daß die politische Litera-

       tur und  die Tagespresse ihre Bestimmung besser erkennen, daß sie

       einen würdigem  Ton, etc. etc., daß sie Mitteilungen gehaltloser,

       aus fremden Zeitungen entlehnter Korrespondenzen etc. verschmähen

       werden. Alle  diese Bestimmungen  stehen noch  unter dem Regiment

       der Hoffnung;  aber der  Schluß, der sich durch einen  G e d a n-

       k e n s t r i c h     an  das   Vorhergehende  anschließt:  „eine

       Richtung,  gegen   welche  einzuschreiten   die  Zensur  den  un-

       zweifelhaften Beruf  hat“ überhebt  den Zensor  der  langweiligen

       Aufgabe, die  gehoffte Besserung  der Tagespresse abzuwarten, und

       ermächtigt ihn vielmehr, das Mißfällige ohne weiteres wegzustrei-

       chen. An  die Stelle  der   i n n e r n  K u r  ist die  A m p u-

       t a t i o n  getreten.

      

       „Damit diesem  Ziele nähergetreten  werde, ist  es aber erforder-

       lich, daß  bei Genehmigung  neuer Zeitschriften  und neuer Redak-

       teure mit  großer Vorsicht verfahren werde, damit die Tagespresse

       nur  völlig   unbescholtenen  Männern   anvertraut  werde,  deren

       wissenschaftliche Befähigung,  Stellung  und  Charakter  für  den

       Ernst ihrer  Bestrebungen und für die Loyalität ihrer Denkungsart

       Bürgschaft leisten.“

      

       Ehe wir  auf das  einzelne eingehen, zuvor eine allgemeine Bemer-

       kung. Die  Genehmigung neuer Redakteure, also überhaupt der künf-

       tigen Redakteure,  ist ganz  der   „g r o ß e n  V o r s i c h t“

       versteht sich der Staatsbehörden, der Zensur anheimgestellt, wäh-

       rend das alte Zensuredikt wenigstens unter gewissen Garantien die

       Wahl des Redakteurs dem Belieben des Unternehmers überließ:

      

      

       „Artikel 9. Die Oberzensurbehörde ist berechtigt, dem Unternehmer

       einer Zeitung zu erklären, daß der angegebene Redakteur nicht von

       der Art sei, das nötige Zutrauen einzuflößen in welchem Falle der

       Unternehmer verpflichtet ist, entweder einen andern Redakteur an-

       zunehmen   o d e r,  wenn er den ernannten  b e i b e h a l t e n

       w i l l,   für ihn  eine von Unsern oben erwähnten Staatsministe-

       rien   auf   den   Vorschlag   gedachter   Oberzensurbehörde   zu

       b e s t i m m e n d e  K a u t i o n  zu leisten.“

      

       In der  neuen Zensurinstruktion  spricht sich  eine  ganz  andere

       Tiefe, man  kann sagen  R o m a n t i k  des Geistes aus. Während

       das alte Zensuredikt äußerliche, prosaische, daher gesetzlich be-

       stimmbare Kautionen  verlangt, unter deren Garantie auch der miß-

       liebige Redakteur  zuzulassen sei,  nimmt dagegen die Instruktion

       dem Unternehmer  einer Zeitschrift   j e d e n   E i g e n w i l-

       l e n   und verweist  die vorbeugende Klugheit der Regierung, die

       große Vorsicht  und  den  geistigen  Tiefsinn  der  Behörden  auf

       innere, subjektive, äußerlich unbestimmbare Qualitäten. Wenn aber

       die  Unbestimmtheit,   die  zartsinnige   Innerlichkeit  und  die

       subjektive Überschwenglichkeit  der    R o m a n t i k    in  das

       r e i n  Ä u ß e r l i c h e

      

       #20# Karl Marx

       -----

       umschlägt, nur in dem Sinn, daß die äußerliche Zufälligkeit nicht

       mehr in ihrer prosaischen Bestimmtheit und Begrenzung, sondern in

       einer wunderbaren  Glorie, in einer eingebildeten Tiefe und Herr-

       lichkeit  erscheint  -,  so  wird  auch  die  Instruktion  diesem

       r o m a n t i s c h e n   S c h i c k s a l   schwerlich entgehen

       können.

       Die Redakteure  der Tagespresse, unter welche Kategorie die ganze

       Journalistik fällt,  sollen völlig unbescholtene Männer sein. Als

       Garantie  dieser  völligen  Unbescholtenheit  wird  zunächst  die

       „w i s s e n s c h a f t l i c h e  B e f ä h i g u n g“  angege-

       ben. Nicht  der leiseste  Zweifel steigt  auf, ob  der Zensor die

       wissenschaftliche Befähigung  besitzen kann, über wissenschaftli-

       che Befähigung  jeder Art ein Urteil zu besitzen. Lebt in Preußen

       eine solche  Schar der Regierung bekannter Universalgenies - jede

       Stadt hat  wenigstens einen Zensor -, warum treten diese enzyklo-

       pädistischen Köpfe nicht als Schriftsteller auf? Besser als durch

       die Zensur  könnte den  Verwirrungen der  Presse ein Ende gemacht

       werden, wenn  diese Beamten, übermächtig durch ihre Anzahl, mäch-

       tiger durch  ihre Wissenschaft und ihr Genie, auf einmal sich er-

       höben und  mit ihrem Gewicht jene elenden Schriftsteller erdrück-

       ten, die  nur in  einem Genre,  aber selbst in diesem einen Genre

       ohne offiziell erprobte Befähigung agieren. Warum schweigen diese

       gewiegten  Männer,   die  wie   die  römischen  Gänse  durch  ihr

       Geschnatter das  Kapitol retten  könnten? Es  sind Männer  von zu

       großer Zurückhaltung.  Das wissenschaftliche  Publikum kennt  sie

       nicht, aber die Regierung kennt sie.

