Operaţiuni de intoxicare (1)
Scrierile memorialistice ale foştilor diplomaţi ai regimului ceauşist, acreditaţi în Germania, Constantin Gîrbea şi Marcel Dinu.
20.06.2012
După prăbuşirea comunismului în mai toate ţările „lagărului socialist“ au apărut numeroase scrieri semnate de foşti demnitari ai vechiului regim, nomenclaturişti, ofiţeri ai serviciilor secrete, diplomaţi, jurnalişti ş.a.m.d.
Multe din scrierile cu tentă memorialistică sau autobiografică semnate de această categorie de autori se disting printr-un pronunţat ton justificativ, minimalizînd propria contribuţie la menţinerea sistemului politic prin aruncarea unor culpe asupra altora. În prea puţine scrieri de acest gen se poate observa dorinţa reală a unor autori de a reconsidera critic trecutul dictatorial apăsător.
Totodată, în multe din aceste cărţi se poate observa mai degrabă încercarea de a creiona o armonie demonstrativă existentă între diverşii actori politici ai vechiului sistem, prezentaţi ca prizonieri involuntari ai unor vremuri tulburi, dar care cu toţii au activat în spiritul unui ideal superior, patriotic, opus comunismului dominant. Aproape toţi se disting printr-o memorie selectivă accentuată.
Foştii demnitari, convertiţi peste noapte în patrioţi militanţi şi democraţi, şi-au adaptat discursul de ieri la cel al limbajului de lemn anticomunist al perioadei postcomuniste.
De curînd au apărut două scrieri care, în linii mari, se încadrează în această schemă, schiţată foarte pe scurt, şi care merită a fi analizate nu numai din perspectiva credibilităţii istorice. Este vorba despre doi funcţionari superiori ai Ministerului de Externe din Bucureşti, ambii, la un moment dat, trimişi în misiune diplomatică în Republica Federală Germania şi după 1990 în spaţiul post-sovietic.
Marcel Dinu, diplomat din 1964, deci din perioada regimului stalinist al lui Gheorghiu-Dej, a fost ambasador în R.F.G. între anii 1986 şi 1990, şi apoi ambasador în Moldova între anii 1997 şi 1999. Marcel Dinu este autorul volumului memorialistic intitulat 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi.
*Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Fundaţia Europeană Titulescu. Seria relaţii internaţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Constantin Gîrbea, Diplomat şi ziarist, Editura Detectiv, Bucureşti, 2011.
*
RFE, 27.6. 2012
Operaţiuni de intoxicare (2)
Scrierile memorialistice ale foştilor diplomaţi ai regimului ceauşist, acreditaţi în Germania, Constantin Gîrbea şi Marcel Dinu.
27.06.2012
Cititorul care va aştepta să descopere în cele două cărţi semnate de foştii diplomaţi, Marcel Dinu şi Constantin Gîrbea, nişte dezvăluiri senzaţionale, legate de felul cum a funcţionat diplomaţia în perioada comunismului va constata deja după primele pagini că aşa ceva nu va afla. Amintirile celor doi, însă, sunt mai degrabă semnificative pentru ceea ce trec sub tăcere decît pentru conţinutul lor real.
Ceea ce se poate observa este un uşor ton de autovictimizare, combinat cu auto-elogierea activităţii „în slujba poporului“ care transgresează, mai ales, credibilitatea memorialistului diplomat Marcel Dinu. Pentru a minimaliza rolul său ca un pion important al regimului ceauşist, plasat într-una din cele mai sensibile locaţii ale politicii externe, fostul ambasador în RFG (între anii 1986 şi 1990) încearcă să acrediteze ideea că el fusese o victimă a poliţiei politice. Recurgînd la stilul aluziv al conspirologilor, Dinu aminteşte la un moment dat de faptul că s-a aflat „sub o urmărire strictă din partea organelor atotputernicei Securităţi“ (p. 118).
Estompează, însă, cu „talent diplomatic“ sarcinile concrete pe care le-au avut „organele“ în cadrul ambasadelor. Nu aflăm mai nimic despre acea interdependenţă între sarcinile unor diplomaţi, primite şi executate în numele aparatului diplomatic şi cel al aparatului invizibil al Securităţii.
Semnificative pentru ocolirea acestui complex sunt două momente din timpul şederii lui Marcel Dinu în Germania federală, din 1989. Primul episod, ocolit cu grijă de către autor, se referă la Congresul Bisericii evanghelice din Berlinul Occidental, din vara lui 1989, cînd urma să se organizeze o dezbatere legată de situaţia social-politică din România, întitulată „Camera română din casa europeană“. La respectiva întîlnire urma să participe şi scriitoarea Herta Müller. Regimul de la Bucureşti a încercat atunci prin toate mijloacele să împiedice această întrunire, punîndu-şi în mişcare nu numai agenţii ci şi aparatul diplomatic.
