07.04.2016

Blut und Boden - Sînge şi glie






Blut-und-Boden-Ideologie in den Werken von Vintilă Horia, Albert Wass, Heinrich Zillich, József Nyírő u.a.

Doctrina estetică a „sîngelui şi gliei” în operele lui Vintilă Horia, Albert Wass, Heinrich Zillich, József Nyírő ş.a.



I. Teil - Partea I

„Unora dintre ideologi[i fascişti] li se părea absolut clară necesitatea înlocuirii vechii teze umaniste despre om ca măsură a tuturor lucrurilor prin teza că măsura tuturor lucrurilor este naţiunea.” – Hermann István (estetician) 



„Azi au apărut în lume forme politice noi: fascism, hitlerism, legionarism. Atît fascismul, cît şi, mai ales, hitlerismul se sprijină numai pe naţiune. Naţiunea nu însă în sens democratic, pentru că fascismul şi hitlerismul nu au nevoie de voturi. Voturile de acolo, chiar şi atunci cînd se recurge la vot, nu sînt voturi individuale. Acolo poporul este considerat ca unitate, iar oamenii care stau în capul statului (în fruntea poporului) sînt consideraţi ca emanaţiuni ale poporului, sînt ca naţiunea. Hotărîrea lor este prezentată a fi hotărîrea întregului popor. De aceea se zice totalitar, căci individul e complet topit în colectivitate.”

- Nae Ionescu  (ideolog legionar-fascist)

Wahrer Humanismus äussert sich in der künstlerischen Entfaltung unserer nationalen und rassischen Werte, die die einzigen ewigen Werte auch der Menschheit bleiben.
- József Nyírő (ungarischer Blut- und Bodendichter) 

In den Jahrtausenden, seitdem sich Europa und Germanentum vermählt hatten, erwuchs aus diesem Herzraum langsam durch Zeiten des Glanzes und des Verfalls das abendländische Gewissen, das schon über elf Jahrhunderte die Deutschen und ihr Reich in besonderer Pflicht hält und ihnen als geschichtlichen Auftrag den Dienst für das Abendland aufbürdet.
- Heinrich Zillich, völkischer Schriftsteller (scriitor german nazist, originar din Ardeal)

„Fascismul punea prima piatră a unui edificiu nou pe care veacurile ce vor urma îl vor înălţa.” -  Vintilă Horia (scriitor naţionalist de dreapta, 1936) 







***





***




[...] În ceea ce priveşte un articol apărut în 1938, în care făceam elogiul lui Adolf Hitler, acesta ilustra atitudinea mea din primăvara acelui an, când, timp de trei luni, am simpatizat cu naţional-socialismul. Mi-am dat repede seama că mă înşelasem, mi-am retras admiraţia şi am scris, de atunci şi până la sfârşitul războiului, articole în care atacam principiile unui partid şi ale unei ideologii cu care un creştin nu putea fi de acord. Am scris, tot în acea epocă, articole împotriva fascismului, într-o vreme în care Mussolini îşi manifesta simpatia faţă de Ungaria. Dacă aş fi mers la Ambasada reperistă, bineînţeles, aş fi fost iertat şi nimeni nu şi-ar fi adus aminte de scurta mea perioadă nazistă. [...]

Vintilă Horia (într-un articol, preluat din Cuvântul românesc, ianuarie 1991, reprodus pe site-ul editurii Vremea pe data de 9 februarie 2016) 




În următoarele săptămîni vom reproduce aici titlurile, cît şi fragmente din articolele scrise de Vintilă Horia pînă-n 1944, deci şi după cele 3 luni cît pretinde el că ar fi simpatizat cu naţional-socialismul, ocultînd simpatiile pentru fascism - mai ales pentru cel cuzist, italian şi cel antonescian. 
***


Vintilă Horia îl numeşte pe Julien Benda un „perfid izraelit”. Asta pentru că „Benda vrea să demonstreze omenirii moderne decadenţa spiritului, întinat, materializat de pasiunile politice, printre care desigur cea mai odioasă e naţionalismul, înţelegînd prin naţionalism, conştiinţa de sine a unui popor.” 

- Vintilă V. Caftangioglu, „Trădătorul turnului de fildeş”, în: Sfarmă-Piatră, anul I, nr. 6, 20 decembrie 1935, p. 14.

***




Vintilă Horia, „Jalnica tragedie a stângii ‚româneşti’”,
în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 14, 20 februarie 1936, p. 9.


***


„Şi agonia lui [a comunismului – n.n.] e cu atît mai atroce, cu cât naţionalismul învinge pretutindeni. Portugalia lui Salazar încearcă eroic să ajungă drumul de glorie al trecutului ei. Grecia trăieşte intens binefacerile unui guven fascist, care – se pare – a reuşit să restabilească ordinea şi prosperitatea. Belgia lui Léon Degrelle stă gata să ţâşnească în lumină. Italia şi Germania conduc de departe politica europeană, imprimând  pretutindeni urma puterii lor. Înţelegerea pe care contele Ciano a pecetluit-o la Berlin, ia proporţii de simbol.”

Vintilă Horia, „Începutul unui sfârşit”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 4, 29 octombrie 1936, p, 9.


***

„... izbânda apropiată a ‚Crucilor de Foc’” -  „...der bevorstehende Sieg der Feuerkreuze’”


Die literarische Ideologie von Vintilă Horia ist eine Mischung aus antimodernistischem Elitarismus, Fremdenfeindlichkeit, Antisemitismus, Rassismus und äußert sich durch eine vehemente Ablehnung der fundamentalen Menschenrechte und des Humanismus. In zahlreichen Veröffentlichungen agitiert Horia in Übereinstimmung mit den Vorgaben der Faschisten. Seine Vision von einem zukünftigen Europa ist deckungsgleich mit dem von den Nazis entworfenen Modell. Zeugnisse für diese, seine Einstellungen sind u.a. die Beiträge aus den Publikationen, „Gândirea”, „Sfarmă-Piatră” oder „Meşterul Manole”.

Unul din textele cele mai clare, îmbibat de antimodernism păşunist, fascism vindicativ şi antisemitism militant, în care-şi formulează Vintilă Horia ideologia literară, îşi enunţă concepţiile estetice şi îşi articulează crezul politic este cel intitulat: „Romain Rolland şi umanitarismul” (1936). În ediţia îngrijită şi prefaţată de Mircea Popa („Credinţă şi creaţie”, Cluj, 2003) acest text al lui Vintilă Horia (dar şi altele de acest gen) este descris ca un soi de experiment de a părăsi „terenul literaturii naţionale spre a-şi exprima aderenţa la spiritul european al veacului său, la anumite valori cu caracter de permanenţă.” (p. 17). Se poate deduce din această afirmaţie că acele „valori” la care a aderat Horia ar exprima „spiritul european” adevărat şi, în general, valorile umaniste, etern valabile. Editorul, se pare, că ignoră nu numai istoria secolului XX care a descalificat ideologia fascistă, şi implicit publicistica de acest fel, dar încearcă să confere textelor lui Horia o altă culoare politică decît cea reală, inducînd în eroare cititorul care acordă credit aserţiunilor cuprinse în introducerea volumului.





„Iată o semnificativă scenă din Jean Cristophe: Evreul Sylvain Kohn, îl introduce pe erou în cercurile artistice pariziene, prezentându-i o lume care descurajează pe Germanul acela, abia descins de pe meleagurile simpliste ale ultra Rinului. De aceea îl întreabă pe Ciceronele său, nerăbdător de a cunoaşte altceva: ‚Ou est donc la France?’ La care Evreul răspunde impertinent, convins însă de actualitatea adevărului pe care-l enuntă: ‚La France c'est nous!’

Despre poporul ales, Rolland are o părere, care în nici un caz nu poate fi susceptibilă de antisemitism. Olivier, din acelaşi roman ciclic, îi arată prietenului său Jean, că Evreii prin lipsa lor [de] tradiţie, prepară calea oricărei inovaţii, că aceşti oameni fără patrie sunt cei mai buni aliaţi împotriva naţionalismului (aceasta nu o contestă nimeni fără îndoială). Iudaismul face să dispară orice lucru vechi al ‚eternului ieri’ înlesnind venirea spiritului nou al desăvârşitului European de mâine.

Omul liber, descătuşat de prejudecăţile patrie, religie, rasă, este prototipul noului umanitarism, care va lupta pentru Înfăptuirea patriei universale. Curioasă împerechere de cuvinte. Ca şi cum universalul n-ar exclude însăşi enunţarea sa, noţiunea de patrie. [...]

Trist sfârşit al unei ideologii de laborator, atât de crunt contrazisă de şantierul Europei în construcţie, conceput pe baze pur naţionaliste. Romain Rolland a murit o dată cu apariţia fascismului şi s-a zvârcolit în sicriu, la victoria lui Hitler. Rămâne să se transforme în strigoi la izbânda apropiată a ‚Crucilor de Foc’”.




Vintilă Horia, „Romain Rolland şi umanitarismul”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 11, 30 ianuarie 1936, p. 7.


***







Către o nouă cunoaştere a omului

Împrejurările vitrige ale vieţii l-au întors pe om dela cunoaşterea structurii sale interioare, fizice şi sufleteşti, silindu-l să adâncească mai degrabă alcătuirea lumii exterioare pe care o avea zilnic în faţă. Lupta pentru existenţă încordată în combaterea fiarelor şi a celorlalţi oameni, în apărarea crâncenă împotriva intemperiilor şi a catastrofelor naturale, nu i-au dat răgazul unei întoarceri către sine. Inteligenţa lui s'a risipit în fabricarea armelor, a hainelor, a uneltelor, în inventarea mijloacelor de a cultiva pământul, de a pluti pe apă, în sfârşit de a trăi în afara sferei de existenţă a animalelor. Iar mai târziu l-a pasionat mai mult nepătrunsul cerului, tainele cosmosului îndepărtat, decât alcătuirea apropiată a trupului şi a spiritului său. Ştiinţa s'a desvoltat deci către lumea exterioară unde însăşi curiozitatea omului o împingea. Iată de ce prăpastia care separă astăzi fizica şi chimia de psihologie şi sociologie este imensă, înfăţişând limpede rapida aderenţă a cunoaşterii omeneşti la simplu şi concret. S'a ajuns astfel la civilizaţia care oferă miraculoase procedee de investigaţie în exterior şi minime resurse de sondare a omului însuşi, privit ca entitate psiho-fiziologică. Chiar medicina, despre care s'a spus cu înţepătoare ironie, că a rămas pe treapta epocii lui Hypocrat, a reuşit să ajungă la o atât de superficială cunoaştere a corpului omenesc, încât prevenind uneori boala, nu poate foarte deseori să o distrugă. Iar maladiile mentale, aşa de străine oricărei analize organice, au rămas încă o poartă ferecată. Ceeace înseamnă că progresul civilizaţiei noastre e mai ales sborul către comoditate, efort facil de satisfacere a unor pofte degenerate. Speranţele uriaşe care s'au pus în ea se prăbuşesc catastrofic astăzi când e evident că n'a putut să crească oameni destul de inteligenţi şi curagioşi pentru a o conduce în impasul primejdios prin care trece. Instituţiile civilizaţiei moderne se desvoltă în virtutea unei mişcări iniţiale, suficientă pentru a o azvârli în fazele progresului, însă oamenii se dovedesc azi mai mult ca oricând, incapabili de a le dirija. Iată drama incertitudinii în care plutim, desorientaţi de vigoarea acestui puhoi care se mişcă dincolo de voinţa noastră.
Cauza răului? „Slăbiciunea intelectuală şi morală a conducătorilor” răspunde d-rul Alexis Carrel în cartea sa „L'homme, cet inconnu”. Prezentarea acestei lucrări de ţipătoare actualitate, face obiectul cronicei de faţă.
D-rul Carrel acuză civilizaţia de a fi nesocotit individul în folosul massei. Mediocritatea adaptată nivelului de preferinţă comun, în care s'au scufundat pe rând toate năzuinţele spre înalt ale spiritului, a prilejuit formarea unui tip omenesc standard care e într'adevăr o fiinţă umană, însă foarte puţin un individ. Ceea ce explică lipsa şefului în alcătuirea socială modernă şi atrage desorientarea definitivă. Individualismul este o condiţie a personalităţii. Dispariţia individului a târît după sine diformarea până la anulare a personalităţii, ca o urmare firească a democratismului egalitar, care ucigând elita, minează
însăşi civilizaţia. Democraţia a înălţat stindardul egalităţii, însă cum aceasta nu era posibilă prin ridicarea celor inferiori la nivelul minorităţii superioare, singurul mijloc de a o realiza, a fost coborîrea tuturor la acelaş scăzut nivel. Astfel personalitatea s'a risipit în mocirla celor mulţi, spre norocul democraţiei însăşi, care numai astfel a reuşit să nu se prăbuşească prea devreme. Simpatia massei a menţinut-o la suprafaţă, ca o unică scândură de sprijin.
O cauză însemnată a insuficienţei sufleteşti de care dă dovadă omul modern, este lipsa completă a simţului moral şi religios. Civilizaţia europeană trăeşte spiritual pe fundamentul creştinismului. Cu toate acestea creştinismul actual e mai mult istoric decât prezent. Creştinismul nu mai e trăit, adică nu mai e viu în suflete. „De curând, spune Carrel, a început