       Und wenn  jene Männer  schon Männer  sind, wie  sie kein Staat zu

       finden wußte,  denn nie  hat ein Staat ganze Klassen gekannt, die

       nur von  Universalgenies und Polyhistoren eingenommen werden kön-

       nen, um  wieviel genialer  müssen noch  die Wähler  dieser Männer

       sein! Welche  geheime Wissenschaft  müssen sie besitzen, um Beam-

       ten, die in der Republik der Wissenschaft unbekannt sind, ein At-

       test über  ihre universalwissenschaftliche  Befähigung ausstellen

       zu können!  Je höher  wir steigen  in dieser  B ü r o k r a t i e

       d e r  I n t e l l i g e n z,  um so wundervollere Köpfe begegnen

       uns. Ein  Staat, der  solche Säulen  einer vollendeten Presse be-

       sitzt, lohnt  es dem der Mühe, handelt der zweckmäßig, diese Män-

       ner zu  W ä c h t e r n  einer mangelhaften Presse zu machen, das

       Vollendete zum Mittel für das Unvollendete herabzusetzen?

       So viele  dieser Zensoren ihr anstellt, so viele Chancen der Bes-

       serung entzieht ihr dem Reich der Presse. Ihr entzieht eurem Heer

       die Gesunden, um sie zu Ärzten der Ungesunden zu machen.

       Stampft nur auf den Boden wie Pompejus, und aus jedem Regierungs-

       gebäude wird  eine geharnischte Pallas Athene hervorspringen. Vor

       der   o f f i z i e l l e n  P r e s s e  wird die seichte Tages-

       presse in  ihr Nichts  zerfallen. Die  Existenz des Lichts reicht

       hin, die Finsternis zu widerlegen. Laßt euer Licht leuchten und

      

       #21# Bemerkungen über die preußische Zensurinstruktion

       -----

       stellt es nicht unter den Scheffel. Statt einer mangelhaften Zen-

       sur, deren  Vollgültigkeit euch  selbst problematisch dünkt, gebt

       uns eine  vollendete Presse,  die ihr nur zu befehlen habt, deren

       Vorbild der   c h i n e s i s c h e  Staat schon seit Jahrhunder-

       ten liefert.

       Doch die   w i s s e n s c h a f t l i c h e  B e f ä h i g u n g

       zur einzigen,  zur notwendigen  Bedingung für  die Schriftsteller

       der Tagespresse zu machen, ist das nicht eine Bestimmung des Gei-

       stes, keine  Begünstigung des  Privilegiums, keine konventionelle

       Forderung, ist  das nicht  eine Bedingung der Sache, keine Bedin-

       gung der Person?

       Leider unterbricht  die Zensurinstruktion unsere Panegyrik. Neben

       der Bürgschaft  der wissenschaftlichen Befähigung findet sich die

       der   S t e l l u n g   u n d  d e s  C h a r a k t e r s.  Stel-

       lung und  Charakter! Der  Charakter, der so unmittelbar der Stel-

       lung folgt,  scheint beinah ein bloßer Ausfluß derselben zu sein.

       Die   S t e l l u n g   laßt uns  vor allem  ins Auge fassen. Sie

       steht zu eingeengt zwischen der wissenschaftlichen Befähigung und

       dem Charakter,  daß man  beinah versucht wird, an ihrem guten Ge-

       wissen zu zweifeln.

       Die   a l l g e m e i n e  Forderung der wissenschaftlichen Befä-

       higung, wie  liberal! Die  b e s o n d e r e  Forderung der Stel-

       lung, wie   i l l i b e r a l!   Die wissenschaftliche Befähigung

       und die  Stellung zusammen,  wie   s c h e i n l i b e r a l!  Da

       wissenschaftliche Befähigung  und Charakter  sehr unbestimmt, die

       Stellung dagegen  sehr bestimmt  ist,  warum  sollten  wir  nicht

       schließen, daß das Unbestimmte nach notwendigem logischen Gesetze

       sich an  das Bestimmte anlehnen und an ihm Halt und Inhalt erhal-

       ten werde?  Wäre es  also ein großer Fehlschluß des Zensors, wenn

       er die  Instruktion so  auslegte, die   ä u ß e r e  F o r m  der

       wissenschaftlichen Befähigung  und des  Charakters, in  der  Welt

       aufzutreten, sei  die Stellung,  um so mehr, da sein eigner Stand

       ihm diese  Ansicht als  Staatsansicht verbürgt? Ohne diese Ausle-

       gung bleibt  es wenigstens  völlig unbegreiflich,  warum  wissen-

       schaftliche Befähigung  und Charakter  nicht  hinreichende  Bürg-

       schaften des Schriftstellers sind, warum die Stellung das notwen-

       dige Dritte ist. Käme der Zensor nun gar in Konflikt, fänden sich

       diese Bürgschaften  selten oder  nie zusammen,  wohin soll  seine

       Wahl fallen,  da einmal gewählt werden, da doch irgendwer Zeitun-

       gen und Journale redigieren muß? Die wissenschaftliche Befähigung

       und der  Charakter ohne  Stellung können  dem Zensor  ihrer Unbe-

       stimmtheit wegen  problematisch sein,  wie es überhaupt seine ge-

       rechte Verwunderung  erregen muß,  daß solche Qualitäten getrennt

       von der  Stellung existieren. Darf dagegen der Zensor den Charak-

       ter, die  Wissenschaft bezweifeln, wo die Stellung vorhanden ist?

       Er traute  in diesem  Fall dem  Staat weniger  Urteil zu als sich

       selbst, während er in dem

      

       #22# Karl Marx

       -----

       entgegengesetzten dem Schriftsteller mehr als dem Staat zutraute.

       Sollte ein Zensor so taktlos, so übelmeinend sein? Es steht nicht

       zu erwarten  und wird gewiß nicht erwartet. Die  S t e l l u n g,

       weil sie im  Z w e i f e l s f a l l  das entscheidende Kriterium

       ist, ist überhaupt das  a b s o l u t  E n t s c h e i d e n d e.

