Anmerkungen – adnotări
A. Toma, Alfred Margul-Sperber, Ewald Ruprecht Korn, George Macovescu, Baldur von Schirach, Ernst Gamillscheg, Nichifor Crainic, Manfred von Killinger, Mihai Beniuc, Wolf Aichelburg, Walter Hoffmann, Banater Deutsche Zeitung, Südostdeutsche Tageszeitung, Cultura, Timpul, Völkischer Beobachter, Sfarmă Piatră, Gândirea, Ţara noastră, Chemarea vremii, Porunca vremii, Curentul, Buna vestire, Gazeta antirevizionistă, Universul, Adevărul, Dreptatea, Patriotul, Scînteia, România liberă, Neuer Weg, Volk und Kultur, Neue Literatur, Glasul Patriei, România literară... etc.
Wer waren die 14 Publizisten, die 1945 als Kriegsverbrecher verurteilt wurden? - Cine au fost cei 14 acuzaţi şi condamnaţi în aşa numitul „proces al ziariştilor”, 22 mai – 4 iunie 1945?
Links - linkuri
***
1.
Oscar Walter Cisek (* 6. 12. 1897, Bukarest/Bucureşti – † 30. 5. 1966, Bukarest / Bucureşti)
|
Oscar Walter Cisek, 1952 (ACNSAS) |
#
[14. Mai 1941. Meldung über die Auszeichnung des Direktorstellvertreters im Presse- und Propagandaministerium Oscar Walter Cisek mit dem Kommandeurkreuz des Kronenordens – rum. Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor. Die Ordensverleihung wurde im Amtsblatt vom 10. Mai 1941 vermerkt]
[14 mai 1941. Ştirea privind decernarea Ordinului „Coroana României” în gradul de Comandor, lui Oscar Walter Cisek, director adjunct în Ministerul presei şi propagandei. Acordarea ordinului a fost trecută în Monitorul Oficial din 10 mai 1941: Decretul regal nr. 1.343 din 9 mai 1941 pentru acordări de decorații, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 109 din 10 mai 1941, partea I-a, p. 2.518.]
|
SodT, 68. (23.) Jg., 14. Mai 1941, S. 4 |
Anmerkungen
– adnotări
Oscar
Walter Cisek a fost arestat pe data de 29 august 1952 pe motiv c-ar fi fost
agent al Gestapo-ului. Nu a fost condamnat, dar internat pe o „durată de 18
luni” într-o Colonie de Muncă (CM). Potrivit Fişei Matricole Penale, eliberarea
din CM a avut loc pe data de 9 martie 1954.
În
timpul unor interogatorii se aminteşte şi de diferitele ordine şi distincţii pe
care le-a obţinut de-a lungul vieţii sale, atît ca diplomat, cît şi ca literat
şi publicist. Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor, din 1941, nu
apare între cele menţionate de Cisek şi nici în materialele întocmite de
Securitate în cursul următorilor ani. În aceste materiale sînt amintite doar
decoraţiile pe care le-a înşirat Cisek însuşi. Într-un „Proces verbal”,
întocmit de lt. maj. de Securitate Eugen Tais pe data de 12 decembrie 1952 se preiau
din declaraţiile lui Cisek următoarele informaţii care au fost incluse ulterior
şi-n alte documente ale poliţiei politice:
[Cisek]
„Arată că, în perioada cât a funcţionat la Ministerul Afacerilor Externe şi
Ministerul Propagandei, a fost decorat de mai multe ori, după cum urmează: / În
anul 1928 cu ‚Leul Alb‘ în gradul de ofiţer de către guvernul cehoslovac.În
anul 1929 cu ‚Steaua României‘ în grad de ofiţer, de către conducerea
Ministerului de Externe. În anul 1932 cu ‚Meritul Cultural‘ în grad de cavaler
de către guvernul român din acea perioadă. În anul 1936 cu ‘Leul Alb’ în grad
de comandor de către guvernul cehoslovac. În anul 1939[sic!] cu ‚Coroana României’ în grad de comandor de către guvernul
român din acea perioadă, pentru merite în muncă în calitatea de consilier de
presă în Ministerul Propagandei. / Declarantul mai arată că, în timpul cât numitul
Nichifor Crainic a fost Ministrul
Propagandei, nu a avut cu acesta decât relaţii de serviciu.” (cf. „Proces-verbal”,
12 decembrie 1952, document dactilografiat, întocmit şi semnat de lt.maj. de
Securitate Eugen Tais la Bucureşti, ACNSAS, P
15891, f. 10.)
În a
doua jumătate a anilor 1950, Cisek a fost reintegrat în viaţa literară din
România. „În ianuarie 1958, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a conferit lui
O.W. Cisek Ordinul Muncii cl. III-a cu ocazia împlinirii a 60 de ani.” (Cf. „Notă-sinteză”
privind acţiunea informativă individuală ce se duce asupra lui Oscar Walter Cisek din Bucureşti”, din
19 decembrie 1962; 11 pagini dactilografiate şi semnate de mr. Grigore Ionel,
ACNSAS, I 210842, vol. 2, ff. 185-195,
aici f. 188.) Mai tîrziu, Cisek a devenit membru corespondent al Academiei de
Arte din Republica Democrată Germană (RDG/DDR), iar Academia Republicii
Socialiste România i-a acordat, în 1966, premiul „Ion Creangă”.
În
contextul cooptării lui Cisek în Academia est-berlineză ca membru corespondent -
şi nu ca membru plin - ar fi de reţinut însemnările memorialistice ale lui
Mihai Beniuc (1907-1988), membru al Partidului Comunist din 1936, preşedinte al
Uniunii Scriitorilor, membru al Academiei RPR/RSR (traduceri în limba germană
din opera sa: Übersetzungen aus seinem
Werk ins Deutsche u.a. von Andreas Lillin, Alfred Margul-Sperber, Georg Maurer, Oskar Pastior, Klaus Kessler [cf. „Hans Roth”], Paul Schuster, Zoltán Franyó, Franz Johannes Bulhardt, Hans Mokka, C. Alioth ş.a.). Beniuc evidenţiază relaţiile
sale bune cu unii scriitori de limbă germană din România, afirmînd, între
altele, că fusese prieten cu Margul-Sperber pînă la moartea acestuia, în 1967. Ar
mai fi de remarcat şi menţionarea relaţiei cu Wolf Aichelburg (1912-1994) - în
fragmentele din memoriile lui Beniuc, bineînţeles subiective, reproduse mai jos - care i-ar fi făcut cunoştinţă cu Margul-Sperber.
Mihai Beniuc: Sub
patru dictaturi. Memorii
1940-1975, (Unter vier
Diktaturen. Memoiren 1940-1975). Ediţie îngrijită de Ion Cristoiu
şi Mircea Suciu. Prefaţă de Ion Cristoiu. Editura
„Ion Cristoiu“, Bucureşti, 1999:
Există o situaţie
specială între Germania Estică şi Vestică.
Există la Berlin o
singură Academie a Germaniei, care e valabilă şi pentru cei din Est, şi pentru
cei din Vest, şi pentru anumiţi străini care ar fi făcuţi membri ai acestei
Academii. În România a existat un scriitor destul de bine cunoscut, Oscar Walter
Cizek, cunoscut colaborator la „Gîndirea” în timpul ei de glorie aş zice, pe
vremea lui Nichifor Crainic, deci cînd era ea mai de dreapta. El nu avea
articole teoretice - Oscar Walter Cizek - la această revistă, ci, mai curînd,
cronici, şi de bună calitate, el însuşi fiind foarte stăpîn pe limba română.