p. 412

să se manifeste iarăşi printre oamenii de înaltă cultură” ceeace e un semn îmbucurător, deoarece omenirea n'a câştigat niciodată nimic prin efortul mulţimii, ci prin îndemnul neostenit al spiritelor mari. Religia înţeleasă şi reîntronată în suflete ca odinioară, la începutul erei creştine care corespunde începutului civilizaţiei faustiene, va desluşi alt scop omenirii, reaşezând-o pe drumurile drepte ale evoluţiei sale.
Rugăciunea ca înălţare mistică spre principiul imanent şi trascendent al lumii, adică rugăciunea aşa cum nu se mai întâlneşte azi şi aşa cum ar trebui încă să fie, a devenit de neînţeles oamenilor de ştiinţă pozitivă care ne conduc. De aceea practica creştinismului pare o îndeletnicire inutilă şi de aceea viaţa e atât de searbădă, privită prin prisma de întunerec şi lut a pământescului.
Dualismul modern, care e o evoluţie exagerată a dialecticii carteziene, a hipertrofiat materialul, suprimând spiritualul. Din clipa în care Descartes a stabilit separaţia dintre trup şi suflet, manifestările spiritului au devenit inexplicabile. Cei ce au venit apoi, au desfăcut definitiv aceste elemente ale aceleiaşi entităţi, „dând structurii organice şi mecanismului fiziologic o realitate mai mare decât plăcerea, durerea, frumuseţea”, care au rămas palide şi neînţelese ciudăţenii psihice. Cantitativul a învins calitativul. Frumuseţea morală s'a transformat în valoare pur istorică, secretul succesului ascunzându-se astăzi în exploatarea facilă a celor mai joase pasiuni. Morala? La ce bun, când imoralitatea, tâlhăria, înşelătoria, [se] înalţă sigur pe treptele puterii şi ale bogăţiei. S'a ajuns aici numai prin nesocotirea principiilor de viaţă creştine, care au fost condiţia iniţială de progres a culturii europene şi care azi sunt uitate sau nebăgate în seamă. Reactualizarea creştinismului printr'o fortificare a credinţei şi o reînălţare a spiritualului, ar putea să realizeze ceeace doctrinele omeneşti au încercat în zadar.
Ni s'a pus în faţă, cu sgomotoasă reclamă, paradisul modernismului excesiv instaurat în America. Au fost mulţi naivi încrezători în reuşita acestei formule, prea mulţi chiar, cari au încercat să transplanteze în bătrânul nostru continent aparenţele strălucitoare ale stilului yankee. S'a trăit îndelung după război, în cadrul acestei formule, adoptându-se maniere şi obiceiuri, cuvinte şi sporturi, chiar stilul arhitectural de peste ocean, în sfârşit un fel de a fi pe care filmele americane îl afişează generos, îmbrăcându-l în ideal. S'a crezut că imitarea sa, până la servilă pastişare, va regenera mădularele slăbite de războaie şi excese ale Europei. Acum constată d-rul Carrel, nimeni nu mai crede nici măcar în soliditatea finanţei americane. Cât despre stilul de viaţă de acolo, s'a ajuns din fericire la consta[ta]rea indubitabilă a fragilităţii lui. Într'adevăr omul acela care nu ştie altceva decât să iasă din fabrică pentru a intra în cinematograf, executând ritualul mecanic al unei păpuşi neînsufleţite, femeia aceia pentru care sentimentul dacă nu e ceva cu totul necunoscut e cel puţin o stare demnă de dispreţ; viaţa aceia în sfârşit, consumată pe maşini, dirijată de maşini, condiţionată de maşină, a încetat să mai apară ca un ideal de invidiat. Civilizaţia are drept scop nu progresul ştiinţei şi al maşinilor, ci acel al omului, iată ceeace Europa începe să înţeleagă. Omul american, aşezat în împrejurări de trai artificial, în care funcţiile sale organice — vechile lui forţe adaptive — sunt anihilate de folosinţa exclusivă a maşinii, care e confortabilă pentrucă scurtează timpul şi grăbeşte lucrul însă distruge puterea de viaţă şi de iniţiativă individuală, omul acela contopit în masse uniforme de gesturi şi dorinţe, va deveni repede un sclav înlănţuit, fără vitalitate şi mai ales fără suflet. Civilizaţia americană se va prăbuşi tot atât de repede cât s'a înălţat, pentrucă din rândurile de marionete care o susţin, la un moment dat vor înceta să se nască şefii, oamenii providenţiali. Sclavia va fi o stare generală. Şi fără conducători o societate nu poate sta în picioare. Iar indivizii, deveniţi simple accesorii ale maşinilor, vor pieri când acestea vor înceta să funcţioneze.
S'a constatat din statistici minuţioase că Statele Unite produc anual un impresionant număr de nebuni şi degeneraţi. Unul din douăzeci de locuitori e sortit nebuniei în fiecare an. Clinicile gem, încărcate de aceşti nenorociţi al căror destin tragic nu e decât o consecinţă a maşinismului şi a ritmului anormal de viaţă. Higiena, evoluată până aproape de perfecţie, oferă nenumărate posibilităţi de a trăi. Fiinţe pe care cursul normal al vieţii le-ar fi suprimat din cauza insuficienţei lor organice, sunt salvate de confort, de bună alimentaţie, de medici, de spitale, de higiena. Descendenţii lor contribue enorm la degenerescenta rasei omeneştiE aceasta un artificiu al civilizaţiei, care trebue părăsit, pentrucă în America mai cu seamă consecinţele lui nenorocite sunt evidente. Scopul civilizaţiei nu trebue să fie acela de a se da largi posibilităţi de desvoltare unor fiinţe imperfecte, care să-i încetineze mersul, ci acela de a crea oameni întregi şi sănătoşi, prin care continuitatea progresului să fie asigurată.
Atunci? Care e scăparea? Dacă civilizaţia l-a depăşit pe om, umilindu-1, ca un rob eliberat care-şi pălmueşte fostul stăpân, se poate nădăjdui într'o descătuşare? Şi cum? Iată cumplitele întrebări ale vremii, cărora d-rul Alexis Carrel încearcă să le dea un răspuns valabil.
Unica salvare, spune celebrul chirurg, este desvoltarea unei elite de învăţaţi, care să cuprindă toate domeniile de activitate omenească, pentruca, având o vedere de ansamblu, să descopere viciile sistemului nostru social şi să-i prescrie remediile. Criza multilaterală în care ne sbatem e o consecinţă logică a specializării. Când specialişti în gât, nas şi urechi, conduc finanţele unei ţări, când un doctor

p. 413

controlează activitatea agricolă şi când fiziceni ori chimişti, oricât de celebri, dau sfaturi economice, fără a avea cea mai mică idee despre legile ascunse ale acestor ştiinţe care acum se ciocnesc pentru prima dată, fără îndoială că încurcătura poate deveni fatală. D-rul Carrel preconizează crearea unei elite care, sacrificându-şi douăzeci ori treizeci de ani studiului amănunţit al tuturor ramurilor de frământare umană, să îndrepte civilizaţia albă pe calea unui nou început.
Soluţia, cu toate că foarte greu de realizat, mi se pare totuşi posibilă şi plină de adevăr. Orice încercare, oricât de obositoare, nu trebue să înspăimânte şi nici să fie trecută cu vederea, pentrucă salvarea va trebui să vină de undeva.
Iar o renovare a omului, o călăuzire spre alt fel de a concepe viaţa, cere îndrumarea fizică şi spirituală după porunca legilor naturii, iar nu după comoditatea mediocră e diverselor teorii şi scoale. „Individul modern se impune chiar din copilărie să fie liberat de dogmele civilizaţiei industriale şi de principiile care stau la baza societăţii moderne”. O educaţie greşită, privind individul ca pe un simplu membru al unei turme uniforme şi ascultătoare, a uşurat stingerea personalităţii, dând naştere acestei maladii a timpului nostru care se chiamă proletariat. „Proletariatul va fi ruşinea eternă a civilizaţiei ştiinţifice. El determină suprimarea familiei ca unitate socială. Stinge inteligenţa şi simţul moral. Distruge ultimele resturi ale culturii şi ale frumosului. Înjoseşte fiinţa omenească”. Proletarul e un avorton al maşinismului; el reprezintă creşterea enormă a unui restrâns grup social, incapabil din lipsă de inteligenţă şi curaj să se înalţe deasupra unei trepte de existenţă vecină cu promiscuitatea patrupedă. A ridica această pleavă inutilă şi periculoasă la rangul de factor hotărîtor înseamnă a trăda umanitateaDemocraţia a permis aceasta, a vrut-o chiar, pentru a-şi asigura o bază de susţinere, însă revoluţiile ce vor veni vor fi cu siguranţă ale elitei împotriva proletariatului. Şi dacă Marx nu s'a înşelat anunţând victoria tuturor răsculaţilor împotriva unei stăpâniri bolnave, ni se pare că elita va învinge. E normal să fie aşa pentrucă omul a consimţit întotdeauna conducerea unui tip uman superior, asvârlind repede povara grea a dictaturilor inconştiente. Dictatura proletariatului industrial, sinistră himeră a maşinismului modern, va fi mereu, dacă nu un abil sistem de captare a masselor inculte cel mult o guvernare de carton cu sfârşit în ea însăşi.
Omul întreg de mâine, rupt din prejudecăţile unui trecut de ruşinoasă renunţare la uman, va deschide ciclul de aur al civilizaţiei europene. E posibilă această aşteptată redresare? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, fiindcă „... pentru întâia oară în istoria lumii, o civilizaţie ajunsă la începutul declinului ei, poate să distingă cauzele boalei sale.”
A fost învinuită această carte minunat structurată şi genial concepută, de banalitate şi deci de inutilitate. Cred că învinuirea e gratuită, pentrucă a fost greşit privită şi înţeleasă mai mult ca o îndrumare medicală la curent cu ultimele descoperiri fiziologice, decât o dreaptă înţelegere socială şi psihologică a omului modern, adică ceeace este cu adevărat. Judecată astfel, prin prisma conţinutului ei veritabil, „L'homme, cet inconnu” apare ca o curagioasă tentativă de înfăţişare a defectelor de care suferă veacul nostru şi ca o justă cunoaştere a omului modern. Concluziile d-rului Carrel sunt demne de luat în seamă.

Vintilă Horia

p. 414

Vintilă Horia, „Către o nouă cunoaştere a omului”, în: Gândirea, anul XV, nr. 8, octombrie 1936, pp. 412-414. [În ediţia lui Mircea Popa textul apare sub titlul modificat: „Către o nouă cunoaştere a omului – Alex Carrel”, pp. 258-265.] 

Toate sublinierile - de tip bold - sînt ale noastre, cele cursive aparţin autorului. 

A se vedea şi: William Totok, "Etapa preliminară a Holocaustului", RFE, 27.2. 2017 



***


***

„Regimul fascist e ca o vitrină de cristal...” – Nichifor Crainic


„...admirăm curajul celor ce continuă să lupte dârz pentru izbânda românismului.” 

Vintilă Horia, „Glas românesc în regiunea secuizată”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 22, 23 aprilie 1936, p. 7.

În acelaşi număr, Valeriu Bora publică o poezie ditirambică, „Lupoaica”, dedicată „Ducelui”, adică dictatorului fascist italian, Benito Mussolini (Valeriu Bora, „Lupoaica”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 22, 23 aprilie 1936, p. 4). Nichifor Crainic, în schimb, prezent în mai toate numerele acestei reviste, publică articolul rasist, „Evreii şi dictaturile” Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 22, 23 aprilie 1936, p. 2) în care îi compară pe evrei cu nişte cîini, calificîndu-i drept „javre”, „jigodii” şi „potăi”. „Mussolini”, zice Crainic, „a venit ca o necesitate providenţială de a salva Italia din haosul bolşevic în care intrase.” Continuînd să facă apologia regimului mussolinian, Crainic (pe care Andrei Pleşu l-a cunoscut prin anii 1970, făcîndu-i impresia unui „bunic cordial, nu lipsit de umor” -  cf. „Mărturii pentru cercetări viitoare“, I, Adevărul, Blog, 10 august 2015) spune că „Regimul fascist e ca o vitrină de cristal în care priveşti absolut totul şi unde nimic nu rămîne ascuns.” Pe Mussolini îl califică drept un „om genial”, iar democraţiile occidentale constituie în ohii lui Crainic sisteme falimentare care produc doar şomaj. „Regimul fascist, pe care presa rasismului iudaic îl porecleşte ‚dictatură de dreapta’, e regimul celei mai nemărginite iubiri de popor din câte a cunoscut istoria omenirii.” Vorbind despre „bestia semită” şi „perversitatea evreiască”, teologul ortodox Nichifor Crainic trece la elogierea regimului nazist, adăugînd: „Această perversitate [evreiască – n.n.] dublată de groază s’a manifestat în toată oroarea ei când Adolf Hitler a venit la putere în Germania.” În concluzie, Crainic notează: „Dictatura germană nu există, fiindcă nu există tiranie asiatică sau teroare iudaică”. 



Placă omagială pentru Nichifor Crainic la Bucureşti, Str. Vasile Conta 3 (2015)

***



„Rămâne undeva ascuns, chipul unui alt Eminescu, al aceluia ce a vrut crearea unei Românii pe baze româneşti, aşa cum tineretul de astăzi o doreşte. Şi mi se pare începutul unei ere nouă de adâncă pricepere a necăjitului iluminat, involburarea de vârtej a naţionalismului creator de azi. Iar dacă până acum Mihai Eminescu a fost poetul prea slăvit şi totuşi necunoscut, prin implinirea marelui său gând, aureola minunilor lui va fi în sfârşit a tuturor. România care se pregăteşte, crescută din braţele tineretului, va fi intruchiparea aceleia pe care nici un veac n’a visat-o, pe care însă Eminescu a pregătit-o.”

Vintilă Horia, „Eminescu între oameni”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 29, 11 iunie 1936, p. 9.



***


„// Mi-am strâns mijlocu’n înflorite bete / Şi peste ţară-am prins să’mpart dreptate, / În trântorii cu guşile umflate / Mă ierte Dumnezeu de-oi da cu sete.//”


Vintilă Horia, „Sfarmă-Piatră”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 23, 30 aprilie 1936, p. 3


***




Sfarmă-Piatră, anul II, Nr.35, 23 iulie 1936, p. 12 (Caricaturi antisemite). 
Vintilă Horia, „Sinistra fata-morgana”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, Nr.35, 23 iulie 1936, p. 6.


***



„... fascismul punea prima piatră a unui edificiu nou pe care veacurile ce vor urma îl vor înălţa. Mussolini e cel dintâi OM NOU al vremii noastre. Italia e prototipul ideal al epocei, pe care braţele lui au deschis-o tumultos.” [...]
„Semnul lumii celei noui pe care Berdiaeff o aştepta fără să o vadă, a apărut.”


Vintilă Horia, „Destinul celor două lumi”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 36, 30 iulie 1936, p. 10.



În acelaşi număr, dedicat ocupării Budapestei de către armata română, în 1919, Septimiu Bucur (1915-1964) publică articolul cu titlul semnificativ: „Sentimentul expansiunii româneşti” (ibidem, p. 8). Postum îi apare, în 1978, la Cluj, volumul „Banchetul lui Lucullus” (editat şi prefaţat de Serafim Duicu, cf. DBLR, vol. 1, p. 226).



***

„În timp ce ţăranul dela şes, rob al pământului, trăind legat de ritmul nesimetric al anotimpurilor, s’a metamorfozat radical sub puhoiul nefast al democraţiei, acceptându-i viţiile şi adoptându-i incultura, ţăranul dela munte şi-a păstrat un fond sufletesc nealterat, împrumutând civilizaţiei numai ceiace aceasta aducea bun. Gradul de cultură al munteanului e surpinzător de ridicat uneori faţă de bezna generală dominând şesurile alcoolizate şi politicianizate.”



Vintilă Horia: „Polemica spaţiului subiectiv. Reportaj ratat”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 41, 3 august 1936, p. 9 










***



„Alpii îi sărută casca de oţel.” - 

Die Alpen küssen seinen Stahlhelm.