       Wie also  früher die  Instruktion durch  ihre  R e c h t g l ä u-

       b i g k e i t  mit dem  Z e n s u r e d i k t  in Konflikt gerät,

       so jetzt  durch  ihre    R o m a n t i k,    die  immer  zugleich

       T e n d e n z poesie   ist. Aus  der  G e l d k a u t i o n,  die

       eine prosaische,  eigentliche Bürgschaft  ist, wird eine ideelle,

       und diese  ideelle verwandelt  sich in die ganz  r e e l l e  und

       i n d i v i d u e l l e   Stellung, die  eine magische  fingierte

       Bedeutung  erhält.  Ebenso  verwandelt  sich  die  Bedeutung  der

       Bürgschaft.  Nicht   mehr  der  Unternehmer    w ä h l t    einen

       Redakteur, für  den   e r  der Behörde bürgt, sondern die Behörde

       wählt   i h m   einen Redakteur, für den sie sich bei sich selbst

       verbürgt. Das  alte Edikt  erwartet die  Arbeiten des Redakteurs,

       für  welche   die  Geldkaution  des  Unternehmers  einsteht.  Die

       Instruktion hält  sich nicht an die  A r b e i t,  sondern an die

       P e r s o n     des  Redakteurs.   Sie  verlangt  eine  bestimmte

       persönliche Individualität,  die ihr  das   G e l d   d e s  U n-

       t e r n e h m e r s   verschaffen soll.  Die neue Instruktion ist

       ebenso äußerlich  als das  alte Edikt;  aber statt daß dieses das

       prosaisch Bestimmte  seiner Natur  gemäß ausspricht und begrenzt,

       leiht sie  der äußersten  Zufälligkeit einen imaginären Geist und

       spricht das  bloß Individuelle  mit dem  Pathos der Allgemeinheit

       aus.

       Wenn aber  die romantische Instruktion in bezug auf den Redakteur

       der äußerlichsten  Bestimmtheit den  Ton der  gemütvollsten Unbe-

       stimmtheit gibt,  so gibt sie in bezug auf den Zensor der vagsten

       Unbestimmtheit den Ton der gesetzlichen Bestimmtheit.

      

       „Mit gleicher  Vorsicht muß  bei Ernennung der Zensoren verfahren

       werden, damit  das Zensoramt  nur Männern von erprobter Gesinnung

       und   F ä h i g k e i t   übertragen werde,  die dem  ehrenvollen

       Vertrauen, welches dasselbe voraussetzt, vollständig entsprechen;

       Männern, welche, wohldenkend und scharfsichtig zugleich, die Form

       von dem  Wesen der  Sache zu  sondern verstehen  und mit  sicherm

       T a k t   sich über  Bedenken hinwegzusetzen  wissen, wo Sinn und

       T e n d e n z   einer Schrift an sich diese Bedenken nicht recht-

       fertigen.“

      

       An die Stelle der Stellung und des Charakters beim Schriftsteller

       tritt hier die erprobte Gesinnung, da die Stellung von selbst ge-

       geben ist.  Bedeutender ist  dies, wenn  bei  dem  Schriftsteller

       w i s s e n s c h a f t l i c h e   B e f ä h i g u n g,  bei dem

       Zensor   F ä h i g k e i t   ohne  weitere  Bestimmung  gefordert

       wird. Das alte, die Politik ausgenommen, rationalistisch gesinnte

       Edikt erfordert  in Artikel  3   „w i s s e n s c h a f t l i c h

       g e b i l d e t e“  und sogar  „a u f g e k l ä r t e“  Zensoren.

       Beide Prädikate fallen in der Instruktion fort, und an die Stelle

       der   B e f ä h i g u n g   des  Schriftstellers,  die  eine  be-

       stimmte, ausgebildete, zur Wirklichkeit gewordene

      

       #23# Bemerkungen über die preußische Zensurinstruktion

       -----

       Fähigkeit bedeutet,  tritt bei dem Zensor die  A n l a g e  d e r

       B e f ä h i g u n g,     die  Fähigkeit   überhaupt.   Also   die

       A n l a g e   d e r   F ä h i g k e i t   soll die   w i r k l i-

       c h e  B e f ä h i g u n g  z e n s i e r e n,  wie sehr auch der

       Natur der  Sache nach offenbar das Verhältnis umzukehren ist. Nur

       im Vorbeigehen  bemerken  wir  endlich,  daß  die  Fähigkeit  des

       Zensors dem   s a c h l i c h e n   Inhalt  nach nicht  näher be-

       stimmt ist, wodurch ihr Charakter allerdings  z w e i d e u t i g

       wird.

       Das Zensoramt soll ferner Männern übertragen werden, „die dem eh-

       renvollen Vertrauen,  welches  dasselbe  voraussetzt,    v o l l-

       s t ä n d i g     e n t s p r e c h e n“.    Diese  pleonastische

       Scheinbestimmung, Männer  zu  einem  Amt  zu  wählen,  denen  man

       vertraut, daß  sie dem  ehrenvollen Vertrauen,  welches ihnen ge-

       schenkt  wird,     v o l l s t ä n d i g    e n t s p r e c h e n

       (w e r d e n?),   ein allerdings  sehr vollständiges  Vertrauen -

       ist nicht weiter zu erörtern.

       Endlich sollen die Zensoren Männer sein,

      

       „welche, wohldenkend  und scharfsichtig  zugleich, die    F o r m

       von dem   W e s e n   der  Sache zu  s o n d e r n  verstehen und

       mit  s i c h e r m  T a k t e  sich über  B e d e n k e n  h i n-

       w e g z u s e t z e n   wissen, wo   S i n n   und  T e n d e n z

       einer Schrift  a n  s i c h  diese Bedenken nicht rechtfertigen“.