Organizatorii, însă, fuseseră şantajaţi şi din partea Bisericii evanghelice din România cu îngheţarea relaţiilor bilaterale şi cu refuzul de a participa la reuniunea de la Berlin, dacă nu se va contramanda dezbaterea amintită. În ultimă instanţă, Herta Müller nu a mai participat. Ar fi fost totuşi interesant să aflăm din memoriile lui Marcel Dinu cum a arătat raportul său către centrala din Bucureşti, în care a relatat despre acest „succes al politicii externe româneşti“ la care a contribuit şi el.
Într-o cuvîntare ţinută în toamna anului 2010, cînd a fost distinsă cu premiul pentru drepturile omului „Franz Werfel“, laureata Premiului Nobel pentru Literatură a descris acest incident inspirat din umbră şi de Securitate. (A se vedea aici şi un articol din Börsenblatt, din 1.11.2009; alte detalii au fost postate pe blogul revistei Halbjahresschrift aici şi difuzate de Europa liberă, pe data de 18. 1. 2011). Dovezile pentru implicarea Securităţii se cunosc din documentele păstrate în arhiva CNSAS.
Celălalt episod pe care Dinu nu-l ocoleşte în carte se referă la revoluţia contra regimului ceauşist din decembrie 1989. El vorbeşte despre încercarea unor demonstranţi de a pătrunde cu forţa în incinta ambasadei din Bonn şi la momentele tensionate şi dramatice de atunci, insinuînd că unii dintre manifestanţi ar fi avut arme albe şi de foc, avînd intenţia de a recurge la violenţă (pp. 146-147). Marcel Dinu uită, însă, să spună de unde ştie că, într-adevăr, unii dintre demonstranţi erau înarmaţi. Nu uită, în schimb, să afirme în acest context că cele mai neplăcute demonstraţii care s-au derulat în cursul mandatului său în faţa amabasadei „au fost cele ale iredentiştilor maghiari“ care pentru a atrage mai mulţi participanţi i-ar fi plătit pe aceştia cu sume între 30 şi 50 de mărci (p. 145).
*Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Fundaţia Europeană Titulescu. Seria relaţii internaţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Constantin Gîrbea, Diplomat şi ziarist, Editura Detectiv, Bucureşti, 2011.
*
RFE, 4.7. 2012
Operaţiuni de intoxicare (3)
Scrierile memorialistice ale foştilor diplomaţi ai regimului ceauşist, acreditaţi în Germania, Constantin Gîrbea şi Marcel Dinu.
04.07.2012
Volumul lui Constantin Gîrbea, „Diplomat şi ziarist“, este un amestec de amintiri personale, tributare stilului protocronismului păşunist, cernite totdeauna printr-o sită deasă, patriotică, şi articole alese din presa germană a vremii sau articole pe care el le-a publicat în revista securiştilor rezervişti „Vitralii“ şi mai ales în „Tribuna României“.
Această gazetă de propagandă externă a regimului a apărut după 1972 la Bucureşti şi era destinată, în exclusivitate, exilului românesc. Primul ei redactor şef era scriitorul protocronist Paul Anghel (1931-1995), iar din 1974 pînă-n 1990 era condusă de Petre Ghelmez (1932-2001). „Tribuna României“ succeda, de fapt, revista de şi mai tristă amintire „Glasul patriei“, înfiinţată, în 1955, în timpul stalinismului.
Sediul central al redacţiei s-a aflat la început în Berlinul de est, în capitala Germaniei comuniste, R.D.G. - DDR. După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în 1965, şi accentuarea cursului de independenţă faţă de puterea hegemonială de la Moscova, s-a efectuat mutarea la Bucureşti. Printre colaboratorii revistei au fost multe nume sonore ale mişcărilor extremiste din perioada interbelică, interzise pînă-n 1964. Printre foştii deţinuţi politici care au intrat în simbria regimului s-au aflat şi Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica şi alţii.
Articolele publicate de Constantin Gîrbea în revista „Tribuna României“ erau semnate cu pseudonimul C. Severineanu.
În capitolul dedicat Germaniei, fostul diplomat se opreşte şi asupra momentului 1967, cînd România a stabilit relaţiile diplomatice cu R.F. Germania, „împotriva voinţei ţărilor socialiste“, calificîndu-l, drept un „eveniment major“. Prezentînd faptul în dimensiuni mărite faţă de realitatea istorică propriu zisă, Gîrbea susţine că „acest gest al României“, i-ar fi „deschis Germaniei calea spre unificare“.