Vintilă Horia traduce poezia apologetică a lui Vazareno Padellaro, dedicată dictatorului fascist italian, „Mussolini”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 45, 1 octombrie 1936, p. 6, însoţită de un desen care-l reprezintă pe „Duce”. Afinităţile elective între Vintilă Horia şi panegiristul italian sînt evidente. 

***



„’Falanga’ luptă pentru menţinerea tradiţiei culturale latine în cadrul sbuciumat al vieţii moderne, unde numai o conştientă regrupare a spiritualităţilor înrudite, mai poate continua un ciclu de cultură neîmplinit încă.”

Vintilă Horia elogiază revistă fascistă „Falanga”, „de nobilă şi clasică ţinută”. (Vintilă Horia, „Falanga”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 46, 8 octombrie 1936, p. 4.)

În acelaşi număr al revistei se anunţă ruptura între Nichifor Crainic şi Partidul National-Creştin - adeptii lui Cuza + Goga - (Al. Gregorian, „Sfarmă-Piatră” şi Nichifor Crainic, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 46, 8 octombrie 1936, p. 11) Vintilă Horia care nu a fost membru al Mişcării Legionare (Garda de Fier) a aderat, în schimb, în 1934 la organizaţia tineretului cuzist, pepiniera de cadre a partidului extremist de dreapta, Liga Apărării Naţional Creştine (LANC), o creaţie a lui A. C. Cuza, din 1923. LANC a fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional Agrar al lui Octavian Goga, transformîndu-se în Partidul Naţional-Creştin (PNC). A. C. Cuza era şeful formaţiunii, Goga preşedinte şi teologul ortodox Nichifor Crainic, vicepreşedinte. La alegerile din 1937, PNC a obţinut 9,5 % din voturi. Guvernul de tristă amintire, Goga-Cuza, instalat la putere la sfîrşitul anului 1937 pentru o scurtă vreme, este responsabil pentru primele legi antisemite. (Detalii despre Cuza, care a numit creştinismul” un antisemitism superior” în: Horia Bozdoghină, Antisemitismul lui A.C. Cuza în politica românească, Curtea Veche, Bucureşti, 2012.) Într-o scrisoare către Ministerul de Externe, din 15 februarie 1943, Vintilă Horia susţine că în clipa fuziunii dintre partidul Profesorului A.C. Cuza şi partidul lui Octavian Goga” ar fi întrerupt legăturile cu organizaţia cuzistă. (Scrisoare reprodusă în: Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia [Die Rückkehr von Vintilă Horia], Editura Ideea, Bucureşti 2002, pp. 277-279).






Tot aici, la p. 12, caricatura: „Masoneria, iudaismul şi bolşevismul”. 












***



Vintilă Horia vorbeşte despre „opera minoră” a lui Arghezi, afirmînd că „marele public dispreţuieşte literatura” sa. Acuzîndu-l că a „călcat” „în mocirla pornografiei”, adică este decadent (ceea ce i-a fost reproşat mai tîrziu şi de proletcultişti), Vintilă Horia lansează o dublă lovitură cu iz antisemit, una contra criticilor („pistruiaţi”) care l-au lăudat şi cealaltă contra poetului, prezentat în culorile unui „jidovit” condamnabil:



„Cât despre criticaştrii pistruiaţi care l-au decretat genial doar pentru izul nou al ‚Florilor de mucigai’, nu văd în lauda lor decât sinistra bătaia de joc a rasei lor, care descoperă în fiecare germen bolnav un argument şi o armă. Pe aceştia nu l-a impresionat talentul puhav şi noroios care ascundea poate goliciunea marelui poet care fusese d. Arghezi, la tabăra şi taraba lor.”

Vintilă Horia, „Cazul Arghezi”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 48, 22 octombrie 1936, p. 8.


Ca şi în numerele precedente şi în această ediţie apare o pagină întreagă de caricaturi antisemite, ca, de pildă, cea însoţită de textul: „Baia de sânge” (p. 12). 















***

Miracolul fascist


Orice operă de artă, desăvârşit construită, e un miracol şi e, în acelaş timp, semnul dumnezeirii din om. Nimic nu apropie mai mult de misterul marii creaţiuni ca linia pură a perfecţiunii, care încheagă în conturul ei majestatea divină a frumosului. Iată dece se poate spune că arta nu e în întregime un produs omenesc, deoarece - aparţine jumătate lui Dumnezeu. Cel ce gândeşte şi modelează o capodoperă, devine astfel un colaborator direct al Stăpânului lumii şi un participant etern la starea de miracal. Căci misticismul, prin însăşi măreţia lui, nu e numai monopol exclusiv rezervat slujitorilor bisericii, sfinţilor şi marilor mistici. Iar dacă un Heinrich Seuse întruchipa în Germania medievală dubla personalitate de mistic şi poet, aceasta nu înseamnă că fiind poet, fără a cumula totdeodată calitatea de mistic titrat, nu te poţi ridica până la starea de graţie. Opera ta, smulsă din înălţimi pe cari mintea celor mulţi nici nu le poate bănui, e chezăşia cea mai sigură a dumnezeirii din tine. Misticismul înţeles ca scufundare a eului în matca duhului suprem, apare deci ca o condiţie ontologică a artistului de totdeauna. E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de

p. 407

artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricât de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămâne peste veacuri mai ales ca o desăvârşită realizare artistică, de un plasticism atât de bine închegat încât lasă să scape unui fin romancier francez următoarea remarcă:
— Mussolini face în politică ceea ce Michel-Angelo a făcut în sculptură. Din materie desvălue spiritul.
Extrag aceste rânduri, semnificative pentru sensul intim al fascismului, din cartea lui René Benjamin „Mussolini et son peuple" (Ed. Plon).
Din întreaga revărsare de lumină a paginilor ei, cari sunt mai mult un imn decât un studiu, se desface ideea limpede pe oare însuşi autorul a descoperit-o între oamenii noi ai Italiei renăscute: ordinea fascistă înseamnă, înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei, a fost cândva un filosof, un romancier şi un poet. Cuvintele pe cari un tânăr le-a rostit atunci când René Benjamin îi cerea portretul cât mai precis al primului ministru, spun mai mult decât un rând întreg de tomuri seci:
— ...Ducele e poetul poporului său, pe care-1 modelează ca un poet. Amintiţi-vă că a spus undeva: „Nu poţi crea nimic, fără un simţ poetic al vieţii”.
În aceste câteva cuvinte stă taina dragostei pe care i-o poartă poporul cel mai artist al lumii. Un dictator, scria nu de mult un gânditor german, trebue să adune în el toată gama de sentimente a poporului său. În chipul său unic trebue să se recunoască fiecare cetăţean al ţării. Mussolini rezumă Italia, cu prezentul, trecutul şi viitorul ei. Când Veneţienii au descoperit că statuia lui Golleone, condotierul celebru, seamănă leit cu Mussolini, au înţeles cât de adânc e înfipt omul acesta în istoria milenară a Italiei. Iar când o femeie i-a strigat dela doi paşi, după ce Ducele îşi terminase cuvântarea:
— „Tu eşti noi! Noi suntem tu!” întreaga mulţime care-1 înconjura s'a simţit trăind frenetic în ochii aceia ca două spade romane.
René Benjamin e unul din acei rari scriitori cari ştiu să dea viaţă personagiului pe care-1 prind în vârful condeiului lor. Îmi amintesc de figura complexă şi dramatică a celui mai mare romancier al Franţei, Honoré de Balzac, pe care René Benjamin 1-a reînviat magistral într'o biografie romanţată care e un model al acestui gen dificil şi ingrat. În „Mussolind et son peuple” am regăsit aceeaşi vigoare suplă, acelaş stil nuanţat şi spiritual ca un joc de floretă şi, ceea ce încântă mai ales, risipa de lumină ondulând peste pagini, recreând minunatul peisagiu italian din care figura de bronz a Ducelui se desprinde statuară.
Autorul lui „Grandgoujon”, romanul care a înfăţişat Franţei tragi-comedia sinistră a ambuscaţilor din timpul marelui războiu, a fost învinuit de fascism, ca de o crimă, înainte totuşi de a fi ştiut ce e fascismul. Într'o seară, pe o stradă întunecoasă din Grenoble, câţiva derbedei au încercat să-i spargă capul pentru păcatul de a fi fascist. „Nu cunoşteam fascismul, scrie René Benjamin, după acest incident însă descopeream atunci figura unora dintre duşmanii săi... Şi jurai în seara aceea să plec în Italia”.
Pentru un francez, înrădăcinat fără voe în mentalitatea cu lozincă fâlfâitoare a Revoluţiei, nu există problemă mai chinuitoare ca aceea a libertăţii. În această deprindere naţională stă secretul succesului pe care l-au obţinut comuniştii într'o ţară eminamente burgheză. Profetizând paradisul unei libertăţi pe cât de absolute pe atât de himerice, propagandiştii minciunilor roşii au ştiut să atingă coarda cea mai sonoră a sentimentalismului galic, devalorizând, în acelaş timp, fascismul pe care-1 deghizau abil în haina tiraniei şi a despotismului. René Benjamin, deşi e unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai dreptei franceze, a cedat, trecând hotarul Italiei, instinctului rasei. S'a sbătut numaidecât să afle dacă regimul fascist a suprimat sau nu nimfa diafană a libertăiţii. Mărturisesc cu toate că port o antipatie organică principiilor democratice ale Revoluţiei franceze, că aş fi făcut acelaş lucru.
Şi aş fi descoperit — pentrucă realitatea italiană e strigător de vizibilă — aceleaşi lucruri ca si René Benjamin, ca şi orice străin de bună credinţă oare se apropie de miracolul fascist.
„N'am decât o singură ambiţie, spunea Mussolini la începutul guvernării sale: să fac din poporul italian un popor tare, prosper, mare şi LIBER”. Şi s'a ţinut de cuvânt. Căci dacă la început fascismul a fost sever, de o severitate chirurgicală uneori, într'o ţară pe care libertăţile democratice o transformaseră într'o cangrenă, fascismul actual se află într'o nouă fază. Şi totuşi chiar pentru perioada aceea, pe care cei mal mulţi au numit-o tiranică, un tânăr poet găsea următoarele reflexii:
— „Mussolini ne-a luat libertatea de a insulta în fiecare zi un regim care a salvat ţara. Ne-a luat libertatea de a nu fi patrioţi, într'o patrie fără care n'am însemna nimic. Ne-a luat libertatea de a ne trânti la pământ... printre libertăţile noastre”. Căci libertatea nu e întotdeauna înţeleasă aşa cum trebue. Democraţia dela noi o dovedeşte convingător, de un veac încoace. Pentrucă acordată masselor, ca un dar pe care nu-1 merită, libertatea se transformă în trândăvie şi în practică necontenită a înjurăturii.
Acordată însă în cadrul unei înţelepte ierarhii sociale, în care cuvântul cel greu să-1

p. 408


aibă individul nu colectivitatea, ea devine în mod automat cheia unei fericiri oare se numeşte prosperitate. Nimeni n'a avut în epoca aceasta frământată a dupărăzboiului o conştiinţă mai sigură şi o sete mai mare pentru rânduirea definitivă a libertăţilor, ca Benito Mussolini. Chinuit de unsprezece ori în închisorile democraţiei, el a înţeles valoarea sublimă a acestui etern instinct omenesc. De aceea prima grijă a primului ministru fascist a fost reintegrarea libertăţii în drepturile ei fireşti pe cari i le răpise atât de diplomatic gălăgia sterilă a democraţiei. S'a vorbit atâta despre distrugerea individului în aplicarea programului fascist, încât lămurirea acestei confuzii voite se impune ca o dreaptă reabilitare. Ierarhia valorilor a fost în toate timpurile criteriul cel mai sigur de selecţionare. Ierarhia ca fundament al crezului fascist, opus anarhiei democrate, a însemnat pentru viaţa Italiei o normalizare a vieţii, o evadare din haosul antebelic. Disciplina în statul italian nu e decât realizarea programatică a acestui act de dreptate. „Cine zice ierarhie, zice scări de valoare omeneşti; cine zice scări de valori, zice scări de responsabilităţi şi datorii; cine zice ierarhie, zice disciplină”. Vorbele lui Mussolini, înscrise cu litere de foc în paginile primului număr al revistei „Ierarhia” pe oare a întemeiat-o în 1921, anticipau încă de atunci concepţia viitorului stat fascist.
— „Să nu uităm domnule, îi spunea un ofiţer de marină lui René Benjamin, ceea ce reprezintă cuvântul fascism: fascie a tuturor oamenilor cu bunăvoinţă! Ori voinţele cari se dau, sunt voinţele cele mai libere. Aşa încât regimul acesta este regimul adevăratei libertăţi”.
Şi mai e un lucru pe care René Benjamin îl aşează în luminoasa lui carte oa pe un refren revenind aproape la fiecare capitol: grija pentru viitor prin educarea aleasă a copilului. Incurabilul individualist se temea să nu găsească în locul turmei gălăgioase şi libere, un fel de armată în miniatură, călcând în acelaş pas, desfigurată de rigorile bătrâneşti ale disciplinei. Şi a întâlnit acolo, pe un vast stadion de lângă Roma, pe copilul de totdeauna, cu ochii scânteind, mândru de încrederea pe care Ducele o are în el. E minunat pasagiul acesta pe care nu mă pot împiedeca de a-1 transcrie:
— „E adevărat că purtau centuri şi puşti ca adevăraţii soldaţi. E adevărat că mergeau în acelaş pas; însă fiecare avea un fel atât de personal de a face ca ceilalţi, încât am înţeles imediat că era o rasă prea vie ca să nu rămână liberă chiar sub o disciplină, că nu mă puteam teme de nimic, că Ducele are dreptate”.
Tineretul italian şi-a păstrat într'adevăr frăgezâmea anilor lui, pe care dragostea unui mare om n'a putut decât să o îndrepte pe căile iubirii de patrie şi adevăr, când René Benjamin 1-a avut în faţă pe omul acesta care a dăruit omenirii o nouă civilizaţie, n'a ştiut ce să spună. În sala aceea imensă şi rece din palatul Veneţia, în care Ducele lucrează până târsiu în noapte la o masă, „ordonată ca Italia însăşi”, 1-a întâmpinat totuşi „cel mai frumos surâs pe care l-am văzut”. Însă oonştiinţa forţei pe care o avea dinainte, concentrată în luciul de cărbune al ochilor, i-a răpit graiul pentru a-i lăsa în schimb dorinţa de a admira în linişte chipul de bronz viu al lui Mussolini.
Cuvintele au venit abia pe urmă, ca o urmare a contopirii celor două suflete.
Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, devreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne.
VINTILĂ HORIA

p. 409

Vintilă Horia, „Miracolul fascist”, în: Gândirea, anul XVI, nr. 8, octomvrie 1937, pp. 407-409.