      

       Mehr oben dagegen schreibt die Instruktion vor:

      

       „Mit Rücksicht  hierauf“ (nämlich  die Untersuchung  der Tendenz)

       „haben die  Zensoren ihre  Aufmerksamkeit auch  besonders auf die

       F o r m  und den  T o n  d e r  S p r a c h e  der Druckschriften

       zu richten  und, insofern  durch Leidenschaftlichkeit, Heftigkeit

       und Anmaßung  ihre Tendenz  sich als eine verderbliche darstellt,

       deren Druck nicht zu gestatten.“

      

       Einmal also  soll der  Zensor die   T e n d e n z   a u s   d e r

       F o r m,   das andere  Mal die   F o r m   a u s   d e r   T e n-

       d e n z   beurteilen. War  vorhin schon  der    I n h a l t  ganz

       verschwunden als  Kriterium des Zensierens, so verschwindet jetzt

       auch die   F o r m.   Wenn nur die Tendenz gut ist, so hat es mit

       den   V e r s t ö ß e n  d e r  F o r m  nichts auf sich. Mag die

       Schrift auch  nicht gerade sehr ernsthaft und bescheiden gehalten

       sein, mag  sie heftig,  leidenschaftlich, anmaßend  scheinen, wer

       wird sich  durch die   r a u h e   A u ß e n s e i t e  schrecken

       lassen? Man  muß das    F o r m e l l e    vom    W e s e n    zu

       unterscheiden wissen.  Jeder Schein  der Bestimmungen  mußte auf-

       gehoben, die Instruktion mußte mit einem  v o l l k o m m e n e n

       W i d e r s p r u c h   g e g e n   s i c h   s e l b s t  enden;

       denn alles,  woraus die  Tendenz erkannt  werden  soll,  empfängt

       vielmehr erst  seine Qualifizierung aus der Tendenz und muß viel-

       mehr aus der Tendenz erkannt werden. Die Heftigkeit des Patrioten

       ist heiliger  Eifer, seine  Leidenschaftlichkeit ist die Reizbar-

       keit des Liebenden, seine Anmaßung eine hingebende Teilnahme, die

       zu maßlos ist, um mäßig zu sein.

       A l l e   o b j e k t i v e n  N o r m e n  sind weggefallen, die

       p e r s ö n l i c h e  Beziehung ist das Letzte, und der  T a k t

       des Zensors   d a r f   eine  Bürgschaft genannt werden. Was kann

       also der  Zensor verletzen?  Den Takt. Und Taktlosigkeit ist kein

       Verbrechen.

      

       #24# Karl Marx

       -----

       Was ist auf Seite des Schriftstellers bedroht? Die Existenz. Wel-

       cher Staat  hat je die Existenz ganzer Klassen vom Takt einzelner

       Beamten abhängig gemacht?

       Noch einmal,   a l l e  o b j e k t i v e n  N o r m e n  s i n d

       w e g g e f a l l e n;   von Seite  des Schriftstellers  ist  die

       Tendenz der  letzte Inhalt, der verlangt und vorgeschrieben wird,

       die formlose  Meinung als  Objekt; die  Tendenz als  Subjekt, als

       Meinung von  der Meinung, ist der Takt und die einzige Bestimmung

       des Zensors.

       Wenn aber die Willkür des Zensors - und die Berechtigung der blo-

       ßen Meinung  ist die  Berechtigung der  Willkür - eine Konsequenz

       ist, die  unter dem  Schein sachlicher Bestimmungen verbrämt war,

       so spricht  die Instruktion  dagegen mit  vollem  Bewußtsein  die

       Willkür des   O b e r p r ä s i d i u m s   aus; diesem wird ohne

       weiteres  Vertrauen   geschenkt,  und      d i e s e s      d e m

       O b e r p r ä s i d e n t e n     g e s c h e n k t e      V e r-

       t r a u e n  ist die letzte  G a r a n t i e  d e r  P r e s s e.

       So  ist  das  Wesen  der  Zensur  überhaupt  in  der  hochmütigen

       Einbildung des Polizeistaates auf seine Beamten gegründet. Selbst

       das Einfachste  wird  dem  Verstand  und  dem  guten  Willen  des

       Publikums nicht  zugetraut; aber  selbst das  Unmögliche soll den

       Beamten möglich sein.

       Dieser Grundmangel geht durch alle unsere Institutionen hindurch.

       So z.B. sind im Kriminalverfahren Richter, Ankläger und Verteidi-

       ger in   e i n e r  P e r s o n  vereinigt. Diese Vereinigung wi-

       derspricht allen  Gesetzen der  Psychologie. Aber  der Beamte ist

       über die  psychologischen Gesetze erhaben, wie das Publikum unter

       demselben steht.  Doch ein  mangelhaftes Staatsprinzip  kann  man

       entschuldigen; aber  unverzeihlich wird es, wenn es nicht ehrlich

       genug ist,  um konsequent  zu  sein.  Die    V e r a n t w o r t-

       l i c h k e i t   der Beamten müßte so unverhältnismäßig über der

       des Publikums  stehen wie  die Beamten  über  dem  Publikum,  und

       gerade hier,  wo die Konsequenz allein das Prinzip rechtfertigen,

       es innerhalb seiner Sphäre zum rechtlichen machen könnte, wird es

       aufgegeben, und gerade hier wird das entgegengesetzte angewandt.

       Auch der  Zensor ist  Ankläger, Verteidiger  und Richter in einer

       Person;  dem   Zensor  ist   die     V e r w a l t u n g    d e s

       G e i s t e s   anvertraut;  der  Zensor  ist    u n v e r a n t-

       w o r t l i c h.

       Die Zensur  könnte nur  einen   p r o v i s o r i s c h   loyalen

       Charakter erhalten,  wenn sie  den  o r d e n t l i c h e n  G e-

       r i c h t e n   unterworfen würde,  was allerdings unmöglich ist,

       solange es  keine objektiven  Zensurgesetze gibt.  Aber  das  al-

       lerschlechteste Mittel ist, die Zensur wieder vor Zensur zu stel-

       len, etwa vor einen Oberpräsidenten oder ein Oberzensurkollegium.