Era sas, poate de origine sudet, stătuse mult timp în Germania, un bărbat de o
rară frumuseţe şi de o sclipitoare inteligenţă, dar, pe cît ştiu eu, deşi în
bune relaţii cu oameni mari de acolo, nu tocmai mult simpatizat de cercurile
hitleriste. Astea sînt însă lucruri care cer verificări. Fapt este că în timpul
războiului el a fost directorul presei externe al lui Ion Antonescu, iar
după război situaţia lui cam delicată nu a îngăduit o imediată integrare în
viaţa literară, şi nu arareori venea la Uniunea Scriitorilor să se intereseze
ce ar putea să se facă cu el. Lucra foarte intens. A tipărit un mare roman,
între altele, despre Horia, în limba germană, şi era destul de cunoscut ca
scriitor chiar în România, nu numai în Germania. Printre alte lucrări,
publicase încă înainte de război şi Tătăroaica.
Pînă la urmă omul a intrat în rîndul membrilor Uniunii Scriitorilor şi era
destul de activ, deşi condiţiile de viaţă în care trăia nu erau cîtuşi de puţin
strălucite. Relaţiile cu Germania de Vest mai cu seamă le avea continue şi se
vorbea în presă despre el destul de frecvent pe atunci. Ştiu că prin hîrtiile
mele, pe undeva, figurează şi cam toate extrasele de presă laudative la adresa
lui, pe care aveam de gînd să le cunosc şi eu, ca să îmi dau seama că nu este
un om neapreciat. Pînă la urmă, Academia de care am amintit l-a făcut membru al
său, pe baza realelor sale merite literare, dar probabil şi pe baza relaţiilor
pe care le avea cu oamenii, pentru că nu este suficient să ai merite pentru ca
acestea să fie numaidecît şi recunoscute ca titluri. Personal, sînt convins că
nu toţi acei care poartă titlul de
p. 270
Laureat al Premiului
Nobel îşi merită acest titlu, dar sînt alte considerente care le dau dreptul
la acest titlu, menit să fie uitat cu timpul. Aşa şi cu titlurile academice: nu
toţi acei care prin definiţie sînt academicieni trebuie să se creadă că sînt
într-adevăr nemuritori, deci că vor avea onoarea de a avea steag negru la
moarte deasupra clădirii Academiei, şi chiar dacă îl vor avea, nu înseamnă că
sînt într-adevăr nemuritori. Dar în ceea ce-l priveşte pe Oscar Walter Cizek,
aş fi înclinat să cred că pe baza lucrărilor pe care le are, punînd în
paranteză aspectele negative ale activităţii sale din timpul războiului, putea
să fie socotit membru al Academiei.
Nu a trecut însă mult
prea mult timp după ce luasem cunoştinţă de acest fapt şi mi-a venit o destul
de amplă scrisoare din Germania de Est, tot de la un membru al Academiei, de la
un bun scriitor comunist, Willy Bredl [Willi Bredel, scriitor realist-socialist,
între 1962 şi 1964 a fost Preşedintele Academiei Germane de Arte din RDG –
Deutsche Akademie der Künste, după 1974: Akademie der Künste der Deutschen
Demokratischen Republik - AdK – n. m.],
care îmi punea o serie de întrebări tocmai cu privire la acele aspecte din
viaţa lui Oscar Walter Cizek care într-adevăr pot fi considerate ca negative.
Situaţia nu era cîtuşi
de puţin plăcută pentru mine, căci iarăşi mă găseam, ca să zic aşa, între
ciocan şi nicovală, fapt împlinit pe de o parte, că era membru al Academiei, pe
de altă parte că un alt membru al Academiei îşi aducea aminte, sau îl informase
în orice caz cineva, despre o activitate care nu era compatibilă cu această
titulatură de membru al Academiei şi trebuia dat un răspuns.
Dacă situaţia ar fi fost
normală, desigur răspunsul ar fi fost dat numaidecît, fără întîrziere şi în
termeni reali, rămînînd ca respectiva Academie să decidă dacă menţine sau
retrage onorul acordat lui Oscar Walter Cizek de membru al ei. A da singur un
astfel de răspuns era un risc totalmente inutil sau nefolositor pentru cel ce
l-ar fi dat, şi m-am prezentat, ca de obicei, la organele de control să le pun
în faţă cazul, rugîndu-i să se pronunţe şi să-mi dea o dezlegare în ce am de
făcut în această privinţă. N-aş putea spune că cei pe care i-am întrebat erau
mai puţin încurcaţi decît mine în toată această situaţie şi ar fi preferat ca
mie să-mi vină ideea răspunsului, dacă s-ar fi cerut, dar era clar că astfel de
idei, în astfel de împrejurări, nu au de unde să-ţi vină şi fără să ai
dezlegare din partea unor foruri autoritare, ideile n-ar folosi
la nimic. (*)Şi de data aceasta am fost pus într-o situaţie iarăşi neplă-
p. 271
cută pentru mine, să aştept - nu mai ţin minte cît timp - pentru a muri şi
Oscar Walter Cizek şi Willy Bredl. Cazul, pe această cale, s-a închis.
p. 272
[...]
Ceea ce
se petrecea în 1964 era cu totul alteceva. Tot la premiile de Stat am avut o
întîmplare cu totul neplăcută, nu una, în aceeaşi zi două. Fusesem pus întîiul
să prezint spre premiere doi scriitori - unul german şi altul maghiar: Oscar
Walter Cizek, scriitor german, şi Franyo Zoltan, maghiar. Fiind, fireşte,
întrebat dacă accept ca ei să fie propuşi şi dacă accept ca eu să fiu acela ce
susţine aceste premieri, m-am declarat de acord cu acest lucru, exprimîndu-mi
însă rezervele politice. în ce îl priveşte pe Cizek, faptul că fusese
directorul presei la Ministerul de Externe în timpul lui Antonescu, iar în ce
îl priveşte pe Franyo, că, deşi fusese cîndva comunist, îsi renegase această
atitudine a sa. O să spun cu alt prilej cum s-a întîmplat această renegare, că
nu este important pentru ceea ce vreau să spun acum.
Eram în
ultima noastră şedinţă, cînd trebuia să se ia decizia, iar pe noi trebuia să ne
conducă, propriu-zis ca şef al întregului prezidiu, Gheorghe Apostol. Cu vreo
zece minute înainte de a
p. 304
începe şedinţa oficială,
am fost chemat la el în cabinet, unde mi s-a spus că în ce priveşte premierea
celor doi - Franyo şi Cizek se cere revizuirea punctului de vedere. Am întrebat
pe ce motive. „Pe motive politice.” „Bine, am spus, dar dosarele sînt cunoscute
de mult şi eu am atras atenţia asupra faptului.” Ştiam că dosarele acestea nu
erau la scriitori, dar ştiam că nu se poate ca organele noastre de control să
nu se fi interesat de exact ce a făcut fiecare din aceşti oameni, care făcuseră
lucrurile în mod deschis:
Cizek fusese director de
presă, iar Franyo făcuse altceva, ce nu ştiam pe atunci - din dosare reieşea că
primea de la Siguranţa Generală a statului, cu regularitate, lunar, o sumă,
pentru ca să denunţe pe aceia care se găseau pe poziţii comuniste sau, în orice
caz, anti-antonesciene. Zic: „Probabil că lucrurile acestea le-aţi cunoscut
dinainte, deci puteaţi să luaţi atitudine mai de mult”.