(subl. – W.T.) 


***


Articolul lui Vintilă Horia, „Miracolul fascist”, a fost republicat şi în revista radicală de dreapta România Mare, anul XV, Nr. 726/11 iunie 2004. Textul este însoţit de următoarea notă explicativă a redacţiei:


NOTA REDACTIEI: Am reprodus acest text din stricte ratiuni de istorie literară. Este inutil să mai precizăm că revista „România Mare“ condamnă fascismul, care a produs atîta rău omenirii, inclusiv Poporului Român  culminînd cu blestematul Diktat de la Viena. La ora aceea a Istoriei, în 1937, nimeni nu putea anticipa ceea ce se va întîmpla după cîtiva ani. Cu atît mai putin un scriitor foarte tînăr pe atunci, ca Vintilă Horia. După ani si ani, refugiat în Occident, scriitorul român avea să fie laureat cu prestigiosul Premiu Goncourt, pentru excelentul său roman „Dumnezeu S-a născut în exil“. Imediat, însă, a fost declansată reactia vigilentă a unora, care au făcut presiuni pentru a i se retrage distinctia, ceea ce s-a si întîmplat. Noi credem că n-are nici o legătură una cu alta. Politica e politică – arta e artă. Nimeni nu le poate amesteca fără a produce o teribilă răsturnare a tablei de valori, „Miracolul Fascist“ a fost blestemat, dar la fel de blestemat a fost si „Miracolul Comunist“… 

În presa peremistă s-a mai ocupat de Vintilă Horia şi Mihai Ungheanu, publicînd articolul: „Cine tot inventează fascişti?” (în: Tricolorul, nr. 858, 18 ianuarie 2007). Argumentele invocate de Ungheanu sînt asemănătoare cu cele vehiculate din 1990 pînă-n 2017 legate de figuri controversate din cauza biografiei lor politice din perioada interbelică sau din timpul dictaturii fasciste a lui Ion Antonescu, ca, de exemplu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru sau Mircea Vulcănescu: 




Cine tot inventează fascişti? 

articol de: Mihai Ungheanu, Senator PRM de Arges

Pe fondul contestarii îndreptatite a Raportului de analiza a regimului comunist din România, initiat de presedintele Republicii, apare cazul Vintila Horia, scriitor român expatriat (decedat în 1992), caruia fostul regim politic din România i-a adus grave prejudicii morale printr-o etichetare politica ucigasa. Aflat în Occident, Vintila Horia a candidat (în 1960) la prestigiosul premiu francez Goncourt cu romanul Dumnezeu S-a nascut în exil. Romanul, care se înfatiseaza ca un jurnal al lui Ovidiu, exilat la Pontul Euxin, la Tomis, într-o lume aspra, barbara pentru rafinatul scriitor latin, constituie o subtila întoarcere la geneza spirituala a lumii carpato-danubiene, în zorii aparitiei crestinismului. Carte cerebrala si sugestiva, romanul Dumnezeu S-a nascut în exil vorbea si despre nostalgia oamenilor de cultura români, constrînsi sa emigreze în Occident din tarile ocupate de Armata Rosie. "Exilul", de care este vorba în titlul cartii, este o trimitere la conditia de "exilati" a marilor intelectuali români, împinsi peste hotare de strivitorul regim de ocupatie al Moscovei. "Exilul" intelectualilor români, vazut ca problema spirituala, reapare si la Mircea Eliade, în 1978, în lungul interviu pe care-l intituleaza Proba labirintului, "labirintul" ca o cheie simbolica privind încercarile la care sînt supusi cei plecati, cu gîndul permanent al reîntoarcerii acasa. Desi, de obicei, premiul Goncourt revenea scriitorilor francezi, în mod exceptional, datorita calitatilor deosebite ale cartii, romanul Dumnezeu S-a nascut în exil a intrat în finala împreuna cu romanul unui francez. Dupa ce autorii celor doua carti au participat la o dezbatere a televiziunii franceze, Vintila Horia a cîstigat surprinzator primul loc. Era o satisfactie pentru autor, dar si pentru literatii emigratiei române, oamenii exilului spiritual, care, mizînd pe acest român, mizau si pe succesul unor valori românesti, pe care Vintila Horia le propunea prin romanul sau publicului occidental.
Lovitura de teatru a venit însa din partea diplomatiei românesti de la Paris, care a declarat presei franceze, cu toata autoritatea posibila, ca Vintila Horia era doar un legionar si un fascist refugiat si ca prin decernarea premiului s-ar impune în circuitul cultural european un legionar român! Inventarea de fascisti a fost una dintre specialitatile Kominternului. Presa franceza a acceptat stirea, fara rezerve, desi venea de la un stat rasaritean ocupat de Moscova, urmarea fiind ca premiul nu s-a mai decernat. Încercarile, disperate, ale scriitorului de a restabili adevarul ca n-a fost legionar s-au izbit de un zid. Interventia diplomatilor regimului comunist a compromis frumosul succes literar românesc, atît de dorit de întreaga emigratie intelectuala româneasca din Franta. Publicul de acasa nu era la curent cu aceste evenimente culturale.
Actiunea de la Bucuresti a traumatizat nu numai pe autorul romanului Dumnezeu S-a nascut în exil, Vintila Horia, ci si pe toti cei care, în emigratie fiind, se simteau solidari cu el. Astazi, dupa 46 de ani, mai multi intelectuali români cer, în scris, ca statul român sa retraga acuzatia de legionarism adusa lui Vintila Horia, restituind scriitorului demnitatea si dreptul moral de a fi fost încununat cu un premiu de vaza, pe care, practic, îl cîstigase. De vina sînt, desigur, si mentalul atît de politizat al lumii occidentale dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar mai ales actiunea statuli român, care, în loc sa-si sustina românii de peste hotare, îi lovea si i-a lovit, ca pe dusmanii sai de moarte, inventînd vini si satanizînd un nevinovat. Au pierdut nu numai Vintila Horia si oamenii emigratiei române de la Paris, dar a pierdut si spiritualitatea româneasca, dat fiind ca aceasta ar fi capatat prin romanul Dumnezeu S-a nascut în exil o confirmare aplaudata în lumea cartii occidentale.
Succesul a fost transformat în insucces. Figura si identitatea româneasca au pierdut din pricina diversiunii satanizante lansate de reprezentantii diplomatiei statului român la Paris. Sînt pierderi grave, ireparabile. Nu este nimic mai sinistru decît un stat care-si mitraliaza fiii. Cazurile sînt mai numeroase si este inevitabil ca ele sa fie redeschise, deoarece reprezentantii statului român n-au suprimat doar viata spirituala interna a românilor la ei acasa, ci si tentativele externe ale acestora de a se afirma, liberi, în marea competitie intelectuala si artistica a lumii libere. Lista e lunga. Care a fost mecanismul politic si executiv care a dus la aceste rezultate? Cine au fost cei care au decis si au pus în practica stigmatizarile odioase? Este o tacere totala pe acest tarîm. Astfel de operatiuni cu bataie lunga s-au desfasurat si în primii 20 de ani ai regimului de dictatura proletara din România, si în cei douazeci si 25 de regim socialist si comunist. Un mecanism care a functionat longeviv, ca si sustinatorii lui. Într-un asa zis Raport "final" de analiza a comunismului în România, problema nici macar nu se pune, ceea ce nu constituie doar o lacuna, ci si un dezechilibru de optica, daca nu - mai rau! - un partizanat. Si acest Raport apeleaza la metoda inventarii de etichete politice dezonorante. Pentru ca este fara îndoiala si interesant, dar mai ales necesar, sa stim cine a facut jdanovism în România timp de 4 decenii, cine a atacat mereu matca spirituala a unor mari creatori români exilati, cine a lucrat consecvent împotriva lor, la vedere si în culise. E o trauma veche, o rana necicatrizata. Anticomunismul de parada, de doi lei, al unor profitori de conjuncturi, din România, nu are cum sa ne duca la adevar. Mai mult, poate a obtura accesul la adevar. Solicitarea unei reparatii morale postume pentru Vintila Horia, autorul exceptionalului roman Dumnezeu S-a nascut în exil, ca si pentru alte carti de seama, etichetate abuziv, prohibitiv, de oficialitatile românesti drept altceva decît a fost în realitate, livrate pervers unei campanii antifasciste, deschide nu doar drumul acestei reabilitari, ci si poarta catre unul din mecanismele cele mai negre si mai odioase ale regimului de ocupatie si reprimare nationala din România postbelica. Odata ajunsi la el, multe din lucrurile pe care pseudoraportul final le evita, mutînd vinile în alta parte, vor iesi la lumina

Mihai Ungheanu, „Cine tot inventează fascişti?”, în: Tricolorul, nr. 858, 18 ianuarie 2007.



***
La ce lucrează Sfarmă Piatră, în: Sfarmă-Piatră, anul IV, nr. 130, 16 iulie 1938, p. 9




***


1941


***


[21 februarie 1946. Extras din sentinţa în care au fost condamnaţi 11 inculpaţi, între care, în contumacie, şi Vintilă Horia care a primit o pedeapsă la închisoare pe viaţă] 

[21. Februar 1946. Vintilă Horia in Abwesenheit zu einer lebenslänglichen Gefängnisstrafe verurteilt. Auszug]




ACNSAS, P 751, ff. 121-147 (aici: ff. 135-137)

***

[23 februarie 1946. Ziarul Scînteia, organul central al Partidului Comunist Român anunţă sentinţa „în procesal criminalilor de război din lotul guvernului fantomă”]

[23. Februar 1946. Das Zentralorgan der Rumänischen Kommunistischen Partei Scînteia gibt das Urteil im Prozess der 11 angeklagten Kriegsverbrecher bekannt] 



Trădătorii din guvernul fantomă au fost condamnaţi la moarte
Eri s'a pronunţat sentinţa în procesal criminalilor de războiu din lotul „guvernului fantomă”


ALEXANDRU CUZIN, detenţiune grea pe viaţă; ALEXANDRU GREGORIAN, detenţiune grea pe viaţă; HORIA STAMATU, detenţiune grea pe viaţă; VINTILA HORIA CAFTANGIOGLU, detenţiune grea pe viaţă; General PLATON CHIRNOAGA, la moarte; General ION GHEORGHE, la moarte; SERGIU VLADIMIR CRISTI, la moarte; VISARION PUIU, la moarte; ION SANGIORGIU, la moarte; GHEORGHE CUZA, 20 ani detenţiune riguroasă; NICULAE GUŞE, 4 ani temniţă grea; CĂLUGAREANU CONSTANTIN, achitat.

Scânteia, seria a III-a, anul 16, nr. 459, 23 februarie 1946, p. 1

***

„Tu nu mai crezi în destinul generaţiei / (Ce e o generaţie decât o treaptă spre mai sus, / Sau spre fundurile mlăştinoase ale ratării?) / Eu cred în ea pentrucă a evadat / Din turnul provinciei, a deschis braţele / Fără voe şi a cuprins treptat universul / Într’o cumplită îmbrăţişare românească. / Ţi-aduci aminte de zeii dela ‚Gândirea’? / Ei ne-au pus în mână lira universului valah / Clara liră a omului cu căciulă de cer, / Cu degete de măiastră humă mioritică. /”

- Vintilă Horia, „Scrisoare către un tânăr poet”, în: România (*) , anul IV, nr. 7-8, august-octombrie 1952, p. 4.

(*) Foaia românească independentă, „România”, a apărut după 1949 în Argentina, la Buenos Aires, unde exista o colonie românească destul de numeroasă, compusă mai ales din refugiaţi legionari care au ajuns în această ţară, guvernată de un regim autoritar, pe „linia şobolanilor” (engl. rat lines). Directorul ziarului fusese Alexandru Mateescu (Frâncu). Printre colaboratorii revistei se aflau: Vasile Posteucă, J. N. Manzatti (Ion - Nelu -  Mânzatu (**)  – compozitorul multor cîntece legionare), Vintilă Horia ş. a. 

(**) „Acum, după moartea Maestrului la 5 Februarie 1986, eu, cel care am avut fericirea cât a fost în viaţă să mă bucur de prietenia lui Nello Manzatti, şi ca semn de preţuire a acestei prietenii care ne leagă până dincolo de mormânt, îmi fac datoria publicând memoriile acestui genial compozitor al poporului nostru. Memoriile celui care a compus melodiile în ritmul cărora a mărşăluit o generaţie întreagă, generaţia Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. Şi care, într’o bună zi vor răsuna din nou, luminând faţa Ţării noastre... faţa României”. Ion Mării, München, 29 Martie 1986. - Ion Mânzatu, Cum am compus cântecele legionare. Cuvânt înainte de Ion Mării, Colecţia Europa, München, 1996, pp. VI-VII.

***
Într-un interviu acordat Marilenei Rotaru, în 1990, Vintilă Horia îi face dictatorului fascist Ion Antonescu un miniportret elogios, în care strecoară mai toate epitetele intrate şi în publicistica hagiografică post-comunistă. Admiraţia lui Vintilă Horia faţă de Antonescu după începerea războiului a rămas nefisurată, dovedindu-se a fi o componentă vizibilă a concepţiilor sale politice.
Continuităţi similare de percepţie a literaturii române interbelice, din perspectiva tradiţionalism vs. modernism, au supravieţuit, de asemenea, punîndu-şi amprenta pe creaţia sa literară şi publicistică. Întreaga creaţie a lui Horia a rămas prinsă, stilistic şi estetic, în plasa modelului promovat de şcoala „gândirismului” al lui Nichifor Crainic.

Revista „Gândirea”, scria Horia după începerea celui de-al II-lea război mondial, „întemeiată la Cluj de romancierul Cezar Petrescu în anul 1921 şi condusă apoi de poetul Nichifor Crainic care-i şi imprimă sensul ideologic pe care-l are azi, concentrează curând după întemeierea ei numele cele mai ilustre ale literaturii româneşti. Poeţii: Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Ion Pillat, V[asile] Voiculescu, Radu Gyr, Adrian Maniu, George Gregorian şi alţii redau liricii lor o puternică nuanţă tradiţionalistă şi creştină, care se transformă într-un curent literar de o mare amplitudine. Revista ‚Gândirea’ are de altfel marele merit de a fi luptat cu toate forţele împotriva penetraţiei iudaice în literatura română, penetraţie care echivala cu suprarealismul şi cu dadaismul şi de a fi creat un curent care a izbutit să scoată la suprafaţă condeiele cele mai caracteristice ale ultimelor două decenii, atât în proză cât şi în poezie.
Astăzi scriitorii români trăiesc din nou vâltoarea epică a războiului. Este poate una din caracteristicile esenţiale ale poporului nostru elanul unitar care concentrează forţele naţiunii în momente de grea răspundere istorică. Iată de ce în marea luptă împotriva comunismului, care nu e pentru noi decât una din expresiile politice ale imperialismului asiatic, scriitorii români şi-au inchinat condeiele acestei lupte formidabile. Într-un singur an cărţile cu literatură de război au apărut în aşa de mare număr şi au fost aşa de repede epuizate încât editorii s-au văzut siliţi a retipări în ediţii noi romanele lui Cezar Petrescu, Camil Petrescu sau Liviu Rebreanu, spre a satisface nevoile actuale ale pieţii literare.
Poezia de asemeni a părăsit turnul de fildeş al lirismului pentru a cânta bravura soldaţilor, suferinţa Basarabenilor şi a Transnistrienilor, figura Mareşalului Antonescu şi dorul de luptă şi de dreptate al poporului întreg, care trăieşte cu toată intensitatea momentul acesta, de rezolvarea istorică a căruia depinde nu numai destinul de mâine al României, dar şi al Europei întregi. (Subl. n.)