       Alles, was  von dem Verhältnis der Presse zur Zensur, gilt wieder

       vom Verhältnis  der Zensur  zur Oberzensur und vom Verhältnis des

       Schriftstellers  zum   Oberzensor,  obgleich  ein    M i t t e l-

       g l i e d  eingeschoben ist. Es ist dasselbe

      

       #25#

       -----

       Titelseite   der   1851   von   Hermann   Becker   herausgegebene

       „Gesammelten Aufsätze von Karl Marx“, Heft 1

      

       #26#

       -----

      

       #27# Bemerkungen über die preußische Zensurinstruktion

       -----

       Verhältnis, auf  eine höhere  Staffel gestellt,  der  merkwürdige

       Irrtum, die  Sache zu  lassen und ihr ein anderes Wesen durch an-

       dere Personen  geben zu wollen. Wollte der  Z w a n g s s t a a t

       loyal sein, so höbe er sich auf. Jeder Punkt erforderte denselben

       Zwang und  denselben Gegendruck. Die Oberzensur müßte wieder zen-

       siert werden.  Um diesem tödlichen Kreis zu entgehen, entschließt

       man sich, illoyal zu sein, die Gesetzlosigkeit beginne nun in der

       dritten oder  neunundneunzigsten Schichte.  Weil dies  Bewußtsein

       dem Beamtenstaat  unklar  vorschwebt,  sucht  er  wenigstens  die

       Sphäre der  Gesetzlosigkeit so hoch zu stellen, daß sie den Blic-

       ken entschwindet, und glaubt dann, sie sei verschwunden.

       Die eigentliche   R a d i k a l k u r   d e r   Z e n s u r  wäre

       ihre  A b s c h a f f u n g;  denn das Institut ist schlecht, und

       die Institutionen  sind mächtiger  als die  Menschen. Doch, unsre

       Ansicht mag  richtig sein oder nicht. Jedenfalls  g e w i n n e n

       die  preußischen  Schriftsteller    d u r c h    d i e    n e u e

       I n s t r u k t i o n,   entweder an    r e e l l e r    F r e i-

       h e i t,  oder an  i d e e l l e r,  an  B e w u ß t s e i n.

       

       Rara temporum felicitas, ubi quae velis sentire et quae

       sentias dicere licet [15]

      

       Geschrieben Anfang Februar bis 10. Februar 1842

       Nach: Karl Marx, „Gesammelte Aufsätze“, herausgegeben von Hermann

       Becker, 1. Heft, Köln 1851.

 Karl Marx/ Friedrich Engels - Werke. Band 1, (Karl) Dietz Verlag, Berlin 1976. S. 3-25.

######
 Anhang und Register
       
       #594#
       -----
       
       #595#
       -----
       Anmerkungen
       
       1 Mit dem  Artikel "Bemerkungen  über die  neuste preußische Zen-
       surinstruktion" begann  Marx seine  publizistische Tätigkeit. Die
       Veröffentlichung  der   preußischen  Zensurinstruktion   vom  24.
       Dezember 1841  veranlaßte Marx, sich an der politischen Auseinan-
       dersetzung über die Notwendigkeit der Pressefreiheit und über den
       Charakter der  preußischen Zensurgesetzgebung  zu beteiligen.  Er
       schrieb den  Artikel in  der Zeit  von Anfang Februar bis zum 10.
       Februar 1842.
       Die in dem Artikel behandelte Frage der Pressefreiheit widerspie-
       gelte die  zu Beginn  der vierziger Jahre immer stärker werdenden
       Forderungen der liberalen und demokratischen Bewegung in Deutsch-
       land.  Die  neue  Zensurinstruktion  rief  bei  vielen  Liberalen
       zunächst die  Illusion hervor, daß sie der Beginn einer neuen Ära
       sei, tatsächlich hielt sie jedoch die reaktionäre preußische Zen-
       sur nicht nur aufrecht, sondern verschärfte sie noch.
       Der Artikel  wurde im  ersten Band  der von  Arnold Ruge  in  der
       Schweiz herausgegebenen "Anekdota zur neuesten deutschen Philoso-
       phie und Publicistik" veröffentlicht, der im Februar 1843 heraus-
       kam. Am  26. und  28.März 1843 erschien in der "Mannheimer Abend-
       zeitung" unter  dem Titel  "Tendenz-Censur" ein  Teilabdruck. Mit
       den "Bemerkungen  über die  neueste preußische  Zensurinstrukion"
       wurden 1851 die "Gesammelten Aufsätze von Karl Marx", herausgege-
       ben von Hermann Becker, eröffnet. 3
       
       2 Timeo Danaos  et dona ferentes. (Ich fürchte die Danaer, selbst
       wenn sie  Gschenke bringen.) - Zitat aus Virgils "Aeneis", 2, 49.
       3
       
       3 Die am  24. Dezember  erlassene Zensurinstruktion  wurde am 27.
       Dezember 1841  im Mitteilungsblatt  der Regierung  zum  erstenmal
       veröffentlicht. Die  preußischen Tageszeitungen  publizierten sie
       in der  ersten Januarhälfte 1842. Da die von Marx benutzte Quelle
       nicht ermittelt  wurde, erfolgt  der Nachweis der Zitate nach der
       "Cirkular-Verfügung  an  sämmtliche  Königl.  Oberpräsidien,  die
       Handhabung der  Censur betreffend,  vom 24.Dezember 1841", veröf-
       fentlicht im  "Ministerial-Blatt für  die gesammte innere Verwal-
       tung in  den Königlich  Preußischen Staaten", Berlin, 2. Jg., Nr.
       15 vom 27. Dezember 1841. 3 28 172 191
       
       4 Es handelt  sich um  die "Verordnung, wie die Zensur der Druck-
       schriften nach  dem Beschluß des deutschen Bundes vom 20sten Sep-
       tember d.J.  auf fünf  Jahre einzurichten  ist. Vom 18ten Oktober
       1819", die  in der  "Gesetz-Sammlung für  die Königlichen Preußi-
       schen Staaten", Berlin 1819, veröffentlicht ist. 3 191
       
       5 Verum index sui et falsi. (Die Wahrheit ist der Prüfstein ihrer
       selbst und  der  Unwahrheit.)  Abgeleitetes  Zitat  aus  Spinozes
       "Ethica", pars secunda, "De natura et origine mentis", propositio
       XLIII, scholium. 6
       
       #596# Anhang und Register
       -----
       6 Johann Wolfgang von Goethe, "Rechenschaft". 6
       