Zice: „Eu, personal, nu.
Mie mi s-au adus la cunoştinţă acum şi vreau să-ţi propun să fii acela care în
comitet va lua atitudine împotriva premierii acestora doi”. Zic: „E foarte
plăcută această sarcină, avînd în vedere că eu i-am propus pentru premiere”.
Zice: „Ştiu, tocmai de aceea...”. Şi în faţa comitetului a trebuit să spun că
între timp au ieşit la iveală nişte fapte, practic de aşa natură, încît nu mai
e cazul să se acorde premiu celor doi. Ei ştiau că vor fi premiaţi, de altfel,
ceea ce pentru mine era îngrozitor de penibil.
Nu eu le spusesem că vor
fi premiaţi. Aflaseră şi ştiau că eu fac parte din acel comitet şi trebuie să-i
şi susţin. Ei nu ştiau că eu îi şi susţinusem. Fireşte că nu trebuiau să afle
că eu eram acela care am spus apoi că nu trebuie premiaţi. Este suficient că la
un moment dat au trebuit să constate că ei nu sînt trecuţi pe lista celor care
au fost laureaţi ai Premiului de Stat.
p. 305
[...]
În anii războiului însă,
deci în 1941, 1942, 1943, 1944, pînă la 23 August, eu mă angajasem faţă de mine
însumi să nu accept, sub nici un motiv, să public vreun articol în presă, care
nu putea să fie în ultimă instanţă - avînd în vedere că nu era vorba de presa
ilegală, unde puteai să te manifeşti - decît un act duşmănos ideilor în care eu
credeam. Aceasta însă nu m-a împiedicat să public versuri al căror conţinut,
după părerea mea, era foarte categoric antirăzboinic şi antihitlerist, dar
cunoşteam destul de bine legile: atîta vreme cît nu te legi direct de o
persoană, de un fapt, de o idee şi totul este învăluit în forme simbolice şi
metaforice, ai dreptul să spui că ţi se face proces de intenţie. Pe aceasta
contam tot timpul. Desigur că, cu toate acestea, s-au emis ordine de arestare
împotriva mea şi la un moment dat am fost arestat, dar nu pentru versuri, ci
pentru ceva mai serios, ceea ce nu intră deocamdată în cadrul acestor pagini.
Scriitori nu prea vedeam
în acel timp decît foarte puţini. Singurul pe care îl frecventam în oarecare
măsură era un scriitor care nici nu scria în româneşte, Alfred Marqul-Sperber,
şi care, săptămînal, la el acasă, într-o clădire imediat învecinată Pieţei
Victoriei, o construcţie de cărămidă roşie care şi acum stă în
p. 53
picioare, aduna la el
scriitori care discutau şi citeau acolo. El îi trata, fireşte, în lipsă de
altceva mai deosebit, datorită sărăciei sale, cu sifon - aducea 10-15 sticle de
sifon, încît fiecăruia îi revenea un pahar de sifon cel puţin. Acolo m-a dus de
fapt un scriitor german. Sperber nu era german, ci evreu din Bucovina, însă
germana era limba lui maternă şi în aceasta scria. Cunoştea perfect în afară de
aceasta şi engleza, şi româna, din care a tradus foarte mult în germană; era un
bun cunoscător, de altfel, al literaturii noastre. La serile acestea se
discuta, fireşte, cu oarecare rezervă.
Cel care mă adusese era
un adevărat german din punct de vedere etnic şi era baronul Wolf von
Aichelburg, un talentat poet, originar din Sibiu, care avusese la un moment dat
simpatii prohitleriste. Mi-a mărturisit că atunci cînd a băut din apă la izvor,
apa i-a părut curată şi bună, însă acum, de cînd a devenit un fluviu imens
amestecat cu sînge, nu îi mai place. Cu Sperber am impresia că avea relaţii mai
dinainte, încă din Sibiu, unde era - ca şi în Braşov - un număr de scriitori de
limbă germană saşi. Şi aici a reluat, desigur, relaţiile cu Sperber, ducîndu-mă
şi pe mine între ei. Nu îmi aduc aminte de toţi care luau parte - de unii da,
de alţii nu - la aceste întîlniri. Ţin minte însă foarte bine că acolo am
cunoscut-o pentru întîia oară pe Maria Banuş, care, şi ea, frecventa acest fel
de cenaclu, în care fiecare putea să citească ce voia. Îmi aduc numai aminte că
atunci cînd am citit ceva acolo s-au speriat (în româneşte am citit ceva),
crezînd că este oarecum prea roşu ceea ce prezint eu. Aceasta însă m-a
împiedicat cel mult să mai citesc în continuare, dar nu şi să frecventez şi să
rămîn, pînă la moartea lui Sperber, cel mai bun prieten cu el. -
p. 54
#
(*) Beniuc recunoaşte că s-a consultat cu „organele” – la
fel de încurcate ca şi el – în ceea ce priveşte răspunsul solicitat de către
Willi Bredel, preşedintele Academiei de Arte din Berlinul răsăritean, privitor
la trecutul lui Cisek. Prima scrisoare trimisă lui Beniuc de Bredel este datată
30 ianuarie 1964 (AdK-O KM2, ff.
25-26). Scrisoarea a fost însoţită şi de o copie (Abschrift) a informaţiilor
trimise Academiei de un avocat est-berlinez, Dr. Karl Kohn, în care a fost
sintetizat tot ce aflase acesta de la Ewald Ruprecht Korn, întîlnit la
Bucureşti în timpul unei călătorii în România. Într-o scrisoare, Kohn i-a cerut
lui Bredel o audienţă deja pe data de 29 august 1963 (AdK-O KM2, f. 13). Deoarece la această solicitare răspunsul a întîrziat,
Kohn se adresează directorului Academiei Dr. Hossinger pe 19 septembrie 1963,
explicînd de ce insistă asupra chestiunii:
„Ich betone nochmals, dass ich
die ganze Angelegenheit nur deshalb mache, weil ich mich als Genosse und Bürger
unserer Republik verpflichtet fühle, Ihnen dies mitzuteilen, um zu verhüten,
dass eines Tages die ganze Angelegenheit von dritter uns nicht freundlich
gesinnter Seite aufgerollt wird.” (AdK-O
KM2, f. 14.)
Kohn
anexează scrisorii un amplu material documentar în două părţi, cuprinzînd 11,
respectiv 5 puncte, în care Cisek este calificat drept „fostul Goebbels al
României” care a ajuns în diplomaţie datorită intervenţiei lui Ion Pillat. Apoi
se insinuiază că Cisek a avut o relaţie amoroasă cu nevasta industriaşului
german pronazist Krupp şi că a fost un apropiat al dictatorului fascist slovac,
Jozef Tiso (1887-1947), pe care chiar l-a tutuit („Duzbruder”).
În
acelaşi document se reiau o seamă de acuzaţii formulate şi într-o misivă
adresată lui Leonte Răutu de către mai mulţi scriitori germani în frunte cu
Ewald Ruprecht Korn în 1957, cît şi în timpul unei întrevederi a aceluiaşi grup
cu ideologul PMR.