Vintilă Horia, „Despre sensul estetic al literaturii române”, în: id., Credinţă şi creaţie. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 25-27 (aici: pp. 26-27).

„Am fost zguduit de patriotismul şi inteligenţa mareşalului Antonescu. Era impecabil, în uniformă, simplă şi elegantă, vorbind o franceză fără cusur şi apărând drepturile României asupra Transilvaniei. A fost foarte aspru şi foarte curajos faţă de Mussolini şi faţă de guvernul italian. La fel a fost mai târziu în faţa lui Hitler. A fost un om care a trăit impecabil şi a murit impecabil. Un erou naţional şi poate cel mai mare om politic pe care l-a avut România în secolul XX.”



Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Editura Ideea, Bucureşti, 2002, p. 40 (Interviu cuprins în capitolul: „Villalba, octombrie 1990”, pp. 22-89.)



***









„Das Ovid-Buch [...] ein vergleichsweise durchschnittliches Werk.” [...] „Der Preis fiel an einen Autor, dessen Buch weder inhaltlich noch formal zu den auffälligsten Erscheinungen dieser Herbstsaison zählt. Goncourt-Preisträger wurde der 45jährige Exil-Rumäne Vintila Horia für ein von ihm in französischer Sprache geschriebenes, erfundenes Tagebuch des lateinischen Dichters Publius Ovidius Naso (43 vor bis etwa 17 nach Beginn der Zeitrechnung), ‚Gott ist im Exil geboren’”.














„GONCOURT-PREIS. Ovids Metamorphose”, in: Der Spiegel, Nr. 49, 30.11.1960, S. 75-77. (*)


 (*) 



Articolul din „Der Spiegel” a fost reprodus fără comentariu, în versiunea originală germană, şi în capitolul „Goncourt 1960 – Dosar de presă”, în: Georgeta Orian, Vintilă Horia - un scriitor contra timpului său (Vintilă Horia, ein Schriftsteller gegen die Windrichtung seiner Zeit). Prefaţă / Vorwort de/von Mircea Anghelescu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, pp. 219-222.
***


Radu Gyr, „Mormântul Căpitanului”, în: Însemnări, nr. 13, decembrie 1952, pp. 8-9 [Buenos Aires, Directorul revistei lunare, Apuntes. Pe drumul românismului, a fost Radu Ghenea]. 


Mormântul Căpitanului

De-aici'nainte, vremea se măsoară
cu trudnicile tale oseminte,
Şi veacul care curge peste Ţară
începe din cenuşa ta fierbinte


[...]


Cu duhul tău - mireasmă de grădină ne
miruim, sub zâmbet de icoane.
Culegem din mormântul tău lumină
şi ne spălăm obrajii de prigoane.





Radu Gyr, „Mormântul Căpitanului”,
în: Însemnări, nr. 13, decembrie 1952, pp. 8-9.  (Fragment)
(Cele 2 strofe au fost reproduse aici din volumul, Poezia în cătuşe, versiune electronică, pp. 14-15.)









***




Ion Şiugariu, "Ardealul care vine", în: Sfarmă Piatră, anul V, nr. 152, 12 februarie 1939, p. 7

***


[31. Mai 1925 / 6. April 2016. Octavian Goga, 1881-1938, ein nationalistischer Dichter und faschistischer rumänischer Politiker, wird von der Zeitung Evenimentul zilei vom 6. April 2016 salonfähig gemacht und als „einer der authentischsten rumänischen Patrioten beschrieben”]

[31 mai 1925 / 6 aprilie 2016. Octavian Goga, 1881-1938, poet naţionalist şi politician fascist, citat fără necesara distanţă critică de cotidianul Evenimentul zilei, din 6 aprilie 2016, şi descris „ca unul dintre cei mai autentici patrioți români”]


Luaţi aminte!


Studentul Corneliu Codreanu, care a omorât pe prefectul de poliţie din Iaşi Constantin Manciu, a fost achitat zilele aceste de către Curtea cu juraţi din Tunu-Severin.
Iată faptul peste care o conştiinţă onestă de om angajat să judece fenomenele sufleteşti ale societăţii din jurul lui nu poate trece la ordinea zilei. O vor face ca de obicei atâţia politiciani elastici, înfăşuraţi în înţeleaptă prudenţă şi gata să-şi înghită părerea ori-când li se cere un cuvânt răspicat. O vor face probabil şi foştii apostoli preschimbaţi în blânde animale domestice. Cât despre gazetele care se strigă pe calea Victoriei, aceste admirabile organe ale opiniei publice româneşti din zilele noastre vor avea un rol foarte sumar în examinarea chestiunii. Prea puţine vor lansa desigur consideraţiile pripite ale unui naţionalism de circonstanţă, altele vor invoca în mod dogmatic liniştea şi ordinea publică, pentru ca după paravanul lor să poată rumega în tihnă şi mai departe. Cea mai mare parte însă a condottierilor de cerneală, a căror legătură cu ţara trebuie căutată în regiunea stomacului, va avea subite tresăriri de severă legalitate în faţa sentinţei dela Severin. Honigmanii şi blumenbergii, pentru cari apologia crimei e un vechiu impuls profesional, apologeţii lui Goldştein, înduioşaţi de greva foamei în materie de agitaţie internaţională, sunt convins, că vor lua de astădată aiere profesorale, şi copleşiţi de-o gravă cuminţenie burgheză, vor vorbi sau de primejdia, şovinismului nostru de rasă sau de ochii străinătăţii.

Cunoaştem această vastă galerie de luminători ai naţiei.

p. 689

În cap cu Nicolae Iorga, monumentala incarnaţie a prorocului care şi-a mâncat tablele legii, şi în coadă cu te miri ce neofit sgulit după un pseudonim din Cronica lui Neculce, toţi aceşti bărbaţi ai liniei drepte nu vor pătimi de-un exces de sinceritate. Lucrul însă nu poate fi lăsat nici pe mâna lor ca să-l escamoteze, nici nu poate fi trecut cu vederea. Ori-cine îşi dă seama, că aici nu e vorba de-o simplă manifestare judiciară care s'a brodat pe-o întâmplare de ordin individual.

Procesul tânărului student în realitate nu-i al lui. El nu s'a început acum, şi din nenorocire nu se sfârşeşte aici. E un proces colectiv cu mii de tentacule morale înfipte în crezul mulţimilor. Mişcarea studenţească, cum s'a mai spus des în Ţara Noastră, e o sbucnire de protestare a instinctului naţional la noi, un strigăt de afirmare a adevărurilor organice ale unui neam, nesocotite de inconştienţi sau batjocorite de elemente distructive interesate. În prima perioadă de formare a unităţii noastre de stat, când clasa conducătoare se lasă răpită adese de lozince mici şi inoportune, când dărâmarea metodică a unor intruşi se resimte la toate colţurile, prin graiul imaculat al tinerei generaţii de intelectuali se propagă dreptul nostru de existenţă. Reconstruiţi tabloul la lumina unei clipe! Reamintiţi-vă toată povestea! De câţiva ani se sbuciumă tinerimea universitară, înfruntând fulgerele de mânie ale atâtor gazetari de import! Ca în toate curentele de masse au fost şi greşeli şi exagerări cu care ne-am întâlnit, fondul însă a apărut cinstit şi purificat de aureola unui ideal. Câţi sunt cu toate aceste oamenii care-au căutat să desprindă ideia din sbuciumul tulburatei vâltori, câţi s'au străduit să canalizeze spre culmile marilor noastre probleme de viaţă un avânt generos şi-o necontestată forţă morală? De câte ori s'a încercat adâncirea acestei deslănţuiri de energie şi înţelegerea ei? Rotativele au scuipat-o în obraz, plimbând dealungul ţării peste mormintele proaspete încă ale jertfei de ieri un zâmbet cinic şi-o otravă de desagregare. Rezultatul se vede. Voinţa s'a înteţit, nervii s'au întins şi-am avut la ce nu ne aşteptam.

Chestiunea însă prezintă o lature mult mai complexă, şi mai importantă. Paralel cu această volbură studenţească, dincolo de miopia politicianismului de duzină şi dincolo de atitudinea trivială a presei de bulevard, o resonanţă populară intensă îi prinde credinţele şi le duce înainte. Vedeţi toate rezultatele proceselor de pân'acum, verdictul juraţilor de pretutindeni şi ecoul tuturor achitărilor! Ori-cât s'ar judeca de pripit şi la suprafaţă lucrurile la noi, adevărul e evident şi se impune. Realitatea e că un formidabil vifor subteran cu descărcări vulcanice bântuie împrejurul nostru, că fierberea se înteţeşte şi surprizele se înmulţesc. Sentinţa dela Severin e cel mai palpabil document, iar felul în care' s'a dat şi repercusiunea ei largă fixează în mintea tuturor constatarea, că nu numai tineretul este pus în cauză, ci întreagă societatea noastră se găseşte într'o sguduitoare criză sufletescă.

Acest adevăr ar trebui să-1 pătrundă toţi care pot influinţa opinia publică din ţară: şi băştinaşi şi străini. Cei care se găsesc la ei

p. 690

acasă să îndrume în sens constructiv pulsaţia vie a instinctului naţional, iar cei oploşiţi pe-un pământ binecuvântat să-şi deie seama că prin provocări îndrăzneţe se împinge la extrema limită bătrâneasca răbdarea unui popor.

Pe deplin conştienţi, că în cazanul de dedesupt clocotesc patimi ancestrale strâns legate de însăşi fiinţa noastră, regretând pe cei căzuţi dar având încredere în sănătatea milioanelor, noi din colţul nostru strigăm încă odată în urechile tuturora:
Luaţi aminte!
OCTAVIAN GOGA

p. 691

Octavian Goga, „Luaţi aminte!", în: Ţara Noastră, anul VI, nr. 22, 31 mai 1925, pp. 689-691
(Articolul a fost publicat şi în volumul lui Goga, Mustul care fierbe, din 1927, reeditat după căderea comunismului de Teodor Vârgolici, Editura Scripta, Bucureşti, 1992.)
___

William Totok, „Goga, Octavian“, in: Handbuch des Antisemitismus. Judenfeindschaft in Geschichte und Gegenwart, Personen (Lexiconul antisemitismului. Duşmănirea evreilor de-a lungul istoriei şi azi), herausgegeben von / coord. Wolfgang Benz, vol. 2/1, De Gruyter Saur, Berlin, 2009, pp. 297-298.

***







***


Horthy-Propaganda, in: Színházi Élet, Jg. XXVIII, Nr. 47, 12. November 1938




***


„Überall auf den zentralen Plätzen gibt es jetzt Statuen des Heiligen Stephan, des Schriftstellers Albert Wass, nicht nur in Budapest. Politiker bestellen sie. Auch in der Provinz. Städte, Dörfer, Gemeinde-Verwaltungen bestellen historisierende Statuen, Trianon-Denkmäler, oder Büsten von dem Hitler-Unterstützer Albert Wass.” - Anna Bálint über den als Kriegsverbrecher verurteilten Wass, der „in seinen Büchern einen christlich grundierten Nationalismus propagiert und gegen Rumänen gehetzt” hat, im Deutschlandfunk, 29.1. 2017.




Albert Wass, Die Geschichte des János, in: Ungarn, September, 1942, Verlag Danubia, Budapest-Leipzig, S. 560-562.




***



Dichtertreffen in Weimar - 1941

Sie alle [die in Weimar versammelten Schriftsteller - Anm. W.T.] einte eine kulturkritische Grundeinstellung. Ihre Werke zeigten mehrheitlich einen stark regionalistischen Charakter und feierten das einfache Leben der Bauern, Jäger, Fischer und Seeleute, die Unverbrüch lichkeit von Ehe, Familie und Freundschaft, die ursprüngliche Natur, die Reinheit von Rasse und Volk; sie verkündeten das hohe Lied von Ehre und Anstand, alles Vorstellungen, die sich eng mit dem deutschen Konzept von ›Blut und Boden‹ verbanden.
Frank-Rutger Hausmann: Kollaborierende Intellektuelle in Weimar – Die ›Europäische

Schriftsteller-Vereinigung‹ als ›Anti-P.E.N.-Club‹ (2008)



József Nyírő (*) schreibt ausführlich über das von Goebbels veranlasste europäische Schriftstellertreffen in Weimer. Die Veranstaltung wurde in der Absicht organisiert, durch die geplante Europäische Schriftstellervereinigung (ESV), eine Art Gegen-PEN zu etablieren. Unter den geladenen Autoren befanden sich auch die Rumäniendeutschen Heinrich Zillich und Erwin Wittstock, deren Anwesenheit von Nyírő hervorgehoben wird, ohne aber die existierende Geistesverwandtschaft all zu sehr in den Vordergrund zu rücken.
An der Weimarer Veranstaltung waren auch rumänische Autoren beteiligt: Liviu Rebreanu, N. I. Herescu, der damalige Vorsitzende der rumänischen Schriftstellergesellschaft und Ion Sân-Giorgiu, Germanist, Publizist, Autor und Herausgeber der rechtsextremistischen Gazette „Chemarea vremii“, später Erziehungsminister in der von Horia Sima 1944 angeführten legionaristischen Wiener Exilregierung. 