Recurgînd la vechiul şi falsul clişeu al victimizării României de către străinătatea nerecunoscătoare, Gîrbea afirmă că episodul stabilirii relaţiilor diplomatice „este azi subestimat“ şi „de aceea trebuie să acţionăm pentru ca România şi rolul ei în procesul de unificare germană să nu fie dat uitării“. (Text reprodus şi pe coperta volumului!)
În numeroase pasaje, autorul aminteşte de legături cu unii ziarişti străini, uitînd însă să spună că avea sarcini concrete ca diplomat să ofere acestora anumite informaţii, dacă aceste informaţii erau reale sau contrafăcute, de unde proveneau aceste informaţii şi cum arătau rapoartele sale trimise la Bucureşti, în care relata despre operaţiunile în care fuseseră implicaţi jurnalişti.
Într-un reportaj difuzat de televiziunea publică germană (ARD), la sfîrşitul anului 1988, Dagobert Lindlau a încercat să convingă opinia publică germană că programul regimului ceauşist de „sistematizare“ a localităţilor nu a fost nimic altceva decît o
Presa germană a respins în unanimitate controversatul reportaj al lui Dagobert Lindlau, în care acesta a prezentat ca dovadă - pentru ceea ce el considera o politică de dezinformare a opiniei publice - comuna bănăţeană Gottlob. Despre această comună, o agenţie de presă afirmase, dintr-o greşeală, că urmează să fie dezafectată. În realitate, era vorba despre satul învecinat, Vizejdia, despre care în ziarul „Scînteia“ (din 10 august 1988) se putea citi, negru pe alb, că urmează să dispară. Lindlau a respins orice rectificare şi a refuzat să participe la o discuţie cu membrii Comitetului pentru drepturile omului din România din cadrul Fundaţiei „Heinrich Böll“. Într-o scrisoare, din 16 februarie 1989, semnată de directorul fundaţiei, Lukas Beckmann, i se reproşează lui Lindlau faptul că s-a lăsat transformat de către regimul ceauşist într-un instrument de legitimare a politicii dictatorului român în străinătate.
Ambasadorul Marcel Dinu a fost invitat să participe alături de Lindlau la o dezbatere privind proiectele de distrugere prin sistematizare a localităţilor din România. Lindlau şi Dinu nu au acceptat această invitaţie.
În semn de recunoştinţă pentru serviciile de cosmetizare a imaginii internaţionale degradate a dictatorului, Ceauşescu personal a acceptat în preajma ultimului congres PCR din anul 1989 să-i acorde lui Dagobert Lindlau un interviu în exclusivitate, interviu despre care vorbeşte şi Constantin Gîrbea (p. 24).
Pe ocolite, fostul diplomat mai vorbeşte în cartea sa şi despre Herta Müller şi directorul Casei Literaturii din Berlin, Ernest Wichner, neputîndu-şi ascunde frustrarea că scriitoarea a refuzat să-i acorde un interviu (pp. 220-222). Şi mai ciudat este articolul-portret(?) dedicat autorului originar din România, Hans Bergel, distins cu ordinul „Meritul cultural“ (pp. 223-224). Faptul că Bergel fusese o victimă a justiţiei staliniste şi, după emigrare, un obiectiv permanent al Securităţii, nu este menţionat nici măcar printre rînduri. În schimb, revine asupra unei idei repetate excesiv: „În lumea de azi nu trebuie să se uite că România a fost prima ţară socialistă care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG. Fără aceste noi posibilităţi pentru un dialog oficial cu RDG, procesul de unificare de acum 20 de ani nu ar fi fost posibil.“ (p. 224)
* Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Fundaţia Europeană Titulescu. Seria relaţii internaţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Constantin Gîrbea, Diplomat şi ziarist, Editura Detectiv, Bucureşti, 2011.
RFE, 7. 9. 2016
Însemnările unui fost ministru de externe ceauşist
07 septembrie, 2016
Jurnalul lui Ştefan Andrei (1931-2014).
În ultimii ani au apărut numeroase cărţi memorialistice, jurnale şi articole semnate de foşti demnitari ai regimului comunist din România, politicieni, ofiţeri de Securitate, diplomaţi. În aproape toate aceste scrieri dimensiunea criminal-represivă a regimului este estompată, iar anumite deraieri violente sînt atribuite în exclusivitate conducătorilor, Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu.