Despre
romanul lui Cisek, Der Strom ohne Ende, se spune că este
xenofob, îndreptat contra slavilor, iar fără precizări suplimentare legate de
conţinut se face o trimitere la „fabula oilor” („Schafsfabel”) din romanul Reisigfeuer care „dezvăluie chipul său
adevărat”. Din cauza aceasta, el nu a fost distins cu Premiul de Stat. „Fabula”
respectivă a apărut în revista Neue
Literatur, Nr. 5, octombrie 1960, pp. 20-22, se precizează în aceeaşi
scrisoare, în care, nemulţumit, Kohn mai atrage atenţia asupra faptului că
organul central al Partidului Socialist Unit din Germania (PSUG), Neues Deutschland, din 4 mai 1963, a
semnalat prezenţa ca oaspete a lui Cisek în RDG. În final avocatul estberlinez
anunţă că Ewald Ruprecht Korn este gata să vină-n RDG şi cu această ocazie ar
prezenta şi alte documente relevante. Dacă această călătorie nu va putea să aibă
loc, el este dispus să prezinte unui „tovarăş” din RDG dovezile necesare chiar şi
într-un local al partidului [se referă la PMR – W.T.] din Bucureşti. (AdK-O KM2, ff. 15-18.)
Deoarece
Beniuc nu a răspuns la scrisoarea lui Bredel din 30 ianuarie 1964, aceste îi
scrie din nou pe 10 martie. (AdK-O KM2,
f. 27.) Exact o lună mai tîrziu, pe data de 10 aprilie 1964, îi adresează
directorul Dr. Hossinger o nouă scrisoare lui Beniuc, rugîndu-l insistent să-i
„răspundă în sfîrşit” lui Bredel („endlich einen Bescheid zukommen zu lassen”)
- (AdK-O KM2, f. 27.)
Abia la
sfîrşitul lunii, pe data de 30 aprilie 1964, soseşte de la Bucureşti un răspuns
adresat însă lui Hossinger şi nu lui Bredel. În această scurtă epistolă,
Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Academiei RPR, Mihai
Beniuc, îşi cere scuze pentru întîrzierea răspunsului la scrisorile „prietenului şi tovarăşului drag, Dr. h. c. Willi Bredel” şi-l roagă pe Hossinger
să-i comunice că a fost foarte ocupat şi a călătorit mult. În afară de asta,
soţia sa a fost spitalizată. În final spune că e mai bine ca despre această
„problemă spinoasă” să se discută oral cu ocazia vizitei apropiate în RDG a
unei delegaţii a scriitorilor români. Unul dintre scriitori îl va contacta
atunci pe „dragul tovarăş Bredel” pentru a clarifica întreaga chestiune.
Este de
remarcat faptul că în scrisoarea redactată într-o germană deficitară, Beniuc
evită să-l nominalizeze pe Cisek, afirmînd, însă, că nu există probleme legate
de acest caz:
„Sagen Sie ihm [Willi Bredel –
W.T.], bitte, er soll nicht böse sein, für diese von mir ungewünschte
Verspätung. Ich war tatsächlich sehr beschäftigt und viel verreist. Außerdem
hatte ich viele Unannehmlichkeiten in der Familie, wegen der Erkrankung meiner
Frau, die länger im Krankenhaus lag. Dazu möchte ich zufügen, daß es besser
wäre, obwohl schwierige Probleme nicht vorhanden sind, die Angelegenheit von
der die Rede ist, sprachlich zu erledigen. [...] Übrigens hoffe ich, daß in
kurzer Zeit eine Delegation rumänischer Schriftsteller nach Berlin fahren wird,
von denen einer beauftragt wird, den lieben Genossen Bredel aufzusuchen, um die
ganze Sache klar zu machen. Mit sozialistischem Gruß, Mihai Beniuc, Mitglied
der Akademie der RVR, Präsident des Schriftstellerverbandes von Rumänien.” (AdK-O KM2, f. 30.)
Deloc
mulţumit de acest răspuns criptic şi evaziv, partea germană se interesează la
Uniunea Scriitorilor din RDG cînd va sosi delegaţia scriitorilor din România,
despre care a amintit Beniuc. Partea germană află însă cu surprindere că despre
o asemenea vizită nu se ştie nimic şi în viitorul apropiat nici nu este
programată sosirea vreunei delegaţii române în RDG (dass „in der nächsten Zeit
keine rumänische Delegation erwartet wird” - AdK-O KM2, f. 31.)
Directorul
Hossinger îi scrie lui Beniuc din nou pe 23 octombrie 1964, cerîndu-i de data
asta răspicat să se pronunţe concret asupra cazului Cisek. (AdK-O KM2, f. 32.) Pe de altă parte
insistă şi avocatul Kohn, cerînd „lămurirea chestiunii”.
Între
timp, Hossinger continuă demersurile, contactînd persoane de la Institutul de
romanistcă al Universităţii Humboldt, care însă nu au informaţii despre Cisek.
La 28 august 1964 are o întrevedere cu ataşatul cultural al României din
Berlinul de est, Ciorogariu. Acesta îi spune că el nu are cunoştinţă că
împotriva lui Cisek ar exista ceva compromiţător, precizînd că activitatea acestuia
sub Antonescu „astăzi nu mai este taxată în detrimentul” scriitorului
(Ciorogariu sagt, ihm sei nicht bekannt, dass etwas gegen Cisek vorliege und
dass „ihm seine damalige Arbeit unter dem Antonescu-Regime heute noch
nachteilig angerechnet werde” - AdK-O KM2,
ff. 36-38.)
În
pofida acestor demersuri, pentru Academia de Arte întreaga afacere totuşi nu a
fost elucidată. În ultimă instanţă se apelează la sprijinul unui germanist din
România în persoana şefului de catedră de germanistică de la Universitatea din
Timişoara, Dr. Stefan Binder.
Acesta
s-a distins în 1959 ca expert literar în fruntea unei comisii care a întocmit o
analiză a scrierilor aparţinînd grupului de scriitori germani din Braşov
condamnaţi, fiind acuzaţi de propagandă contra regimului democrat-popular (cf. textul
expertizei în: ACNSAS, P 000331, vol.
3, ff. 103-109. Alte detalii despre Binder: „Die Schere – Foarfeca, 2, Zensur
und Securitate – Cenzura şi Securitatea”, în: Halbjahresschrift - hjs-online, 5. 10. 2017).
De data
aceasta, Binder întocmeşte o schiţă bio-bibliografică a lui Cisek, plină de aprecieri
favorabile, formulate în conformitate cu cele exprimată şi de către Securitate
care nu-l mai consideră pe scriitor ca potenţial adversar al regimului,
închizîndu-i pe 14 mai 1964 şi Dosarul de Urmărire Informativă, cu menţiunea:
„Oscar Walter Cisek, după ce s-a eliberat din închisoare,
respectiv după 1953 [!], a avut manifestări duşmănoase la adresa regimului
democrat popular din ţara noastră, însă în mod treptat s-a debarasat de ideile
sale ostile, nemaiavînd manifestări duşmănoase” – („Hotărîre pentru închiderea
dosarului”, ACNSAS, I 210842, vol. 2,
ff. 244-247, aici f. 244).
În cele
şase pagini dectilografiate de Binder, se susţine legenda că Cisek ar fi fost distins
cu Premiul Kleist pentru nuvela „Tătăroaica”. Referitor la volumul de poezii Die andere Stimme, apărut la Dresda în
1934, la editura Wolfgang Jess, expertul scrie că el conţine texte din care se
desprinde distanţarea lui Cisek de lozincile naţional-socialiste care au fost
preluate şi de unii scriitori din afara spaţiului lingvistic german. („Die
formschöne Gedichte ... bedeuten gleichzeitig eine Abkehr von Losungen und Lockungen
des Nationalsozialismus, denen auch außerhalb der deutschen Landesgrenzen
manche Schriftsteller deutscher Zunge erlagen” – „Oscar Walter Cisek”, AdK-O KM2, ff. 40-45, aici: f. 42.)