       7 Friedrich von  Schiller, "Über naive und sentimentalische Dich-
       tung". 6
       
       8 Laurence Sterne,  "The life  and opinions  of Tristram  Shandy,
       Gentleman", London 1793, vol. I, ch. XI. 7
       
       9 "tous les  genres sont  bons, excepté le genre ennuyeux" ("alle
       Gattungen von  Menschen sind gut, mit Ausnahme der langweiligen")
       - Zitat  aus dem  Vorwort der Komödie L'enfant prodigue" von Vol-
       taire. 8
       
       10 Die Gründungsakte  des Deutschen  Bundes (Deutsche Bundesakte)
       vom 8.Juni 1815, in der die Unabhängigkeit der 34 deutschen Staa-
       ten und  damit die  politische Macht der deutschen Fürsten bestä-
       tigt wurde,  enthielt in Art. 18 das Versprechen, daß der Bundes-
       tag sich  bei seiner  ersten  Zusammenkunft  mit  der  "Abfassung
       gleichförmiger Verfügungen  über die  Preß-Freiheit" beschäftigen
       werde. Der  Bundestag, die  oberste Repräsentation  des Deutschen
       Bundes, verwirklichte die Pressefreiheit nicht. 9
       
       11 Lettres de cachet sind im Namen oder im Auftrag der Könige von
       Frankreich geschriebene  und versiegelte Briefe, durch die Perso-
       nen ohne Urteil in die Bastille oder in ein anderes Staatsgefäng-
       nis eingekerkert  oder des  Landes verwiesen  wurden. Seit Ludwig
       XIV. wurden  sie vor allem zur Verhaftung oder Verbannung von po-
       litischen Gegnern  mißbraucht. Durch ein Dekret der französischen
       Nationalversammlung vom 23.Juni 1789 wurden die lettres de cachet
       verboten. 11
       
       12 Durch die Verhaftung des Erzbischofs von Köln im November 1837
       war zwischen  dem protestantisch-preußischen Staat und der katho-
       lischen Kirche  erneut ein  Konflikt entstanden  (Kölner Wirren).
       Der Erzbischof  von Köln,  Clemens August Freiherr von Droste-Vi-
       schering, hatte  Ehen zwischen  Katholiken und  Protestanten  nur
       dann die  kirchliche Weihe  gestattet, wenn das Versprechen abge-
       legt wurde,  die Kinder katholisch taufen zu lassen und zu erzie-
       hen. Das  widersprach den  preußischen Staatsgesetzen.  In diesen
       war festgelegt, daß bei Ehen zwischen Katholiken und Protestanten
       die Konfession  des Vaters maßgebend ist. In der darauf folgenden
       mehrjährigen Auseinandersetzung ging es um das Verhältnis der ka-
       tholischen Kirche  zum preußischen Staat. Unter Friedrich Wilhelm
       IV. wurde  im Mai  1842 nach  langwierigen Verhandlungen zwischen
       preußischen Diplomaten  und Papst Gregor XVI. der Konflikt beige-
       legt. Er  endete de  facto mit einer Kapitulation der preußischen
       Regierung vor der katholischen Kirche. 12 449
       
       13 Christoph Martin  Wieland, "Der  neue Amadis", Teil 2, 17. Ge-
       sang. 17
       
       14 Miguel de  Cervantes Saavedra,  "Don Quijote", Teil 4, Kap. 47.
       18
       
       15 Rara temporum  felicitas, ubi  quae velis sentire et quae sen-
       tias dicere  licet. (Seltenes Glück der Zeiten, in denen man den-
       ken kann,  was man  will, und sagen kann, was man denkt.) - Zitat
       aus Tacitus' "Historiae", liber 1, 1. 27
       

       


***

[1905. Zensur, Zensor, zensieren] 

Auf Bilder klicken oder mit rechter Moustaste in neuem Tab als Datei - nicht als Bild - öffnen, dann vergrößern und lesen]


Meyers Großes Konversations-Lexikon, Bd. 20, 1905, S. 889-890.

***

[1915] 

Karl Paumgartten (*), "Die Zensur", in: Die Muskete, 25. Februar 1915

(*) Karl Paumgartten, eigentlich Karl Huffnagl (1872–1927) war ein ultranationalistischer österreichischer Journalist, der u.a. seine antisemitischen Beiträge mit dem Pseudonym Nithart Stricker unterschrieben hatte. Unter diesem Namen veröffentlichte er 1919 auch eine Auswahl seiner Gedichte, darunter auch das über die Zensur (siehe: Zehn Jahre schwarz-gelbes Leben. Mit Zeichnungen von Fritz Schönpflug,  Verlegt bei Ed. Strache, Wien - Warnsdorf - Leipzig 1919, S. 83-84). In dem im Stil des großösterreichischen Geschichtsrevisonismus verfassten 
Klappentextes schreibt der Verfasser: Wer die 'Muskete' kennt, der kennt auch mich. Früher Z.A. Springh, de Gal, Bufo, La Hire  - jetzt Karl Paumgartten und Nithart Stricker, war, bin und bleibe ich trotz Namensänderung und Namensvielheit nur Einer: ein Österreicher. 

***

[1926. Caricatură politică în care se critică cenzura autorităţilor române]  

[1926. Anprangern der Zensur; politische Karikatur aus der zeitgenössischen rumänischen Presse] 

#

[1926. Lascăr Antoniu, „Fiecare ţară are presa pe care o merită” (Jedes Land hat die Presse, die es verdient), în: Adevărul, anul 39, nr. 13175, 27 noiembrie 1926, p. 1]

Lascăr Antoniu, „Fiecare ţară are presa pe care o merită”, în: Adevărul, anul 39, nr. 13175, 27 noiembrie 1926, p. 1

#



[1938. Warum wurden „Adeverul“, „Dimineatza“ und „Lupta“ verboten?]

[1938. De ce au fost interzise „Adeverul“, „Dimineaţa“ şi „Lupta“?]

Warum wurden „Adeverul“, „Dimineatza“ und „Lupta“ verboten?