Pînă şi cîţiva ofiţeri de Securitate care şi-au descoperit după 1990 vocaţia de „scriitori” susţin, sus şi tare, că activitatea lor s-a desfăşurat în conformitate cu interesele „sacre” ale României şi nicidecum în slujba regimului opresiv comunist.
De remarcat este faptul că această interpretare unilaterală este preluată, mai nou, şi de către unii publicişti naţionalişti.
Un exemplu tipic pentru această abordare este o caracterizare apologetică a lui Ştefan Andrei (1931-2014), din 2014. Astfel, în conformitate cu anumite scrieri în care se practică reabilitarea şi recuperarea naţionalismului ceauşisto-protocronist, Andrei este descris drept „unul dintre puţinii străluciţi intelectuali şi oameni de acţiune care şi-au asumat riscul de a face politică şi diplomaţie pe cât cu putinţă mai onest şi mai demn, în interesul ţării, într-un regim intens neprielnic şi rigid”. (Citat dintr-un articol, apărut în septembrie 2014, intitulat: „Pentru o dreaptă cinstire a lui Ştefan Andrei”).
La impunerea acestei viziuni a contribuit însuşi Andrei care între anii 1978 şi 1985 fusese ministru de externe, făcînd parte, în acelaşi timp, şi din structurile superioare de conducere a PCR. Incapacitatea lui Ştefan Andrei de a-şi privi critic propria biografie şi activitate se desprinde cu claritate dintr-un lung interviu, apărut sub formă de carte, sub titlul: I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, ediţie îngrijită de Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, Adevărul Holding, Bucureşti, 2011.
De curînd, au apărut însemnările din închisoare ale ex-ministrului de externe Ştefan Andrei, arestat împreună cu ceilalţi membri ai Comitetetui Politic Executiv al C.C. al P.C.R., în ianuarie 1990. Pe lîngă reflexii amare, fireşti, legate de viaţa în detenţie, Andrei insistă asupra rolului său ca şef al diplomaţiei. El se consideră o victimă inocentă a împrejurărilor. Pentru situaţia în care se află, îi culpabilizează, în exclusivitate, pe exponenţii noii puteri instalate la Bucureşti, după răsturnarea regimului ceauşist. Este incapabil de a recunoaşte că nu fusese un simplu pion al regimului răsturnat, ci una din personajele centrale care au exportat o imagine imaculată a familiei prezidenţiale.
Elocvente pentru rolul real al lui Andrei sînt şi mărturiile diplomatului condamnat la moarte în 1989, Mircea Răceanu (cf. Infern `89. Povestea unui condamnt la moarte, ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Prefaţă: Radu Ioanid; postfaţă: Adrian Cioroianu, Curtea Veche, Bucureşti 2009), fiul lui Grigore Răceanu, semnatar al „scrisorii celor 6”, din martie 1989, în care politica lui Ceauşescu a fost dur criticată şi dezavuată.
Ştefan Andrei include în „jurnalul” său, mai degrabă involuntar, opiniile sale politice, care, în esenţă, nu exprimă nimic altceva decît ceea ce s-a numit naţional-comunism. El combină resentimente anti-occidentale (-capitaliste) cu ideosincrazii anti-minoritare, are cuvinte de laudă la adresa lui Corneliu Vadim Tudor sau colportează bîrfe istorice. În stilul clasic al ceauşismului ofensiv, Andrei consideră deschiderea faţă de lumea occidentală, promovată după 1990, drept o formă de ploconire. Iată un singur citat ilustrativ: „Mai multă pondere în acest sens n-ar strica. Chiar să ne ridicăm căciula şi să stăm cu căciula în mână în faţa Franţei, a Occidentului, nu este în firea poporului nostru” (p. 242).
Însemnările lui Andrei pot fi citite şi ca o completare a intoxicărilor memorialiste, semnate de doi foşti diplomaţi, Marcel Dinu şi Constantin Gîrbea (cf. „Operaţiuni de intoxicare”, I, RFE, 20. 6. 2012; II, RFE, 27.6. 2012; III, RFE, 4.7. 2012).
În martie 1991, Ştefan Andrei a fost condamnat la doi ani şi zece luni de închisoare şi apoi, în aprilie 1992, la 14 ani închisoare. Este graţiat în martie 1994 şi moare pe 31 august 2014.
*Ştefan Andrei, Jurnal din închisoare, vol. 1. Ediţie îngrijită de Cornel Catană, Prefaţă. Un document zguduitor de Ion Cristoiu, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2016, 378 pp.