Chemarea Vremii, anul XIV, serie a II-a, nr. 20,
17 octombrie 1940. Director: Ion Sân-Giorgiu
In dem zweibändigen von Aurel Sasu 2006 herausgegebenen Schriftstellerlexikon wird die Teilnahme von Sân-Giorgiu und Herescu an dem Weimarer Treffen verschwiegen, jedoch das 1914 in Leipzig veröffentlichte antisemitische Machwerk von Sân-Giorgiu (Die Judenfrage in Rumänien) erwähnt. (Vgl. „Heresecu N.[icolae] I.“, in: Sasu Aurel, Dicţionarul Biografic al Literaturii Române (DBLR), vol.1, A-L, Editura Paralela 45, Pitești, 2006, S. 720. „Sân-Giorgiu, Ion“, in: ders., Dicţionarul Biografic al Literaturii Române (DBLR), vol. 2, M-Z, Editura Paralela 45, Pitești, 2006, S. 537-538).
Ausführlich über das Treffen: Frank-Rutger Hausmann: Kollaborierende Intellektuelle in Weimar – Die ›Europäische Schriftsteller-Vereinigung‹ als ›Anti-P.E.N.-Club‹. In: Hellmut Th. Seemann (Hrsg.): Europa in Weimar. Visionen eines Kontinents. Jahrbuch der Klassik Stiftung Weimar 2008. Göttingen: Wallstein Verlag 2008, S. 399–422. Siehe auch: K.P., Frank Rutger Hausmann: „Dichte, Dichter, tage nicht!“ Die Europäische Schriftsteller-Vereinigung in Weimar 1941-1948, in: HJS, 1/ 2005 [Organisierter Gedächtnisverlust], S. 139-140.

Präsident der in Weimar auf Veranlassung von Joseph Goebbels gegründeten Europäischen Schriftstellervereinigung wurde 1941 Hans Carossa. Der von Vintilă Horia hochgeschätzte Giovanni Papini (Herausgeber der 1903 gegründeten Zeitschrift „Leonardo”) wurde 1942 Vizepräsident. Generalsekretät der ESV war Ernst Rothe. Papini soll Horia, der sich nach dem Krieg in Italien aufgehalten hatte, 1948 auch bei seiner Ausreise nach Argentinien geholfen haben. Papini, der die faschistische Bewegung Mussolinis aktiv unterstützt hatte, ist der Verfasser fingierter Gespräche mit Lenin und Picasso, in denen er seine „Gesprächspartner” auf eine absolut plumpe Weise zu diskreditieren versucht. In seinen Schriften vertrat Papini die Auffassung, nur Krieg und Imperialismus könnten Italien innerlich einigen. In einer Zeitschrift der radikalen literarischen Nationalisten schrieb er: „die Zukunft [...] braucht Blut auf ihrem Wege. Sie braucht Menschenopfer, Gemetzel, Krieg im Innern und Krieg nach außen - Revolution und Conquista: das ist unsere Geschichte. [...] Das Blut ist der Wein der starken Völker; das Blut ist das Öl, welches die Räder jener riesigen Maschine brauchen, die aus der Vergangenheit in die Zukunft fliegt. (Siehe: Stanley Payne, Geschichte des Faschismus. Aufstieg und Fall einer europäischen Bewegung, Tosa, Wien, 2006, S. 89-90.)  






(*) Auf dem Dichtertreffen in Weimar


Von Josef Nyirö

I.

Vom 23. bis 26. Oktober fand im Mekka des deutschen literarischen und künstlerischen Lebens, in Weimar im Rahmen des Dichtertreffens, des zweifellos grössten und bedeutendsten Ereignisses der letzten Jahrzehnte im europäischen Geistesleben, die erste Zusammenkunft der europäischen Schriftsteller statt, an der nicht nur die Vertreter der deutschen Literatur fast vollzählig, sondern auch die literarischen Grössen von vierzehn geladenen Staaten teilnahmen. Die deutschen Schriftsteller hatten sich bereits dreimal in Weimar versammelt, doch war dies der erste Fall, dass durch Erweiterung des bisherigen Rahmens auch Vertreter anderer europäischerLiteraturen eingeladen wurden. Dadurch wuchs das WeimarerDichtertreffen mit Rücksicht auf die führende Rolle, die Europa in der Literatur einnimmt, nicht nur im äusseren Rahmen, sondern vor allem infolgeder Tatsache, dass der Verband Europäischer Schriftsteller begründet wurde, zu einem Ereignis von weltliterarischer Bedeutung heran. Die literarische und künstlerische Sendung, auf der sich das neue geistigeEuropa aufbauen wird, erblickte der Verband Europäischer Schriftstellerin der vollkommensten völkischen und nationalen Grundlage, die ohnejeden inneren oder äusseren Zwang ausschliesslich aus der Gleichheit desliterarischen Glaubensbekenntnisses, der Auffassung und der Überzeugung hervorgeht. Wir können somit feststellen, dass auf dieser unpolitischen Zusammenkunft der literarischen Gemeinschaft, die auf rein grundsätzlicherund befreundeter Basis beruht, die geistigen Grundlagen des neuenEuropa geschaffen wurden. Die weitreichende Bedeutung dieser Tatsacheist jedermann klar und auch die Erfolge werden der Zielsetzungen würdig sein.
Der Umstand, dass die auf Namen lautenden Einladungen vom deutschenPropagandaministerium versendet wurden und dass an der Zusammenkunft auch Reichsminister Goebbels erschien, — der an dem zu Ehren der Gastschriftsteller veranstalteten Mittagessen auch eine Ansprachehielt, — bedeutete weder eine Richtungsvorschrift, noch irgendeine Einmengung in die spontan gefassten Beschlüsse, oder die Beeinflussung der seelischen, geistigen und künstlerischen Freiheit der teilnehmenden Schriftsteller. Kein Wort wurde an dem dreitätigen Treffen gehört, kein noch so unwesentlich erscheinendes Zeichen gesehen, das darauf gedeutet hätte.Was in Weimar geschah, entsprang aus den teilnehmenden Schriftstellern selbst, das Propagandaministerium war nur das äussere Organ, in dessen

S. 727

Wirkungskreis die Abwicklung solcher Veranstaltungen gehört und Minister Goebbels selbst nahm nur mehr den erfolgten Beschluss zur Kenntnis, die Geburt der Idee; allerdings versprach er jede Hilfe für ihre Verwirklichung, was von den versammelten Schriftstellern mit begeisterter Freude aufgenommen wurde.
Diesen Umstand müssen wir gegenüber jedem etwa auftauchenden Verdacht oder Misstrauen festhalten, woher diese auch kommen mögen. Man kann auch nicht sagen, dass die Zusammenkunft in Weimar Literaturpolitik, oder gar Weltliteraturpolitik sei, wenn sie im ersten Augenblick auch als solche erscheint. Auf Grund eigener Erfahrung und gewissenhafter Prüfung bin ich der Ansicht, dass der bis in die Urzeit der Völker zurückreichende nationale und völkische Geist, der auch bisher den grössten Schatz und den grössten Wert jeder Nation bildete und niemals einen Bruch erlitt, in Weimar einen Platz erhielt, der ihm im neuen Europa gebührt. In dieser Erkenntnis schlossen sich die Schriftsteller Europas unter völliger Beibehaltung der Selbständigkeit und der Freiheit des Geistes und des Schaffens zusammen; ihr Verantwortungsgefühl wurde noch von dem Bewusstsein gehoben, dass jeder Gastschriftsteller, wenn er auch nur persönlich geladen wurde, zugleich seine Nation und ihre geistigen Werte betreute und vertrat. Der neue europäische Geist stellte sich den Schutz und die Pflege des völkisch-nationalen Gedankens zur Aufgabe und das Treffen bedeutet gleichsam die Lösung dieser Aufgabe, neuen Ansporn, Schutz und vorläufig eine europäische Erscheinungs- und Geltungsmöglichkeit, die sich später wahrscheinlich auf die ganze Welt erstrecken wird.
Der Zusammenschluss der europäischen Schriftsteller kann schon deshalb nicht als neue literaturpolitische Zielsetzung bezeichnet werden, weil er auf Grund weltanschaulicher Gleichheit jener erfolgte, die auch bisher aus der inneren Kraft dieser Überzeugung geschaffen haben, oder — wenn sich bei einzelnen in der ersten Unsicherheit der Wegsuche auch ein Abweichen von dieser Richtung zeigte, — sich später umso fester und bewusster auf den nationalen Gedanken einstellten, dessen Kraft von jedem Schriftsteller schon früher erkannt wurde, der würdig ist, für seine Nation zu sprechen und durch seine Begabung und Berufung auch vor der europäischen Öffentlichkeit vom Wert des von ihm vertretenen Volkes Zeugnis abzulegen. Es genügt, einen einzigen Blick auf die Literaturgesichte einer Nation zu werfen, um uns von der Wahrheit des Gesagten zu überzeugen.
Die Literaturgeschichte jedes wertvollen Volkes ist von Anfang an eine ununterbrochene Kontinuität der nationalen Werte. Je vollkommener — an der geistigen Entwicklung der Welt gemessen — der künstlerische Ausdruck dieser nationalen Werte ist, umso grösser ist der Aufstieg. Ein Abweichen von der nationalen Grundlage irgend einer Moderichtung zuliebe bedeutete stets Abstieg und schweren Schaden, der sich in dem ganzen Leben der Nation auswirkte und in der Zukunft in noch gesteigertem Masse Schaden bedeuten wird. Wer die bleibenden literarischen Erfolge der letzten Jahrzehnte auch nur mit oberflächlicher Aufmerksamkeit ver-

S. 728

folgte, musste bemerken, dass nicht nur in der Literatur einzelner Nationen,sondern auch in der Weltliteratur stets nur Bücher und Werke restlos anerkannt wurden, die den Wert einer Nation zum Ausdruck brachten. Denken wir nur an den ungeteilten Erfolg der kleinen nordischen Völker und an den ausserordentlichen Vorteil, den sie sich dadurch in der öffentlichenMeinung der Welt auch für die Anerkennung ihres nationalen Seins sicherten. Diese nordischen Völker waren in Weimar auch jetzt vollzählig vertreten und konnten die aufrichtige und wahre Wertschätzung ihrer Geistigkeit geniessen.
Im Zusammenhang mit dem völkischen und nationalen Gedanken will ich auf noch einen Gesichtspunkt hinweisen. Es ist meine Überzeugung,dass unter den mehr als dreihundert Schriftstellern und Dichtern, die inWeimar zusammenkamen, sich kein einziger fand, der darin, dass man sich auf die alte und doch immer neue nationale Grundlage stellte, irgend eineBeschränkung des geistigen Schwunges und der Entwicklung, der Themenwahl oder der künstlerischen Ausdrucksform und -möglichkeit erblickt hätte.
Im Gegenteil. Das Weimarer Treffen war auch für das kleinste Volk Befreiung und Rechtsverleihung, dass es im neuen Europa mit dem vollen Gewicht seines nun mehr auch formell anerkannten völkischen und nationalenWertes an den geistigen Zusammenkünften, an der grossen Arbeit und dem Wettbewerb, die eine neue Welt aufbauen sollen, teilnehmen kann.
Und noch etwas geschah in Weimar, worüber nicht gesprochen wurde,was aber aus der Natur der Sache selbst hervorgeht. Der Zusammenschluss der Schriftsteller Europas hat für die neue Zeit den Geist, der dem Internationalismus entstammte und mit der Losung der „Humanität“ in dem entschwundenen liberalen Zeitalter auch die Literatur und die Kunst der einzelnen Völker in den Dienst seiner jetzt bereits bekannten und nicht mehr zu verheimlichenden besonderen Machtziele stellte, wie ich glaube, ein für allemal ausser Geltung gesetzt; den Geist, dessen getarntes Gespenst vorübergehend in einem Teil der Presse und in einzelnen übertünchten literarischen Zirkeln noch herumspukt und aus dem Hintergrundversucht, den Lebensäusserungen der nationalen Literatur wütende Grimassen zu schneiden, jener Literatur, die früher verspottet und herabgesetzt wurde, um selbst die Möglichkeit der Geltung völkisch und rassisch gesinnter Persönlichkeiten im Keim zu ersticken. Wenn dies nicht gelingenkonnte, wenn sie Schöpfungen von entscheidender Bedeutung mit dem Knüppel, der sich hinter dem „Recht der Kritik“ versteckte, nicht erschlagen konnten, so zogen sie den Schriftsteller selbst durch zielbewusste Ausnützung seiner materiellen Lage und seiner Lebensumstände in ihren eigenen Interessenkreis, was sie umso leichter tun konnten, als sie Mittel und Wege der Geltung in Presse, Verlagswesen, Theater und Film fast unbeschränkt beherrschten. Es wäre überflüssig, ja auch schädlich, die Augen vor der Tatsache zu schliessen, dass es auch bei uns noch gut-

S. 729

gläubige, irregeführte begabte Männer gibt, die noch heute Sklaven der ideologischen Benommenheit der letzten Jahrzehnte sind, die noch nicht bemerkten, dass sie zum Schaden ihrer Nation Strohmänner dieses uns wesensfremden Geistes in der Hand zielbewusster Fremden sind, die grossen Anteil daran haben, dass Trianon und die darauf folgenden Leiden sich auf Ungarn stürzen konnten. Auch unter uns gibt es noch Blinde, die nicht sehen, dass das sogenannte „Humanum“ nicht die Herabsetzung der Vergangenheit, der Überlieferungen und aller ungarischen Werte, das Umstürzen der nationalen Grundlage und die notwendige Anwendung und Geltendmachung des Internationalismus bei Verleugnung des eigenen Wesens, sondern im Gegenteil menschliche und menschheitliche Höhe bedeute. Wahrer Humanismus äussert sich in der künstlerischen Entfaltung unserer nationalen und rassischen Werte, die die einzigen ewigen Werte auch der Menschheit bleiben.
Die Richtigkeit dieses Satzes wurde auch durch die neue Weltentwicklung bestätigt, die auf Grund der inneren Wahrheit und der Gesetze ihres eigenen Wesens die geistige Richtung des neuen Europa bestimmt. Diese Richtung bedeutet für alle Völker und Nationen Leben und Entwicklung, die sie zur rechten Zeit erkennen und sich ihr anschliessen, was sie umso freudiger tun, als in Weimar der nationale und völkische Gedanke auch im zwischenvölkischen Leben zur Geltung und Anerkennung gelangte. Jedes Volk muss die ausserordentliche Tragweite dieser Tatsache sofort erkennen und damit im Klaren sein, dass der Weimarer Zusammenschluss ein wesentlicher Teil des neuen Europa ist, der das Sein und den Bestand der Nationen nicht nur auf ideologischer Grundlage, sondern auf der einer ewigen Wirklichkeit sichern will.
Wir haben keinen Grund, an dem nationalen Gedanken zu zweifeln, vielmehr allen Grund, für seine je vollkommenere und restlosere Geltung in allen Lebensgebieten zu sorgen.

II.