Privitor la romanul Der Strom ohne Ende,
Binder repetă ideea distanţării lui Cisek de nazism, contrazicînd astfel
aprecierile insinuante, lansate de Ewald Ruprecht Korn, şi laudă apoi
traducerea excelentă a romanului Mitrea
Cocor al lui Sadoveanu (apărut în RDG, la editura Dietz, în 1953, sub
titlul Die Heimkehr Mitrea Cocors,
fără numele traducătorului, fiindcă între anii 1952-1954 acesta se află în
detenţie, iar versiunea germană publicată în România, la ESPLA, în 1952, era
semnată cu pseudonimul Werner Langenthaler). Binder apreciază şi romanul Reisigfeuer, considerîndu-l o operă realizată
în spiritul realismului socialist. („Durch die Anwendung der Methode des
sozialistischen Realismus erreicht Oscar Walter Cisek mit diesem
geschichtlichen Roman eine höhere Stufe seines Schaffens. ... So verbindet
dieser Roman die Bildkraft der früheren Werke und die Wahrheit und Prägnanz des
Ausdrucks mit einem neuen humanistischen Ideengehalt, wodurch er sich weit über
die Gipfel des bisherigen Schaffens Ciseks erhebt” - ibid. f. 44.)
Aparatul
birocratic al Securităţii totuşi nu a renunţat să aibă suspiciuni faţă de
leialitatea ideologico-politică afişată de Cisek. Suspiciunile au fost
reaprinse odată cu aflarea informaţiei că a devenit membru corespondent al
Academiei de Arte şi că în cursul anul 1963 va efectua o vizită în RDG şi că va
fi sărbătorit acolo (cf. Adresa lui Alfred Kurella din 17 aprilie 1963, privind
organizarea unei recepţii - AdK-O KM2,
f. 9). Securitatea nu l-a împiedecat să meargă-n RDG. A încercat, în schimb,
prin intermediul Securităţii est-germane, Stasi, să obţină informaţii despre ce
face Cisek în timpul vizitei, ce declară şi cu cine se întîlneşte. Într-o
adresă din data de 2 aprilie 1963 se cere securităţii Stasi insistent să-l
supravegheze pe Cisek. O adresă similară se trimite direct şefului Stasi, Erich
Mielke (ACNSAS, I 210842, vol. 1, f.
65-66, f. 67). Reacţiile sau vreun răspuns din partea Stasi nu au fost
identificate în arhivele fostei poliţii politice est-germane. Este posibil ca
Stasi să nu fi răspuns solicitării române, deoarece relaţiile bilaterale
începuseră să se deterioreze la începutul anilor 1960, iar după 1968 relaţiile între
cele două servicii secrete, practic, se întrerup.
În anii
1950, RDG-ul a încercat să mai intervină în favoarea minorităţii germane din
România, cultivînd legături cultural-literare speciale, inclusiv prin
publicarea unor scrieri semnate de autori de etnie germană.
Gheorghe Gheorghiu-Dej întreţinîndu-se cu Walter Ulbricht şi cu alte persoane la recepţia de la Casa de oaspeţi, oferită în cinstea delegaţiei guvernamentale est-germane care a vizitat România (20 septembrie 1950). Fototeca comunismului românesc, IICCMER, Cota: 78(56)/1950.
Interesul
estului faţă de soarta minorităţii germane din România a fost remarcat şi în
vest. Istoricul Karl Kurt Klein (1897-1971), de pildă, îngrijorat de soarta fraţilor săi,
Hermine Pilder-Klein şi Gustav Adolf Klein, incarceraţi, se plîngea într-o
scrisoare din 9 februarie 1960 că vestgermanii dau dovadă de „inactivitate”
(„Untätigkeit”), iar singurii care fac ceva şi înregistrează succese sînt
est-berlinezii. (cf. Enikő Dácz, Tobias Wegner, „Heinrich Zillich und Karl Kurt
Klein. Eine Auswahl aus dem Briefverkehr”, în: Spiegelungen, anul 17, Nr. 1, 2022, pp. 43-62, aici p. 54.)
În
septembrie 1962, liderul est-german Walter Ulbricht a vizitat România.
Încercările estgermanilor de a obţine aprobarea organizării unui miting într-un
centru tradiţional al etnicilor germani din România au eşuat. „Nu este cazul să
se organizeze contacte speciale cu populaţia de naţionalitate germană,” se
spune într-o notă a Ministerului Afacerilor Externe din Bucureşti, emisă părţii
est-germane în contextul pregătirii vizitei lui Ulbricht (cf. Laura Gheorghiu, Comunitatea
dispărută. Germanii din România
între anii 1945 şi 1967, Editura Tritonic, Bucureşti, 2015, pp. 413-414.) Acest refuz desigur a contribuit şi la adîncirea „nîncrederii reciproce”.
(Cf. şi
analiza lui Georg Herbstritt: Entzweite Freunde. Rumänien, die Securitate
und die DDR-Staatssicherheit 1950 bis 1989 / Prieteni dezbinaţi. România, Securitatea şi Securitatea
Statului din RDG între anii 1950 şi 1989, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen,
2016.)
#
[12. November 1952. Alfred Margul-Sperbers Aussagen zu Cisek, in einem von Untersuchungsrichter Eugen Tais maschinenschriftlich zusammengefassten Verhörprotokoll]
[12 noiembrie. 1952. Declaraţia lui
Alfred Margul-Sperber despre Cisek, dactilografiată de anchetatorul Eugen Tais]
|
ACNSAS, P 15891, ff. 18-19 |
Anmerkungen – adnotări
În
1950, Alfred Margul-Sperber (1898-1967) devenise deja un poet oficial recunoscut
al regimului care s-a distins prin numeroase texte obediente, unele dedicate puternicilor vremii, Iosif Stalin sau Gheorghiu-Dej, dar şi Partidului Muncitoresc
Român (PMR) şi mitologiei de partid. În pofida acestei activităţi, autorul a
păstrat legăturile de amiciţie cu anumite persoane care deveniseră ţinte
ideologice ale regimului, supuse unor tracasări politice, juridice sau
administrative.
Faptul că Margul-Sperber, care în acea perioadă devenise poetul
reprezentativ al literaturii minoritare germane din România, chiar i-a ajutat
pe unii scriitori în anii terorii staliniste, evidenţiază şi Peter Motzan
într-un studiu din 2011:
„[...] in den finsteren 1950er Jahren [hatte er]
nachweislich als Verteidiger und Fürsprecher älterer gefährdeter sowie als
geduldiger Ansprechpartner und Berater jüngerer rumäniendeutscher
Schriftsteller uneingennützig und folgenreich gewirkt”. (Cf. Peter Motzan, „Die
vereitelte Anwerbung Alfred Margul-Sperbers als Informant des rumänischen
Geheimdienstes Securitate im operativen Vorgang Hermine Pilder Klein“, in: Spiegelungen, 6(60) Jg., nr. 4, 2011, pp.
357-368, aici: p. 357.)