Der Wortlaut des Ministerratsbeschlußes

Bukarest, 31. Dezember

Die Regierung hat bekanntlich die jüdischen Zeitungen Dimineatza“, Lupta“ und „Adeverul“ eingestellt. Der diesbezügliche Vorschlag des Ministerpräsidenten an den Ministerrat lautete:

Meine Herren Minister! Um den Geist der öffentlichen Meinung in Rumänien vor den schädlichen Einflüssen zerstörender Tendenzen zu bewahren, die, der Tradition des rumänischen Schrifttums entbehrend, unentwegt die gesunde Moral des Landes untergruben, beschließt der Ministerrat, der von Anfang an alle Hindernisse, welche sich der christlichnationalen Idee in den Weg stellen, hinwegräumen will, welche Folgen sich auch daraus ergeben mögen, und das Problem der Wiedererweckung des öffentlichen Bewußtseins als eine Familienangelegenheit des eingesessenen Elementes betrachtet, folgende Maßnahme:

Die Einstellung der Zeitungen „Adeverul“, „Dimineatza“ und „Lupta“, die in der Mehrheit von Fremden geschrieben und geleitet werden und gegen die Interessen des Rumänentums arbeiten. Die Einstellung hat ab 30. Dezember 1937 zu geschehen.

Unsere Exekutivorgane sind mit der Durchführung dieses Beschlusses betraut. Wenn Sie, meine Herren Minister, damit einverstanden sind, dann bitte ich das beiliegende Ministerratsprotokoll zu unterschreiben.

OktavianGoga

Der Ministerratsbeschluß hatte folgenden Wortlaut:

Der Ministerrat hat in seiner Sitzung vom 29. Dezember 1937, das Referat des Ministerpräsidenten in Betracht ziehend, mit Nr. 4344 vom 29. Dezember 1937 entschieden:

Art. 1. Er heißt in der Gänze das Referat gut und beschließt die Einstellung der Zeitungen „Adeverul“, „Dimineatza“ und Lupta“ ab 30. Dezember 1937.

Art. 2. Der Ministerpräsident, der Innenminister und der Justizminister sind mit der Durchführung

des Beschlusses betraut.

Die Namen der Minister

Banater Deutsche Zeitung, 20. Jg., Nr. 1, 1. Januar 1938, S. 3

#


[1942. In einer unter der Dachzeile „Vom Tage” veröffentlichten Nachricht wird in der gleichgeschalteten „Südostdeutschen Tageszeitung” über die „Maßregelung” der von Pamfil Şeicaru herausgegebenen Zeitung „Curentul” und über die Entlassung des für das Blatt zuständigen Zensors berichtet. Das Blatt wurde mit einem Verweis bestraft.] 

[1942. Într-o ştire publicată în ziarul nazist „Südostdeutsche Tageszeitung” (ediţia Banat) se vorbeşte despre demiterea unui cenzor care a permis apariţia unui articol în ziarul, editata de Pamfil Şeicaru, „Curentul”. Ziarul a fost pedepsit cu o mustrare.] 

Südostdeutsche Tageszeitung, 69 (24) Jg., 31. März 1942, S. 5.

#

[1948. Publicaţiile interzise până la 1 Mai 1948. Editat de Ministerul Artelor şi Informaţiilor, Bucureşti, 1948, 522 pp.]

***

[28 noiembrie 1948. Pasaj din autobiografia lui Ivan Deneş]

[28. November 1948. Auszug aus der Selbstbiografie von Ivan Deneş]

[...] Vorbind diferite limbi străine (franceza, germană, engleză, maghiară) şi pe baza liceului(?) [greşeală de transcriere, corect: licenţă - W.T.] am fost angajat la Anticariatul General.-

Aici, timp de aproape două luni de zile am lucrat la depozit, efectuînd selecţiunea politică a cărţilor precum şi diverse alte operaţiuni: clasări, registrări etc. La data de 1 noiembrie 1948 am cerut concediu de o lună de zile, pentru a mă pregăti la examenul de admitere la doctorat.-
[...] 

ACNSAS, I 211772, vol. 1, ff. 201-208 (aici f. 208). 

***

[17 noiembrie 1974. „B. Nicolau” îl informează pe mr. Ion Indrei despre nişte texte, destinate publicării în pagina germană a revistei timişorene „Forum studenţesc” şi care în urma intervenţiei cenzurii şi Securităţii au fost suprimate]

[17. November 1974. „B. Nicolau” informiert Major Ion Indrei über einige Texte, die in der deutschsprachigen Beilage der Temeswarer Zeitschrift „Forum studenţesc” veröffentlicht werden sollten, deren Drucklegung jedoch von der Zensur und der Securitate verhindert wurde]

ACNSAS, I 184945 ff. 25-25c.

(*) Der in dem Bericht erwähnte Erhardt Hummel war bis 1977, dem Jahr als die Zensur in Rumänien offiziell abgeschafft wurde, als Zensor in Temeswar tätig. Zu seinem Aufgabenbereich gehörte die Überwachung der Drucklegung der lokalen deutschsprachigen Tageszeitung, „Neue Banater Zeitung” (NBZ). Aus dem Bericht geht hervor, dass Hummel auch die deutschsprachige Beilage des Temeswarer Studentenblattes „Forum studenţesc” ideologisch überwachte. Die von ihm stammende Interpretation des Textes „drei augenblicke” wurde von der Securitate übernommen und als belastendes Argument während der Ermittlungen in dem gegen mich 1975 eingeleiteten Strafverfahren eingesetzt (hier unter dem Stichwort „trei clipe”). Nachdem die Zensur abgeschafft wurde, war Hummel als Redakteur tätig. In einer Anfang der 1970er Jahre von der Zensurbehörde erstellten Liste taucht der Name Hummels als Überprüfer von Druckerzeugnissen in Temeswar auf. (Siehe: Liliana Corobca, Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977 / Die Institution der Zensur im kommunistischen Rumänien. 1949-1977, 2. Bd., Editura Ratio et Revelatio, Oradea 2014, S. 281). Hier tauchen auch weitere Namen von Personen auf, die als ideologische Wächter deutschsprachiger Druckerzeugnisse eingesetzt wurden oder eingesetzt werden sollten, z.B. Dieter Drotleff (Ebenda, S. 279), Maria A. Mesch (S. 275), Mihai Wendling (S. 281). Einen analytischen Überblick über die Funktionsweise der Zensur enthält der Band von Marian Petcu (Hg.): Cenzura în spaţiul cultural românesc (Die Zensur im kommunistischen rumänischen Kulturraum), Comunicare.ro, Bucureşti 2005. William Totok