Bei der Beurteilung der Weimarer Ereignisse müssen wir schon der Vollkommenheit halber den Hintergrund kennen, in dessen Rahmen die Gründung des Verbandes Europäischer Schriftsteller und anschliessend die Eröffnung der Kriegswoche im Zeichen von „Schwert und Buch“ vor sich ging. Der Rahmen der dreitägigen Feier zeigte natürlich die gewohnte moderne europäische Form, wer aber mit prunkvollen Äusserlichkeiten rechnete, wurde enttäuscht. Das Überwältigende der äusseren Masse und Formen konnte das Wesen, den Gedanken, den geistigen Inhalt keinen Augenblick in den Hintergrund rücken; es zeigte das Bewusstsein und die Grösse des deutschen Volkes und hob jeden Teilnehmer in eine feierliche Atmosphäre.
Das Geheimnis dieser Atmosphäre entdeckte ich, als ich hörte, dass das Dichtertreffen jedes Jahr stattfindet und in meiner Unerfahren-

S. 730

heit einen deutschen Dichter fragte: „Jedes Jahr in einer anderen Stadt?“ Trotz aller Höflichkeit konnte er seine Bestürzung nicht verbergen.
— „Was denken Sie? — Natürlich immer in Weimar!“
In dieser Antwort ist der Sinn beneidenswert, dass der betreffende Dichter — jeder Dichter und jeder Deutsche — es für undenkbar hielt, die jährliche Kundgebung der deutschen Geistigkeit nicht an der geweihten Stätte der deutschen Dichtung und Kunst, an der Urquelle wunderbarer Überlieferungen der ruhmreichen Vergangenheit abzuhalten, in der Stadt Goethes, Bachs und so vieler geistiger Grössen, wo jeder Stein die Macht des deutschen Geistes verkündet. Fast beispiellos ist diese Anhänglichkeit an die nationalen Überlieferungen, deren Bedeutung vor allem wir Siebenbürger Ungarn auf Grund unserer Minderheitenerfahrungen bewerten und schätzen können; hat uns doch gerade diese inmitten der Gefahren der bitteren zweiundzwanzig Jahre behütet und als Ungarn erhalten; und wenn ich nun den deutschen Dichter so sprechen höre, schluchzt in mir die Frage auf: „Warum kann dies nicht auch bei uns so sein, in solchem Masse?“
Warum könnte dies nicht auch bei uns sein, dass wir nicht verachten und nicht geringschätzen, was ungarisch ist, dass wir so an unserer Vergangenheit hängen und so unsere teuren Überlieferungen hochhalten, die geistige Rechtskontinuität und Einheit der Nation so bewahren wie sie, dass die Pflicht zum Weiterbau ebenso einem inneren Drang entspringe, wie bei ihnen?
Warum könnte es bei uns nicht auch so sein, dass unsere jungen Riesen ihren Mund nicht spöttisch verziehen, wenn sie sagen: Ungarische Akademie der Wissenschaften, Petöfi- oder Kisfaludy-Gesellschaft, dass das ungarische Buch, die wertvollen Äusserungen des Geisteslebens in der Presse wenigstens ebenso „Sensationen“ seien, wie parteipolitische Ereignisse oder ein Mord? Warum könnte nicht auch bei uns das Interesse der Nation entscheidend sein und warum könnte nicht auch bei uns an Stelle der übertriebenen und meist unbegründeten Nachäffung und Anbetung alles Fremden, des „Europäischen“, an Stelle der Nachahmung des Wurzellosen die Erkenntnis, Verbreitung und Darstellung ungarischer Werte in den Vordergrund treten, die letzten Endes der Stärkung des Lebens und der Geltung der Nation dienen?
Dennoch lebt in mir der unerschütterliche Glaube, dass es in kurzer Zeit auch bei uns so aussehen wird und dass wir nach der Erkenntnis dieses innersten Geheimnisses des völkischen Lebens im Wettbewerb um das neue Europa, der im Zeichen des Weimarer Gedankens überall einsetzte, den uns gebührenden Platz einnehmen werden.
Deutschland zögerte keinen Augenblick! Am 24. Oktober abends erklangen in Weimar jene Verträge der deutschen Dichter, die die geistigen Grundlagen des neuen Europa schufen, das seine Kultur im Zeichen des völkischen und nationalen Gedankens aufbauen wird. An demselben Abend wurde der Verband Europäischer Schriftsteller ins Leben gerufen,

S. 731

der der lückenlosen Gleichheit der Weltanschauung Ausdruck verlieh, die sich aus dieser ergebenden Zielsetzungen annahm und Hans Carossa, eine der führenden Persönlichkeiten der deutschen Dichtung von heute zum Vorsitzenden wählte. Den nächsten Tag wurde der Gedanke schon in die Tat umgesetzt.
Vormittag fand im Nationaltheater eine Festversammlung statt. Der erste Satz der D-Dur-Suite von Johann Sebastian Back erklang, worauf W. Haegert, der Leiter der literarischen Abteilung im Propagandaministerium eine Begrüssungsansprache hielt. Sodann sprach Bruno Brehm, der auch in Ungarn bekannte Erzähler über das Thema Unser Kampf im Osten, Sinn und Sendung. Die Ansprache war des Themas und des Redners würdig und bildete einen sinnvollen Auftakt zu den Ereignissen des Sonntags: der Jahresschau des deutschen Schrifttums und der Eröffnung der Kriegsbuchwoche.
Die feierliche Eröffnung vollzog in beiden Fällen Minister Goebbels, der am 25. Oktober mit seiner Frau in Weimar eingetroffen war. Von diesem Augenblick an trat dieser Mann von bescheidener Erscheinung, kleinem Wuchs, blühender Jugend, leuchtender Stirn, dessen ganzes Wesen Intelligenz und Genialität ausstrahlt und aussergewöhnliche Kultur verrät, in den Vordergrund; seine Sprache ist leise, seine Bewegungen von kultivierter Feinheit, und dennoch hat sein Auftreten etwas Kraftvolles; er ist der Mann, dem der Führer die Sorgen und die ungeheure Verantwortung für das geistige Deutschland übertrug. Jeder Blick heftet sich auf ihn, als er in den Gartensaal des Hotels Europa tritt, wo ihm im Rahmen eines Tees die Gastschriftsteller vorgestellt werden, die vierzehn Staaten vertreten. Lächelnd und mit herzlicher Liebenswürdigkeit reicht er jedem die Hand; wir beobachten jede seiner Bewegungen und möchten in sein Wesen eindringen, möchten hinter seine hohe Stirn voller Gedanken, Sorgen und Pläne blicken und in sein Herz, dessen Bewegung jetzt aus seinem Antlitz strahlt. Ich weiss nicht, woran andere denken, aber mich erfüllt der Wunsch, aus ihm herauszulesen, welchen Platz in der ganz Europa, ja die ganze Welt umfassenden grosszügigen und einheitlichen Konzeption, die sich hinter dieser wunderbaren Stirn verbirgt, mein Land und dessen Schicksal einnimmt? Kennt dieser Mann seine Geistigkeit, die auf tausendjährige Vergangenheit zurückblickt und an der europäischen Bildung stets einen würdigen Anteil nahm? Ich stehe da und fühle, dass auch in diesem Augenblick die Nation sich selbst vertritt und wohl gesagt werden kann, es sei nebensächlich, wer sich als ihr Vertreter hinstellt.
Der Minister tritt von mir weg, die bei solchen Gelegenheiten üblichen wenigen Worte sagen nicht viel, doch weiss ich bereits, dass dieser Stolz der deutschen Jugend und des deutschen Volkes nicht nur ein grosser, sondern auch ein guter Mensch ist, der nicht nur Achtung, sondern auch Liebe verdient.
Beim Mittagessen komme ich ihm noch näher. Nicht weil wir bei Tisch gegenüber sitzen, dies ist Sache der Sitzordnung, die gewiss auch hier die

S. 732

Wertschätzung des mit Deutschland verbündeten, befreundeten Landes zum Ausdruck bringt und gleich nach Italien Ungarn auszeichnet, sondern durch das Thema, das der Minister im Gespräch anschneidet. Man spricht über die Reinheit der Muttersprache und das Antlitz Dr. Goebbels umwölkt Kummer und Besorgnis, weil er der Ansicht ist, dass im Volksmund die Schönheit der deutschen Sprache durch gewisse slavische Einflüsse entstellt wird, was sich namentlich in der Weglassung der Selbstlaute und in der gewaltsamen Häufung der Mitlaute äussert. Er führt auch einige Beispiele an.
Fast rufe ich nach der ersten Überraschung aus: „Jetzt weiss ich schon, wer du bist!“ Der Minister hielt beim Mittagessen auch eine ernste, wohldurchdachte, der Weltlage gemässe Ansprache. Jeder Satz verdiente aufgezeichnet zu werden, die Tatsache jedoch, dass sich die Stimmung des Führers der deutschen Geistigkeit inmitten des Weltbrandes, als sein Vaterland gleichsam einen Kampf auf Leben und Tod führt, in der Sorge um die Reinheit seiner lieben Muttersprache verdüstert, erklärt alles, auch das, wer Reichsminister Josef Goebbels ist, und warum Deutschland so gross und unbesiegbar dasteht.
Diese Tatsache spricht für sich.
Die Arbeit, die unter Führung von Dr. Goebbels geleistet wurde, entfaltete sich in ihrer ganzen Grösse in der Ansprache, die der Minister bei der feierlichen Eröffnung der Kriegsbuchwoche in der Weimar-Halle hielt.
Wie ich bereits erwähnte, begann diese Veranstaltung im Zeichen von „Buch und Schwert“. Der deutsche Soldat erfüllt seine Pflicht mit dem Schwert in der einen Hand und eröffnet damit den neuen Weg der Geschichte, in der anderen hält er das unsterbliche Symbol der Aufbauarbeit, der Kultur, das Buch. Diese Aufbauarbeit ruhte in Deutschland keinen Augenblick; obwohl der Krieg noch in voller Gewalt tobt, wurde die Zeit als gekommen erachtet, die Macht des Geistes, des Buches auf ganz Europa auszubreiten und schön jetzt mit der Arbeit für Geist und Seele, mit der Erhebung des dem Krieg verfallenen und durch eigene Schuld ins Verderben gestürzten Europa, sowie mit der Verwirklichung eines auf sittlicher Grundlage stehenden, gerechten Lebens zu beginnen. Die Eröffnung der Deutschen Kriegsbuchwoche war somit eine internationale Feier des Buches.
Minister Goebbels bezeichnete in seiner Eröffnungsrede zwei grosse Aufgaben des Buches: es soll dem deutschen Volk den breiten Hintergrund des heutigen geschichtlichen Geschehens zeigen und ihm Ausdauer in den schweren Wochen und Monaten des Krieges bieten. Daher soll das deutsche Buch auch der wahrste Freund und der innigste Besitz des an der Front kämpfenden deutschen Soldaten sein.
Der Minister zählte sodann die Angaben auf, die den staunenswerten Weg des deutschen Buches zeigen, der aber in der Zukunft noch mehr in die Höhe führen soll.

S. 733

Im vergangenen Jahr wurden in Deutschland 11.000 Bücher und Schriften verlegt, insgesamt in 250 Millionen Exemplaren. In der gleichen Zeit wurden 641 ausländische Werke übersetzt. Mehr als hundert deutsche Schriftsteller und Dichter tragen als Soldaten die graue Uniform und verkünden auf Grund unmittelbarer Erlebnisse die seelischen und geistigen Auswirkungen des gewaltigen Zeitgeschehens. Der Minister schilderte die Methoden, durch die den an den Fronten kämpfenden Soldaten geistige Nahrung zugeführt wird, sowie die bereits begonnenen und geplanten Buchaktionen.
„Zwei Wege werden beschritten — sagte der Minister —. Auswahl der besten Literatur, um diese in geeigneter Form, in grosser Exemplarenzahl den Soldaten zukommen zu lassen.“ Als Verwirklichung des Planes werden in kurzer Zeit drei Millionen Bücher in die Hände deutscher Soldaten gelangen. Die Aktion wird im Verlauf des Winters wiederholt. Glänzende Ergebnisse weist auch die für die Soldaten eingeleitete Büchersammlung auf. „In dem Geist und mit dem Geist dieser Bücher verteidigen unsere Soldaten, was unser ist: das Haus und das Vaterland, unsere Frauen und nicht zuletzt auch das deutsche Buch, als die schärfste Waffe unseres Geistes“, — schloss Minister Goebbels seine Ansprache.

III.

Nach der Kenntnis der grundsätzlichen Bedeutung der Veranstaltung wird es zweifellos von Interesse sein zu wissen, wer Europa an dem Dichtertreffen in Weimar vertrat und wer die Männer waren, die die Gründung des Verbandes Europäischer Schriftsteller beschlossen. Den Kern der Teilnehmer an der Zusammenkunft bildeten natürlich die deutschen Schriftsteller, etwa 274 an der Zahl; an der Spitze mit den führenden Persönlichkeiten der deutschen Literatur von heute kamen alle namhaften Schriftsteller des Reiches zusammen, mit Ausnahme jener, die militärischen Dienst leisten. Für mich war besonders das Erscheinen von zwei zur Zeit in Deutschland lebenden hervorragenden siebenbürgischsächsischen Schriftstellern, Eryin [sic – Erwin] Wittstock und Heinrich Zillich eine angenehme Überraschung. Sie errangen bereits vornehme Stellung im deutschen Schrifttum. Vor einigen Jahren reichten wir uns auch zu Hause, im Minderheitenschicksal die Hand. Die siebenbürgisch-sächsischen Schriftsteller stellten sich in Kolozsvár (Klausenburg) vor, wir erwiderten den Besuch in Brassó (Kronstadt). Gründe, die ausser uns lagen, machten die weitere Annäherung unmöglich, auch die beiden sächsischen Schriftsteller wurden durch die Verhältnisse gezwungen, Siebenbürgen zu verlassen, doch ist es kein Zufall, dass uns in Weimar der Zauber und die mütterliche Macht der gemeinsamen Geburtsheimat vereinte.
Ich geriet mit den ausländischen Gästen unter mehr als dreihundert Schriftsteller, doch bei aller guten Absicht würde ich nicht wagen, zu schwören, dass ich mit allen ohne Ausnahme bekannt wurde. Dies ist kein