În categoria suspecţilor a fost încadrat şi Cisek, după ce, în 1947, fusese
epurat din aparatul diplomatic. Concedierea lui Cisek a avut loc, după ce a fost
declanşată o campanie împotriva unor persoane care lucrau în Ministerul de
Externe. Astfel, propagandistul Sorin Toma susţinea în organul central al
partidului, în Scânteia, că Cisek i-ar
fi înlesnit fostului ministru de externe în guvernul Constantin Sănătescu
(4 noiembrie 1944 - 6 decembrie 1944) și în guvernul Nicolae Rădescu (6
decembrie 1944 - 28 februarie 1945), Constantin Vişoianu (1897-1994) fuga în
Occident, pe vremea cînd era consul la Berna (cf. „Referat – Propunerea de
instalare a unui K.I.D. în telefonul numitului Cisek Oscar”, document
dactilografiat din 1 septembrie 1958, semnat de şeful serviciului, căpitanul I.
Andronic, de lt. maj. Tiberiu Nagy şi de şeful direcţiei, lt. col. N.
Budişteanu, ACNSAS, I 10842, vol. 2,
ff. 171-174, aici: f. 172. Articolul lui Sorin Toma a apărut pe data de 7 noiembrie 1947 şi nu pe 5 noiembrie, precum se poate citi în documentul Securităţii, unde se citează acest pasaj: „De-a surda a făcut demersuri sindicatul, pentru înlăturarea colaboraţionistului notoriu Oskar Walter Cizek. Acesta a fost numit la Berna, pentru ca acolo să înlesnească trecerea spionului american Vişoianu, — cu toate documentele lui furate — din Elveţia în Franţa.” - Cf. Sorin Toma, „Tot despre Ministerul de Externe”, în: Scânteia, anul XVI, nr. 966, 7 noiembrie 1947, pp. 1-2. Într-un material publicat de Toma două zile mai devreme a cerut epurarea unor persoane din minister. – Cf. Sorin Toma, „O concluzie a procesului marei trădări: Putregaiul dela Externe trebuie extirpat!”, în: Scânteia, anul XVI, nr. 965, 5 noiembrie 1947, pp. 1-2.)
Cu doi
ani înainte de a da declaraţia favorabilă despre Cisek, Margul-Sperber a dedicat tocmai
lui A. Toma, tatăl lui Sorin Toma, o poezie cu prilejul împlinirii vîrstei de
75 de ani. Poezia hagiografică, dedicată poetului A. Toma a apărut în
cotidianul de limbă germană, Neuer Weg,
din 15 februarie 1950:
Neuer
Weg, 15. Februar 1950, S. 7
Margul-Sperber
îl descrie pe Cisek drept o persoană apolitică, susţinînd că nu a fost membru
în Grupul Etnic German, organizaţia dirijată de nazişti. Nu se ştie dacă
această informaţie a fost corectă sau a fost strecurată de Margul-Sperber
Securităţii pentru a face mai plauzibilă implicarea lui Cisek în salvarea sa de
la deportarea în Transnistria.
Se ştie că etnicii germani din România au fost înscrişi automat în Grupul Etnic (GEG). Se cunosc doar unele cazuri de opozanţi reali ai naziştilor care au refuzat să-şi achite cotizaţia obligatorie, semnalînd astfel că nu vor să fie încadraţi în GEG.
„Din
informaţiile obţinute, a reieşit că CIZEK W. O. LUCA nu este cunoscut că a fost
membru al vreunui partid; dar cu toate acestea, fiind o fire slugarnică, s-a
pus la dispoziţia tuturor partidelor trecute. [...] După 23 august 1944, nu s-a
angrenat în nici o organizaţie de masă cu caracter progresist, decît în ultimul
an”, se precizează într-un Referat (cf. „Referat privind investigaţiile
efectuate asupra numitului CIZEK WALTER OSCAR LUCA, traducător şi scriitor...”,
document dactilografiat, datat 4 octombrie 1951, semnat de mr. Boris
Caranicolov, şeful serviciului, slt. Vasile Constantin şi şeful biroului, ACNSAS,
P 15891, ff. 50-54, aici: f. 54). Numele
organizaţiei nu este menţionat. În două din Fişele sale penale la rubrica
apartenenţa politică este indicat P.S.D. (Partidul Social-Democrat). Într-un
Referat din 13 august 1946, întocmit pentru Corpul Detectivilor cu scopul
colectării unor informaţii despre Cisek, se menţionează că este „înscris în
Sindicatul Funcţionarilor Ministerului Afacerilor Externe” şi că „există
informaţii că s-a înscris într-un partid democrat acum cîtva timp în urmă” („Referat”. Copie indigo, dactilografiată, semnată indescifrabil de către
un comisar, ACNSAS, I 210842, vol. 3, ff. 117-118, aici f. 117.)
Într-o
notă a informatorului „Virgil Ionescu” despre plenara scriitorilor germani, din
1957, se afirmă că Cisek a aderat la P.S.D., fără să se precizeze vreo dată sau
dacă s-a alăturat după 1946 P.S.D.I al lui Titel Petrescu sau dacă a rămas
alături de aripa pro-comunistă Rădăceanu-Voitec (cf.
Notele lui „Virgil Ionescu”, ACNSAS, I
210842, vol. 1, ff. 95-108, aici: f. 107).
Din
toate aceste date s-ar putea concluziona că Cisek a intrat în P.S.D., urmînd
exemplul multor altor persoane care, imediat după 23 august, au încercat să se
înscrie în P.C.R., Frontul Plugarilor şi P.S.D. pentru a preveni eventuale
repercusiuni. Se ştie că în acea perioadă au intrat în P.C.R. şi numeroşi
legionari, tot aşa şi în P.S.D., P.N.Ţ. sau P.N.L. Două exemple celebre de „augustişti”
(precum erau descrişi cei care s-au grăbit să intre în diferite partide) au
fost legionarii Ion Gavrilă Ogoranu şi Zaharia Marineasa care s-au deghizat în
social-democraţi, înscriindu-se în P.S.D. (Cf.
Totok/Macovei, Între mit şi bagatelizare,
p. 29).
Margul-Sperber
chiar declară că Cisek „a intervenit şi pentru alţi scriitori evrei”, fără să
nominalizeze pe cineva. (Proces verbal de interogatoriu al lui
Margul-Sperber, document dactilografiat, semnat indescifrabil, 12 noiembrie
1952, ACNSAS, P 15891, ff. 18-19, aici: f. 18.) Dintr-o notă a agentului „Fischer” [pentru detalii, cf. „Karl Fischer”], predată
Securităţii „la 1 iulie 1961 rezultă că în timpul dominaţiei fasciste, Oscar
Walter Cisek a găzduit la domiciliul său pe numiţii Beate Fredanov şi Corn
Rupert (!), care erau suspectaţi ca comunişti”
(„Referat cu propuneri de recrutare ca agent a scriitorului Oscar Walter Cisek din Bucureşti”, material
dactilografiat, datat 7 septembrie 1963,
semnat cpt. Aurel Iana şi
lt. col. Kasza Stefan, şeful serviciului, ACNSAS,
I 210842, vol. 3, ff. 1-10, aici: f. 3).