RFE, 26.4. 2017
Memorii resentimentare
26 aprilie, 2017
Răfuiala fostului ministru de externe ceauşist, Ştefan Andrei (1931-2014), cu Europa Liberă
Inginerul Ştefan Andrei a devenit membru de partid în 1957, a făcut carieră în organizaţia comunistă de tineret, este avansat apoi şi se ocupă de relaţiile externe ale partidului. În 1972 este cooptat în structurile superioare ale partidului, iar între anii 1978 şi 1985 este ministru de externe, continuînd să activeze pînă-n 1989 alături de nucleul conducerii politice, dominat de Nicolae şi Elena Ceauşescu. Arestarea şi condamnarea sa, ca membru al nomenclaturii, după răsturnarea regimului dictatorial naţionalist-comunist al lui Ceauşescu, este una din temele principale pe care le abordează Ştefan Andrei în volumele memorialistice apărute în ultimii ani, sub titluri ca: „Jurnal din închisoare” sau „Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc”.
Pe lîngă faptul că Ştefan Andrei se consideră o victimă inocentă a justiţiei post-comuniste, fostul înalt demnitar dă de înţeles că ar fi acţionat doar ca un tehnocrat al unui patriotism iluminat, punîndu-se în slujba ţării şi nicidecum în slujba unui regim criminal.
Astfel de argumente se desprind şi din memoriile altor reprezentanţi de frunte ai aparatului diplomatic din perioda ceauşistă (a se vedea serialul RFE, din 2012, „Operaţiuni de intoxicare” [I], [II], [III]), cît şi din amintirile fostului şef al poliţiei politice, generalul Iulian Vlad.
Ştefan Andrei: Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2017
Memoriile lui Ştefan Andrei, impregnate de un pronunţat narcisism, sînt simptomatice pentru încercările unor foşti reprezentanţi ai nomenclaturii de a bagateliza propriul rol privilegiat într-un aparat care era un pilon al dictaturii. Minimalizînd, în acest context, rolul său ca exponent al politicii externe ceauşiste, Andrei trece sub tăcere faptul că avea sarcina să impună în exterior o imagine pozitivă a lui Ceauşescu şi nu doar elementele de delimitare faţă de hegemonia Moscovei. Fostul şef al diplomaţiei române avea sarcina şi misiunea complicată de a armoniza şi traduce cultul personalităţii interne într-un limbaj propagandistic moderat, servit opiniei publice în exterior.
Fostul demnitar de partid şi de stat se consideră, în consecinţă, o victimă a ceea ce în mod ironic califică drept „rivoluţie” sau „învălmăşeală”.
Ştefan Andrei: Jurnal din închisoare, ediţie îngrijită de Cornel Catană. Prefaţă de Ion Cristoiu, vol. 1, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2016
În ce măsură a rămas tributar unor vechi clişee de interpretare, vehiculate şi de tonomatele propagandei oficiale Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu, pe care-i consideră prieteni adevăraţi şi susţinători, se desprinde din pasajele dedicate Europei libere. Deşi susţine că nu a ascultat acest post de radio, în stilul unui matador resentimentar, Andrei îşi îndreaptă suliţa verbală sulfuroasă mai ales contra Monicăi Lovinescu (pe care o califică drept „femeia-comisar a emigraţiei”) şi lui Virgil Ierunca. Despre cei doi „simbriaşi bine remuneraţi” – terminologia folosită de Andrei poate fi întîlnită şi în materialele de discreditare, întocmite de ofiţerii din serviciul „D” [dezinformare] al Securităţii – fostul ministru de externe scrie: „Nu cred că peste 20 de ani, un tratat serios de istorie a literaturii române va consemna opera celor doi autori ai Europei libere.
De altfel, publicarea unor volume cuprinzînd emisiunile celor doi le-a făcut un mare deserviciu, deoarece s-a văzut că nu-i dădea talentul afară din casă, cum se spune, că erau extrem de subiectivi, pătimaşi, că aruncau, pe un ton de bîrfă ordinară, judecăţi nedrepte, otrăvite, nevalidate de timp, căutînd să impună o scară proprie a valorilor literaturii române, încercînd să bage zîzanie şi să işte certuri între scriitori şi critici literari din România.” (cf. „Din frac în zeghe”, p. 192.)
Punctul pe i al acestor memorii este o mică antologie de tămîieri, din addenda volumului, „Din frac în zeghe”. Aici Andrei se lasă omagiat în ditirambi care au menirea de a-l transforma într-un „politician de mare fineţe”, lipsit de „retorica ideologiei comuniste”, într-un „mare diplomat” şi „profund iubitor de ţară”.
Letzte Aktualisierung - ultima actualizare: 30.4. 2017