S. 734

Wunder, hat doch auch das gastgebende Ministerium durch ein besonderes Quartieramt für sie gesorgt und ihre Angelegenheiten erledigt. Nach meinem gesetzlichen Beruf bin auch ich Journalist; daher konnte ich mich schon von „amtswegen“ nicht von der Neugier befreien und hätte gerne in jede Ecke des Dichtertreffens Einblick gewonnen. Es ist kein alltägliches Glück für Journalisten, dreihundert ausländische Schriftsteller auf einmal als „Material“ zu erhalten.
Ich versuchte zunächst meine äusseren Eindrücke zu klären. So sammelt der Mensch „Farben“, die reizvollen, überraschenden, nicht alltäglichen Eindrücke, wählt kennzeichnende „Figuren“ aus, die sich von den übrigen abheben, und versucht sie in einigen scharfen Zügen zu umreissen.
Ein reiches Material, handelt es sich doch um Schriftsteller, nicht um Durchschnittsmenschen, sondern um hervorragende Talente, die schon in ihrem Äusseren die Aussergewöhnlichkeit verraten! Kleidung, Haartracht, Gesicht, Stirn, Benehmen, Erscheinung sind lauter Dinge, die mir leicht den Weg weisen.
Es gelang mir auch sofort, einige zu entdecken, doch bevor ich mich auf sie stürzen konnte, stellte es sich heraus, dass sie keine Schriftsteller, sondern Menschen sind, die sich an andere Speichen des Lebens klammern. Übrigens schienen sie recht zufrieden, recht ausgeglichen zu sein. Vielleicht gerade darum... Vielleicht fielen sie gerade darum so sehr auf. Ich war im Irrtum. Es hat den Anschein, dass das Aussergewöhnliche sich in den Schriftstellern der ganzen Welt im Inneren befindet, nur einzelne „Schriftsteller“ tragen im Äusseren dieses Merkmal, aber auch diese — nur bei uns zuhause. Es scheint, ich habe mich geirrt. Ich wandte eine andere Methode an. Das Quartieramt stellte mir die Namensliste der erschienenen Schriftsteller bereitwillig zur Verfügung. Ich begann mit den Deutschen. Einige Namen sind mir bekannt, aber wer sind die anderen? Was schrieb er, was tat er, wie war seine Laufbahn, wie lebt sein Name im öffentlichen Bewusstsein seines Volkes, was ist sein Wert, auf Grund dessen er auf dieser grossen geistigen Zusammenkunft, auf dieser europäischen Beratung einer von denen ist, die das Reich vertreten dürfen?
Einige merken meine Unsicherheit, dass ich auf Hilfe angewiesen bin und kommen mir bereitwillig entgegen:
— Wünschen Sie etwas, Herr Kollege?
— Die Namensliste!... antworte ich verlegen. Ich möchte zu Hause in meiner Zeitung über die namhafteren Vertreter der deutschen Literatur von heute berichten, aber ich kenne mit wenigen Ausnahmen niemanden.
Die Augen werden rund vor Staunen. Nach ihrer Ansicht hörten sie etwas Unmögliches:
— Wie? Sie sind Ihnen unbekannt?
Schon bedauern sie aber die ungewollt gestellte Frage und nun sind auch sie in Verlegenheit. In mir aber reift der Entschluss, die volle Wahrheit zu sagen.

S. 735

— Nein, meine Herren, weil ich sie nicht kennen kann! Ich bin Siebenbürger Ungar, der zwanzig Jahre im Minderheitenschicksal lebte und kaum vor einem Jahr zum Mutterland zurückkehrte. Während der zwei Jahrzehnte konnten wir nicht einmal mit unserer eigenen ungarischen Dichtung Schritt halten, geschweige denn mit der ausländischen. Die meisten bei uns hörten nur über das Erscheinen der bemerkenswertesten Bücher, konnten aber nicht zu ihnen gelangen. Man schloss uns von ihnen ab. Glauben Sie es nicht? Ich selbst bin der Beweis dafür. Ich kannte auch von meinen eigenen, in Budapest erschienenen Werken nur einen Teil. Ja, so ist es. Es fanden sich wohl einige Werke, die ich auch in meiner Heimat hätte kaufen können. Mehr deutsche, als ungarische; doch was ich damals verdiente, reichte nicht einmal für das Brot. Darum kenne ich also die deutschen Schriftsteller nicht. Soll ich mich nun schämen?
Die zwei-drei Männer, die mir gegenüberstehen, antworten nicht, sie blicken nur düster vor sich hin. Auch ich ...
Meine zweite Frage war etwas taktlos. Ich merkte es sofort, doch hatte ich sie bereits ausgesprochen:
— Ich wäre dankbar, wenn die Herren Kollegen mir helfen wollten, die wichtigsten Namen der deutschen Literatur von heute in dieser Liste zu bezeichnen. Leider ist es infolge des geringen Umfangs der Zeitung unmöglich, über alle 274 Schriftsteller zu berichten.
— Die Allerwichtigsten? — klingt wieder das Unverständnis in der Gegenfrage und ich sehe sofort, dass ich das Wort unbedacht wählte.
Ohne, dass sie es besonders zum Ausdruck bringen, weiss ich sofort, dass in der deutschen Literatur und im Deutschen Reich jeder Schriftsteller eine gleichwichtige Aufgabe erfüllt, der mit Seele, mit Berufung und Selbstbewusstsein die Feder in die Hand nimmt und zur Vermehrung des deutschen Geistes und der deutschen Bildung beiträgt. Nach der Natur der Sache kann es wohl hervorragendere, auch für die Weltliteratur berühmte Namen geben, der Wichtigkeit nach aber darf man sie nicht unterscheiden.
Dieser scheinbar kleine Vorfall beleuchtete mir mit einem Schlage die Haltung der deutschen Schriftsteller, ihr Verhältnis zu einander, ihre tiefe Ethik, ihr Gemeinschaftsbewusstsein, ihr vornehmes Niveau, vor allem die vom Gesichtspunkt des nationalen Lebens und der Zukunft der Nation aus so wichtige Einheit, ihr untrennbares Verwurzeltsein im nationalen Boden. Sie werden nicht durch den Neid um die Erfolge des anderen zerrissen, sie bilden keine Kliquen, weder im Dienste einer Anschauung, noch um armselige und kleinliche persönliche Ziele und persönliche Geltung zu erkämpfen. Sie wollen keine alleinseligmachenden Apostel sein, oder jeden anderen Gedanken, jeden anderen Plan und Geist unterdrücken, die nicht von ihnen herrühren, oder nicht ihren Zielen und ihrer Richtung dienen. Sie gehen nicht im blendenden Dampf und in der Einmaligkeit ihrer eigenen Grösse auf und unterordnen ihr nicht alles: Nation, Staat, Vergangenheit, Gegenwart, Menschen und Einrichtungen, Leben und Tod.

S. 736

Vor allem wollen sie Menschen und gute Deutsche sein. Sie wissen, dass nur ein guter Mensch Grösse erreichen kann, ein auf fester sittlicher und geistiger Grundlage stehender Mensch, zugleich das einzige Geheimnis jeder künstlerischen Schöpfung von bleibendem Wert. Das Werk ist immer so, wie der Mensch, wie der Schöpfer; der Entwicklungsprozess führt über den Schriftsteller zu dem Werk, in diesem ist er selbst verborgen mit allen seinen Geheimnissen und Möglichkeiten. Der Wettbewerb des Schrifttums ist zugleich ein Wettbewerb der Seelen. Man bedenke nur, was es für ein Volk bedeutet, wenn diese Auffassung nicht nur unter den Schriftstellern herrscht, sondern zum Gemeinbesitz der Nation wird!
Das Ausland hat die falsche Ansicht längst überwunden, dass der Schriftsteller, Künstler ein Sonderling, ein mit Gebrechen behafteter, kranker Mensch sein muss, dem alles verziehen wird, für den alles Ursache zu Ausnahmen bildet, weil dies zu seiner Aussergewöhnlichkeit gehört. Das Ausland rechnete mit dieser Dummheit bereits ab. Dort ist so etwas, — ich spreche natürlich von den gesunden Völkern — unstatthaft und aus dem Körper der Nation unbedingt zu beseitigen. Die sittliche Reinheit und Höhe der literarischen und künstlerischen Lebenslinie bildet im Deutschen Reich die höchste Sorge der zuständigen Kreise, weil sie die staatserhaltende und aufbauende Kraft der Kunst ebenso gut kennen, wie die verheerende Wirkung, wenn diese sittliche Höhe, sei es bei einzelnen, sei es bei Gemeinschaften nicht behauptet wird.
Die dies sehen, bedauern, dass der Wagen des Lebens und der Entwicklung so langsam fährt, weil man diesen Wettbewerb unwiederbringlich verpassen kann. Übrigens taten mir einige deutsche Kollegen die Gefälligkeit und bezeichneten auf der Liste der Teilnehmer einige hervorragende Schriftstellernamen. Sie lächelten dazu, waren jedoch bereitwillig und zuvorkommend.
Ich schreibe dennoch keinen Namen hierher, aus Ehrfurcht für alle, die mit gleicher Hingabe und gleichem Eifer heute und stets für die Zukunft, das bessere Los Deutschlands und des neuen Europa, für den Segen eines wahren, gerechten Friedens arbeiten.
Das Ausland vertraten in Weimar geladene Schriftsteller von vierzehn Staaten. Von Norwegen bis Spanien und Italien, über Mitteleuropa bis Bulgarien und Rumänien traf sich die Geistigkeit fast eines Weltteils drei Tage in der Stadt Goethes. Wir waren unserer dreissig; unwillkürlich fiel mir auf, dass Frankreich sieben Schriftsteller vertraten, fast ohne Ausnahme junge Männer. Ausser dem lächelnden, glatten und beweglichen, liebenswürdigen Bonnard noch Brasillach, Jacques Chardonne, Ramon Fernandez, Freigenau Jouhandeau und Drieu la Rochelle. Unser Nestor war die „Excellenz“, der italienische Akademiker Arturo Farinelli, der rege Beziehungen zu Ungarn unterhält und sich nach Prof. Hankiss in Debrecen erkundigt. Neben ihm vertrat Italien der vorzügliche Alfredo Aciot. Die Vertreter der nördlichen Staaten erwecken das gewohnte

S. 737

Interesse. Die beiden Norweger sind Kaare Bjoergen, der in seiner guten Laune der ganzen Versammlung die Wahrheit hinschleudert: es sei gewiss schön, ein grosser Schriftsteller zu sein, jung zu sein aber sei mehr als alles; sein Kamerad, der grosse Lars Hansen ist zwar ein alter Mann, doch vielleicht der Unruhigste von allen. Er kann kaum auf einem Platz bleiben. Über die verwandten Finnen freue ich mich besonders. Schon darum, weil der rundäugige, gleichfalls altere Arvi Kivimää mit herrlicher ungarischer Aussprache deutsch spricht. Sein Kollege, V. A. Koskenniemi ist ein stiller Mann. Aus Flandern kamen vier: Ernst Claes, Filip de Pillecijn, Felix Timmermanns und F. Verenocke. Dänemark vertraten drei Männer: Svend Fleuron, Einar Hovald und Anders Thuborg. Von den Schweden mischt sich Dr. Einar Malm unter die anderen. Die zwei Spanier: Ximinez Caballero und E. Felipe Vivanco können ihre Rasse nicht verleugnen. Kilometerweit sieht man ihnen an, woher sie kommen. Einer von ihnen hielt bei dem Festessen das Manuskript seiner kurzen Ansprache krampfhaft in der Hand, schliesslich verzichtete er dennoch darauf zu sprechen. Die Slowakei vertrat Milo Urban, Böhmen Dr. Bonifacic, Rumänien der Vorsitzende des Verbandes Rumänischer Schriftsteller I. N. Herescu und Universitätsprofessor Jon Giurgiu [sic – Sân-Giorgiu] . Der populärste und heimischeste in der Gesellschaft war der auch in Ungarn wohlbekannte Schweizer John Knittel, den jeder ein wenig beneidet; vor allem seine gute Laune und auch darum, weil er mehr verdient, als Bernhard Shaw. Aus Bulgarien kam eine interessante, schöne Frau, die hervorragende Dichterin Fanni Popowa-Mutafowa, die einzige Frau auf dem Dichtertreffen.
Die drei Tage sind bald zu Ende. Nach der Festvorstellung im Nationaltheater kommen wir noch einmal zu einem Abschiedsabendessen zusammen. Die Teilnehmer schliessen eilig das Gespräch von drei Tagen ab, verteilen Autogramme, viele tauschen ihre Anschrift aus. Der grösste Teil reist schon morgen nach Hause; einige sind bereits abgefahren. Weimar wird still; es schläft, als wäre kein Krieg in der Welt.
Ich grüble ein wenig und entschliesse mich dann doch, dem freundlichen Drängen nachzugeben und mich ein wenig in Deutschland umzusehen. Dresden, Berlin, Leipzig, Wien... 
Dann erlischt das Licht auch in meinem alten Zimmer...


S. 738

(Hervorhebungen - fett - W.T.) 

Josef Nyirö, „Auf dem Dichtertreffen in Weimar“, in: Ungarn, Nr. 12, 1941, S. 727-738. 




(*) 
cf.William Totok: Asche zu Asche und Faschist zu Ungarn, in:  die tageszeitung (taz-online), 29. Mai 2012



Rechte und die kulturellen Auswirkungen
Stephan Ozsvath: Ungarn und seine SchriftstellerViktor Orbán setzt mit seiner Politik nicht nur die ungarischen Medien unter Druck. Zunehmend versucht die Regierung in Budapest auch Einfluss auf den Kulturbetrieb zu nehmen - zum Beispiel durch die Förderung der Lektüre von Rechtsaußen-Autoren wie Albert Wass oder József Nyirö, DLF, 11. Dezember 2016




***

7.2. 2016


Cristina Hermeziu: Iulia Rosu: Cazul Vintilă Horia şi memoria culturală. Cum se aplică Legea 217/2015 privind crimele împotriva umanităţii şi crimele de război, în: Adevărul, 6. 2. 2016

Adrian-Paul Iliescu: Vintilă Horia, sau lamentabila elită, în: Argumente și fapte, 24.1. 2016



Adrian-Paul Iliescu, ‚Cazul Vintilă Horia’ şi sofistica zglobie a lui Andrei Pleșu, în: Argumente și fapte, 28.2.16

Radu Ioanid: Aproximaţiile păgubitoare ale domnului Andrei Pleşu, în: Adevărul, 5.2. 2016;



Laszlo Alexandru: Andrei Pleşu faţă cu hitlerismul, în: E-LEONARDO, 5.2. 2016 
Laszlo Alexandru - despre scriitorul controversat Vintilă Horia -  über den umstrittenen Autor Vintilă Horia [Die deutsche Übersetzung dieses Textes kann in der gedruckten Ausgabe der Halbjahresschrift Nr. 2/2007 nachgelesen werden.]






Laszlo Alexandru: Cum să faci dintr-un hitlerist cetăţean de onoare? Cazul Vintilă Horia, Leonardo, 2.12. 2016

Geo Şerban: Vintilă Horia: un invitat inopinat la masa discuţiilor, în: Observator Cultural, Nr. 812, 4.3. 2016


***
Fortsetzung - continuare 


II. Teil - Partea a II-a


Unsere Blogeinträge werden laufend aktualisiert, verbessert, vervollständigt und korrigiert. Hinweise auf das Datum der jeweils aktualisierten Fassungen befinden sich am Ende der Seiten.


Actualizat - aktualisiert, 7.9.2017, 14:10 h