Ewald
Ruprecht Korn (1908-1991) a fost un poet stalinist şi denunţător agresiv chiar al lui
Cisek. Într-un document nedatat, este reprodusă afirmaţia lui Cisek în care
respinge acuzaţia insinuantă, lansată de Ewald Ruprecht Korn, într-o şedinţă a
cenaclului „Lenau”, din 1951, că „ar fi un agent american”. La şedinţa
respectivă au participat şi „tov. Lucia
Bacinschi, Dr. Ludwig Berghoff, Franz
Johannes Bulhardt, Elena Davidescu, Iosefina Koch*, Elsa
Kornis, Wolfgang Rwanka, Paul
Langfelder, Valentin Lupescu [alias Valentin Heinrich], Eva Pătrăşcanu, Dr. Hermine Pilder-Klein, Gerty
Rath şi I. St. Sharony” (ACNSAS, P
15891, ff. 67-68, aici: f. 68).
|
ACNSAS, I 210842, vol. 3, f. 61. |
Activitatea
de delator notoriu a lui Korn fusese, de-altfel, apreciată de către poliţia
politică, ceea ce rezultă şi dintr-un soi de miniportret, inclus într-o notă
nesemnată, din 31 martie 1957, în care scriitorii de limbă germană din România
sînt împărţiţi într-un grup aşa zis „progresist” (din care făcea parte şi Korn)
şi altul calificat drept fascist:
„Singurul
om de iniţiativă, îndrăzneţ şi perserverent dintre cei progresişti este Ewald
Ruprecht Korn. E lipsit însă de tact, nervos şi mereu agitat, încît strică mult
adeseori în izbucnurile lui agresive. Nu i se poate însă contesta cinstea,
ataşamentul şi buna credinţă. El este acela care urmăreşte cu perseverenţă din
iniţiativă proprie, activitatea bandei fasciste. Restul deşi bine intenţionaţi,
dornici chiar a face tot ce serveşte cauza noastră, se lăsau timoraţi, nu de
mult încă demoralizaţi.” („Notă informativă”, nesemnată, datată 31 martie 1957,
cuprinde 21 de pagini dactilografiate. Dintr-o adnotare scrisă pe prima filă cu
cerneală, semnată indescifrabil, datată „17. IV. 1957”, rezultă că cei din
grupul scriitorilor germani, calificaţi drept fascişti, urmează să fie „lucraţi
în acţiune” - ACNSAS, I 210842, vol.
3, ff. 58 - 78, aici f. 61.)
Absurditatea
delaţiunilor din Nota informativă, în care reprezentanţii literaturii germane
din România sînt împărţiţi într-un grup fascist şi altul progresist, culminează
în etichetarea poetului german, de etnie evreiască, Alfred Margul-Sperber,
drept fascist:
„Sperber ca poet este talentat,
dar o secătură ordinară, un duşman de clasă învrăjbit, slugă şi spion al
americanilor, care şi-a oferit serviciile lui de poet încă pe vremea lui Hitler
fascismului german. Fiind însă descoperit de literaţii germani de atunci că
este de origine evreu, şi-au bătut joc de el poreclindu-l ‚acela care fluieră
de după copac’. / A publicat poezii net duşmănoase în ‚Agora’, apoi cele cu
tendinţe de diluare în revistele germane de azi interne şi broşurile de poezii
apărute la editurile noastre. Binemeritînd de la patrie să fie şi laureat
pentru aceste servicii aduse clasei muncitoare de care-şi bate joc.” (Ibid. f. 78)
Sprijinul
acordat lui Margul-Sperber de către Cisek în timpul prigoanei antisemite a
regimului fascist antonescian a fost confirmat după război de mai multe
persoane şi a fost amintit în numeroase articole şi studii apărute de-a lungul
anilor.
De episodul salvării se aminteşte şi într-un referat din 16 ianuarie 1955,
în care se propune recrutarea lui Margul-Sperber, dar care nu a fost realizată.
În referatul citat se menţionează că „în anul 1941 [Margul-Sperber] este
arestat de siguranţă pentru a fi deportat în Transnistria, fiind evreu, în urma
intervenţiei scriitorului Ioan Pilat
(sic) rudă cu Brătianu şi a lui Oskar
Walter Kisek (sic), prieteni intimi ai săi, este pus în libertate.” (Cf.
„Referat. Obiect: propuneri
pentru recrutarea numitului sperber M.
Alfred din Bucureşti”, document dactilografiat, datat 26 ianuarie 1955,
semnat de lt. Constantin Rusu, ACNSAS, I 151665, vol. 1, ff. 280-284,
aici: f. 281.)
Implicarea lui Pillat, nu şi cea a lui Cisek, în salvarea lui Margul-Sperber este amintită şi de Veronica Porumbacu într-un necrolog, publicat în Neue Literatur după moartea poetului
(cf. Veronica Porumbacu, „In memoriam”, în: Neue
Literatur, anul 18, nr. 1-2, 1967, pp. 6-7).
În contextul
de a-i da arestatului Cisek un ajutor poate fi înţeleasă şi aserţiunea lui
Margul-Sperber că naziştii ar fi interzis după 1936 publicarea („tipărirea”) cărţilor sale.
Cert
este că Cisek, prezentat de Margul-Sperber, ca un scriitor „progresist” care după
23 august 1944 „a arătat tot zelul şi bunăvoinţa pentru a se încadra în
spiritul nou”, traducînd şi romanul realist-socialist al lui Mihail Sadoveanu Mitrea
Cocor în limba germană, a publicat în Germania, după venirea la putere a lui
Hitler, în 1933, volumul de poezii, Die
andere Stimme (1934) şi, în 1937, romanul Der Strom ohne Ende, care ulterior a mai fost reeditat (cf. „Bibliografie”,
în: Oscar
Walter Cisek, Das entfallene Gesicht.
Erzählungen, herausgegeben und mit einem Nachwort versehen von Peter
Motzan, Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, München, 2002, p. 378.)
Cisek a transpus această relaţie
specială de amiciţie veche într-o poezie melancolică, dedicată lui
Margul-Sperber cu ocazia împlinirii vîrstei de 50 de ani, în 1948. Poezia a apărut într-un volum postum, în care au fost incluse şi
poeziile tîrzii, scrise de Cisek în perioada dramatică a tracasărilor, la care
a fost supus între anii 1947-1955:
[…]
Müde sind sie, meine Augen, suchten
Viel zu überwach nach deinem Gang,
Suchten lang, doch ungestillte Fluchten,
Die vergessen möchten frühen Frost
Und mir schüren fast erloschne Feuer,
Harren noch auf deinen
klaren Brand –
Daß ich ihn erreichte und ihn tränk,
Daß ich spürte tief und wüßte tief
In mir reifen Weizen, reifes Land.
„Von der Neige“, in: Oscar Walter Cisek, Gedichte.
Eine Auswahl. Mit einem Nachwort von Alfred Kittner, Kriterion Verlag,
Bukarest 1972, p. 91.
Pe de
altă parte este evident că în presa nazistă din Germania numele lui Cisek apare foarte rar. De
obicei este vorba de scurte ştiri în care se aminteşte de conferinţe pe care
le-a susţinut în anumite localităţi şi în care nu s-a abătut de la linia
oficială a diferitelor regimuri sub care fusese diplomat şi propagandist
cultural.
Charlotte Friedrich, „Rumänische bildende Kunst“, in: Völkischer Beobachter, 12. November 1943, S. 4;
„Vorträge“, in: Völkischer Beobachter, 13. Dezember 1941, S. 2;
Siegfried Melchinger, „Das Lied der Hirten“, in: Neues Wiener Tagblatt (Tages-Ausgabe), 18. Dezember 1941, S. 1;
„Zahlreiche rumänische Staatsmänner in Wien eingetroffen. Heute Eröffnung der Rumänischen Volkskunstschau “, in: Völkischer Beobachter, 21. November 1941, S. 4;
Zur rumänischen
Volkskunstausstellung in Wien. Die rumänische Kultur wurzelt im Dorf,
„VB”-Gespräch mit Staatssekretär Badauta und Presseleiter Cisek
„[...] Das ist die Ku1tur
unseres Volkes. Dieses durch ein kapitalistisches System verarmte Bauernvolk
einem neuen Woh1stand zuzuführen und seine Kultur frei aufleben zu lassen, das
ist das oberste Ziel unseres Staatsführers und Marschalls Antonescu. Das freie
Bauernvolk soll kulturell wieder neu erb1ühen. Erst dann kann an einen weiteren
Aufbau gedacht werden.“
Völkischer Beobachter, 19. November 1941 S. 4.