(*) Erhardt Hummel a activat pînă-n 1977 ca cenzor la Timişoara, avînd misiunea de a supraveghea ziarul local german „Neue Banater Zeitung” (NBZ), dar şi pagina germană a revistei studenţeşti „Forum studenţesc”. Interpretarea textului „drei augenblicke” („trei clipe”), făcută de el, a fost preluată de către Securitate în cursul anchetei penale la care am fost supus în 1975 (a se vedea menţiunile privind textul „trei clipe”). Hummel apare într-o listă, întocmită la începutul anilor 1970, în care sînt menţionate mai multe persoane care au fost sau urmau a fi desemnate ca cenzori (cf: Liliana Corobca, Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977. vol. 2, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, p. 281). Tot acolo mai apar ca supraveghetori ai scrierilor în limba germană, Dieter Drotleff (ibidem, p. 279), Maria A. Mesch (p. 275), Mihai Wendling (p. 281). Pentru detalii privind funcţionarea cenzurii a se vedea: Marian Petcu (coord.): Cenzura în spaţiul cultural românesc, Comunicare.ro, Bucureşti, 2005. William Totok

***

[5 august 1964. Situaţia compoziţiei naţionale a salariaţilor din aparatul de cenzură - Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor – DGPT]

[5. August 1964. Die nationale Zusammensetzung des Zensurapparates – offizielle Bezeichnung: Generaldirektion für Presse- und Druckerzeugnisse, rum. abgekürzt: DGPT]  

SITUATIA compoziţiei naţionale a salariaţilor

5 august 1964

			Anul
	1954		1959		1964
Nationali-	Numeric	Procent	Numeric	Procent	Numeric	Pro-
tatea						cent
Români	275	73,14%	251	72,13%	333	73,84%
Maghiari	23	6,12%	35	10,34%	49	10,86%
Evrei	68	18,08%	50	14,37%	50	11,09%
Alte naţi-	10	2,66%	11	3,16%	19	4,21%
onalităţi
Total	376	100%	348	100%	451	100%

[36.1964, f. 151]

Corobca, op. cit., vol. 1, p. 105

***


[17 martie 1967. Cronica lui D. Costin „Unfilm cu o fată fermecătoare”, în regia lui Lucian Bratu, după un scenariu de Radu Cosaşu, din organul central al PCR; filmul a fost retras, fiind considerat „decadent”, inclusiv de către Securitate care îl 

supraveghea pe scenarist şi cu ajutorul agentului „Aurel Bantaş”]  

[17. März 1967. Besprechung des als dekadent eingestuften und danach verbotenen Spielfilms von Lucian Bratu, „Un film cu o fată fermecătoare”, nach einem Drehbuch von Radu Cosaşu, auf den die Securitate „Aurel Bantaş” angesetzt hatte] 

#

[25 martie 1967. Finalul unei note, înmînate de „Aurel Bantaş” ofiţerului său de legătură, lt. Ion Pau]

[25. März 1967. Schlussabsatz aus einem Bericht von „Aurel Bantaş”, den er seinem Verbindungsoffizier Leutnant Ion Pau überreicht hatte]

 

ACNSAS, I 260856, vol. 1, ff. 10-11 (aici f. 11)

***

[14 aprilie 1984. Ofiţerul de Securitate care răspundea de supravegherea scriitorilor şi intelectualilor din Timişoara şi judeţul Timiş întocmeşte un raport amănunţit din care se desprinde cît de mare era gradul de suspiciuni faţă de această categorie de cetăţeni; documentul conţine cîteva erori pe care nu le rectificăm, important este conţinutul global din care se desprinde şi nervozitatea crescîndă a aparatului poliţienesc politic]

[14. April 1984. Der für die Überwachung der Temeswarer Intellektuellen zuständige Ressortleiter der Temescher Securitate verfasst einen ausführlichen Bericht, in dem er diese Kategorie von Bürgern verdächtigt, staatsfeindliche Ideen zu verbreiten und systemfeindliche Aktionen zu planen, was auch auf eine wachsende Nervosität des politischen Polizeiapparates schließen lässt; der Bericht enthält mehrere Sachfehler, die jedoch nicht die globale Aussage des Textes beeinträchtigen] 

ACNSAS, D 120, vol. 9, ff. 328-335

***




[4 septembrie 1986. Scriitorul „Udrea” din Cluj predă ofiţerului său de legătură, lt. col. Velea Eugen, 1940-2002, o notă în care relatează despre o călătorie efectuată în R. D. G., despre discuţiile avute acolo cu diferite persoane, între care şi cu Eva Behring, 1936-2004, despre care menţionează că e „filo-română” şi că e nemulţumită că lectoratul de la editura Volk und Welt a „încăput pe mîna lectorului pentru Ungaria”, ceea ce în atmosfera antimaghiară din anii xenofobiei ceauşiste dirijate venea în întîmpinarea Securităţii care pretutindeni vedea duşmani care atentează la integritatea ţării şi care, după desfiinţarea cenzurii în 1977, era preocupată să împiedice apariţia unor lucrări considerate „iredentiste”, stimulînd, pe de altă parte, publicarea unor lucrări anti-maghiare, în străinătate şi-n România, chiar dacă autorii erau, de exemplu, legionari]

ACNSAS, D 118, vol. 5, ff. 189-191

Zweiter Teil hier - partea a doua aici

Dritter Teil hier - Partea a treia aici

 Letzte Aktualisierung - 3. 3. 2019 - ultima actualizare