De remarcat
ar mai fi că şi în presa de limbă germană din România numele lui Cisek apare doar
sporadic. Într-o amplă relatare dedicată deschiderii expoziţiei Cartea germană
la Bucureşti, pe data de 1 octombrie 1940, Cisek nici măcar nu e amintit, deşi
a rostit şi el o alocuţiune. Articolul din Banater
Deutsche Zeitung, din 2 octombrie, se deschide cu un citat din cuvîntarea ministrului
legionar al învăţămîntului, Traian Brăileanu, în care acesta invocă înfrăţirea
cămăşilor verzi cu cele brune (adica a legionarilor cu naziştii).
„Eröffnung der deutschen Buchausstellung in Bukarest”, in: Banater Deutsche Zeitung, 22. Jg., Nr.
223, 2. Oktober 1940, S. 5.
În
calitate de diplomat, Cisek a însoţit şi a condus mai multe delegaţii de
scriitori şi jurnalişti din România care au vizitat Germania nazistă. În presa
vremii, aceste vizite au fost prezentate din perspectiva frăţiei româno-germane
după ce deja în timpul lui Carol al II-lea s-a produs o apropiere între cele
două ţări, iar după venirea la putere a regimului fascist al lui Ion Antonescu,
în septembrie 1940, „relaţiile de prietenie” au devenit şi mai strînse.
În
1942, presa din Germania şi România a relatat despre o astfel de vizită a unui
grup de ziarişti români, invitaţi de organizaţia Nationalsozialistische
Volkswohlfahrt (NSV), prezidată de Erich Hilgenfeldt, cu sediul în
Berlin-Wilmersdorf. NSV a editat o serie de publicaţii sub titlul generic, Ewiges Deutschland (Germania eternă) şi
hebdomadarul Nationalsozialistischer
Volksdienst. Insigna NSV era inspirată din simbolul Wolfsangel, folosit atunci
şi de unităţi ᛋᛋ (SS), iar astăzi de organizaţii internaţionale,
extremiste de dreapta, ca de exemplu, batalionul ucrainean Azov. În R. F.
Germania, dar şi în România, emblema este interzisă, fiind considerată
anti-constiţională şi fascistă. (Cf. Ghidul de
coduri, simboluri şi însemne ale extremei drepte, editat, în 2017, în
limba română, de Fundaţia „Friedrich Ebert”.)
|
Insigna NSV (jos, în stînga) şi captură TV/ZDF, 8. 9. 2014 |
Grupul
ziariştilor români care a vizitat Austria anexată şi Germania, a avut un schimb
de experienţă şi o serie de întrevederi cu politicieni şi publicişti nazişti.
Despre această vizită s-a relatat în diverse publicaţii, de exemplu în ziarul
românesc Timpul, în Illustrierte Kronen Zeitung, din 12 ianuarie
1942 (p. 4) Neues Wiener Tagblatt
(Tages-Ausgabe) din 22 ianuarie 1942 (p. 2) şi în Innsbrucker Nachrichten, din 24 ianuarie 1942 (p. 2).
Într-un
articol semnat de viitorul ministru de externe (1972-1978) şi preşedinte al Uniunii
Scriitorilor (1977-1981), George Macovescu (1913-2002), membru PCR din 1936, intitulat „Cincisprezece
zile în Germania. Viena-Salzburg-München-Berlin. Formarea generaţiilor de mîine
ale naţional-socialismului”, publicat în Timpul,
(anul VI, nr. 1715 din 16 februarie 1942, p. 11), autorul îşi sintetizează impresiile
de călătorie într-un stil encomiastic, tipic pentru presa fascistă a vremurilor:
|
Fragmente din articolul lui G. Macovescu din Timpul, 16 februarie 1942 |
„Germania
naţional-socialistă dă o deosebită atenţie formării viitoarelor generaţii, a
acelora care s-au născut, vor creşte şi se vor forma în spiritul naţional-socialismului.
Copilul german trebuie să primească încă din primele zile ale naşterii, îngrijirea
necesară pentru a deveni un bun naţional-socialist, adică în primul rînd un om
sănătos trupeşte. Educaţia de mai tîrziu îl va face un excelent şi disciplinat
membru al partidului.”
În
acelaşi articol, Macovescu se opreşte şi asupra trecerii prin oraşul Linz,
anexat ca întreaga Austrie, în 1938, de către Germania nazistă, notînd:
„Linz-ul
este un oraş care a devenit istoric de cînd Fuehrer-ul a dat celebrul comunicat
prin care anunţa că trupele germane au pătruns în Austria. Dealtfel în
apropierea acestui oraş s-a născut şi şi-a trăit copilăria conducătorul de astăzi
al Germaniei.”
Ce l-a
determinat pe ilegalistul Macovescu să scrie un serial despre vizita
jurnaliştilor români în Germania şi să laude realizările regimului nazist? A făcut-o
din teamă sau din oportunism? Convingerile sale antifasciste le-a exprimat după
23 august 1944 atît în presa comunistă, imitînd stilul proletcultismului
mînios, cît şi mai tîrziu în jurnalul său în care descrie derapajele naţionalismului
ceauşist ca o nouă formă, renăscută, a legionarismului:
„Noul fascism”, nota el în
jurnalul său la data de 9 octombrie 1982, „se ridică în flamură roşie. Altădată
flamura era verde. Şi nu observă nimeni?” (George Macovescu, Jurnal, Vol. I
(1952-1982), Cuvânt înainte: Florin Constantiniu. Adnotări: Mioara Anton,
Domino, Bucureşti, 2006, p. 293.)
„Se mai vorbeşte [...] despre nimicirea hitlerismului. Aliaţii nu se vor da în lături de la nici o măsură pentru a îndeplini această sarcină grea, pentrucă trebue să constatăm că Hitler a reuşit să insufle tineretului spiritul nazist şi va fi destul de dificil să se desintoxice acest tineret. Va fi nevoe de o muncă uriaşă, de o hotărâre fără seamăn, însă suntem siguri că sarcina va fi dusă până la capăt.” (George Macovescu, „Soarta Germaniei”, în: Scânteia, 2, nr. 142, 17 februarie 1945, p. 8.)
Într-un
cerc restrîns de prieteni, între care se afla şi un informator al Securităţii,
Cisek povesteşte că un grup de autori germani s-a dus în 1957 la ideologul partidului,
Leonte Răutu, pentru a-l denunţa c-a lucrat în Ministerul Propagandei pe vremea
lui Antonescu, asta cu scopul de a-i pune beţe-n roate. În timpul expunerii, el
repetă ce a încercat să explice şi anchetatorilor după ce a fost arestat, afirmînd, fără a prezenta argumente, că Macovescu şi poetul Eugen Jebeleanu ar fi avut un
rol mai mare în minister decît el. În nota predată Securităţii, informatorul
redă cuvintele lui Cisek în vorbire directă: