Securitate und evangelische Kirche 2 - Securitatea şi Biserica Evanghelică - 2
Inhalt - Cuprins
Vorbemerkung – Observaţie preliminară
I.
Eine misslungene Securitateverschwörung
II.
Dokumente - Documente
[16. September 1941. Predigt von Bischofsvikar Friedrich Müller am 12. Sonntag nach Trinitatis, „Wovon und wozu befreit Christus?“]
[7. April 1941. Ekkehart Lebouten: Bericht über die gründende Tagung der Arbeitsgemeinschaft des „Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben“ in der evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien, Hermannstadt]
[7. April 1941. Ansprache zur Eröffnung der gründenden Tagung der Arbeitsgemeinschaft des „Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben“ in der evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien, Hermannstadt am 4. und 5. März 1942* in Hermannstadt duch den wissenschaftlichen Leiter Pf. Andreas Scheiner - Mergeln]
[24. Februar 1942. Baldur von Schirach: Christus. / Hans Petri: Einiges über unsere Glaubensgenossen in Transnistrien / Kriegspfarrer Ekkehart Lebouton: Im befreiten Transnistrien / Viktor Kristoffy: In den deutschen Gemeinden bei Odessa]
[19 aprilie 1946. Cornel Pietraru: Problema saşilor]
[24 mai 1946. Cornel Pietraru: De ce purtăm campanie împotriva saşilor]
[4 decembrie 1946. Cornel Pietraru: Portrete cu mai multe feţe. Hans Otto Roth şi episcopul Friedrich Müller]
[6 decembrie 1946. Cornel Pietraru: Portrete cu mai multe feţe. Hans Otto Roth. II]
[8 decembrie 1946. Cornel Pietraru: Portrete cu două feţe. Colaboraţionistul Hans Otto Roth]
[19 decembrie 1946. Cornel Pietraru: Portrete cu două feţe. Episcop Friedrich Müller]
[5 ianuarie 1947. Cornel Pietraru: Pentru lămurirea dlui Episcop Müller]
[20 martie 1952. Maiorul de Securitate, Heinz Stănescu întocmeşte un plan în vederea eliminării episcopului evanghelic de Sibiu, Friedrich Müller, printr-o uneltire bine ticluită, şi înlocuirea acestuia cu un preot servil cît şi a subminării conducerii bisericii prin infiltrarea în forul superior a unor colaboratori neoficiali ai Securităţii care vor participa la complotul aprobat de către şeful direcţiei I a poliţiei secrete, col. Gavril Birtaş]
[20. März 1952. Auszüge aus dem Maßnahmenplan der Securitate, Übersetzung aus dem Rumänischen]
[8 ianuarie 1958. Dr. Petru Groza a încetat din viaţă]
[8. Januar 1958. Genosse Dr. Petru Groza aus dem Leben geschieden]
[10. Januar 1958. Bischof D. Friedrich Müller, Abgeordneter der Großen Nationalversammlung: Menschlichkeit und Verantwortung. Dachzeile: Dr. Petru Groza]
*=*=*=*
Vorbemerkung
- Observaţie
preliminară
Vorliegender Text („Eine misslungene
Securitateverschwörung”) diente als Ausgangspunkt für einen Beitrag, der in der
Zeitschrift „Horch
und Guck” (Heft
4, 2012, S. 72-75) unter dem Titel, „Im Visier der Securitate. Wie der Bischof der
siebenbürgisch-evangelischen Kirche, Friedrich Müller-Langenthal, gestürzt
werden sollte” erschienen ist. Die hier gepostete Fassung wurde nicht
überarbeitet, sondern nur durch einen Anhang, bestehend aus Dokumenten und Artikel
aus der zeitgenössischen Presse, ergänzt.
In den nächsten Wochen werden hier weitere Dokumente gepostet, um das komplexe Thema Evangelische Kirche (AB) in Rumänien kritisch auszuleuchten und der selektiven Aufarbeitung der nationalsozialistischen und kommunistischen Vergangenheit dokumentarische Zeugnisse entgegenzusetzen.
I.
Eine misslungene Securitateverschwörung
Der Bischof der siebenbürgisch-evangelischen Kirche (AB), Friedrich Müller-Langenthal (28. Oktober 1884 in Langenthal - 1. Februar 1969 in Hermannstadt /Sibiu) im Visier des Geheimdienstes
Von William Totok
Der von dem Securitateoffizier skizzierte Entwurf konnte wegen taktischer Mängel und nachrichtendienstlicher Unzulänglichkeiten nicht durchgeführt werden. Um den Bischof aus dem Verkehr zu ziehen, wurde ein anderes Strategiepaket entwickelt, was den Einsatz einer ganzen Reihe von inoffiziellen Mitarbeitern und gewieften Offizieren voraussetzte, die sich des „Falles“ annahmen. Der Vorschlag, den Bischof einfach zu verhaften und ihn damit auch aus seinem Amt zu entfernen, wurde verworfen und eine Intrige gesponnen, die darauf hinaus lief, jeglichen Verdacht vom Geheimdienst als geistigen Inspirator der geplanten Aktion abzulenken.
Wer war Friedrich Müller?
 |
| Bildquelle: CNSAS |
Ein verschlagener Geheimpolizist
Im Sommer 1951 reiste Securitatemajor Heinz Stănescu nach Hermannstadt / Sibiu, um mit dem Bischof der evangelischen Kirche (Augsburger Bekenntnisses - AB), Friedrich Müller zu sprechen und ihn auszuhorchen.[11] Stănescu gab sich als Beauftragter einer Schiedskommission aus, die den Konflikt zwischen Müller und einzelnen Vertretern der kommunistischen Parteibürokratie und der zuständigen Behörden für die religiösen Kulte beilegen sollte.
Stănescu war ein glattzüngiger Offizier, dem es auf raffinierte Weise gelang, sein Zielobjekt zum Sprechen zu bringen, es mit unverbindlichen Versprechungen zu besänftigen und in die Irre zu führen.
Stănescu wurde als Sohn einer in die rumänische Stadt Brăila übergesiedelten deutschsprachigen jüdischen Familie in Wien geboren. Als Gymnasialschüler hatte er sich linksgerichteten Zirkeln angeschlossen. Während der faschistischen Militärdiktatur Antonescus entkam er dank einer Intervention der Deportation in die Todeslager von Transnistrien. Nach dem Sturz des Antonescuregimes am 23. August 1944 trat er der KP bei und erhielt eine Stelle als Kommissar des Geheimdienstes Siguranţa. Nach der Gründung der Securitate 1948 arbeitete er als Hauptmann der kommunistischen Geheimpolizei im Rahmen der Hauptabteilung 1, zu deren Zuständigkeitsbereich die Bekämpfung und Unterdrückung der internen Opposition gehörte. Hauptmann Stănescu machte innerhalb der Securitate eine Blitzkarriere und wurde zu einem der vier Stellvertreter des Leiters der Hauptabteilung 1, Oberst Gavril Birtaş[12]. In dieser Funktion war er für die gegen die Kirchen gerichteten repressiven Maßnahmen verantwortlich und wurde für seine Verdienste zum Major befördert. Wegen eines homosexuellen Skandals, der sich nicht mehr vertuschen ließ, wurde er 1952 verhaftet, zu einem Jahr Gefängnis verurteilt und als hauptamtlicher Offizier aus der Securitate ausgeschlossen. Noch während der Haft unterschrieb er eine Verpflichtungserklärung und wurde inoffizieller Securitatemitarbeiter, der im Laufe der nächsten Jahrzehnte in unzähligen Akten unter den Decknamen „Abrud”, „Silviu” und „Traian” auftaucht.
Nach seiner Entlassung aus der Haft arbeitete er als Hochschullehrer der Bukarester Universität innerhalb des Germanistiklehrstuhls. Er veröffentlichte zahlreiche literaturhistorische Abhandlungen, Studien und Aufsätze in der rumäniendeutschen und ostdeutschen Presse und gehörte zu den Theoretikern des sozialistischen Realismus. Als Herausgeber betreute er die Werkausgaben mehrerer Autoren aus der Zeit zwischen den Weltkriegen, beispielsweise den Roman von Franz Xaver Kappus „Die lebenden Vierzehn“, Kriterion Verlag, Bukarest 1970, oder die Satiren des gleichen Schriftstellers, „Der Wunderleutnant“, Kriterion Verlag, Bukarest 1971. In seinem 1967 im Bukarester Literaturverlag (EPL) publizierten Sammelband „Berichte“ analysierte Stănescu die rumäniendeutsche Literatur aus der dogmatischen Perspektive der kommunistischen Kulturdoktrin. Die Texte ähneln stellenweise seinen IM-Berichten, in denen er der Securitate Analysen zur rumäniendeutschen Literatur und Informationen zu diversen Vorgängen innerhalb der Literaturszene lieferte.
Nach einer Auslandsreise 1976 kehrte er nicht mehr nach Rumänien zurück und ließ sich in der Bundesrepublik Deutschland nieder. Stănescu starb 1994 während einer Frankreichreise.[13]
Stănescu vs. Müller
In der Zusammenfassung seiner Unterredung mit Müller hob Stănescu hervor, der Bischof habe sich als ein von der Securitate Verfolgter und als Gegner des Nationalsozialismus dargestellt. Müller äußerte auch seinen Unmut wegen der Angriffe seitens des Deutschen Antifaschistischen Komitees und der Artikel in der Zeitung „Neuer Weg“. Befriedigt unterstreicht Stănescu, dass es ihm gelungen sei, das Vertrauen Müllers zu gewinnen und der Bischof ihn sogar eingeladen habe, gelegentlich zu besuchen.[14]
Müller hatte in mehreren Eingaben gegen die gegen die Kirche und seine Person gestarteten Angriffe in der deutschsprachigen Tageszeitung „Neuer Weg“, damals Organ des deutschen antifaschistischen Komitees in der Rumänischen Volksrepublik (RVR), protestiert.[15] Einer dieser Eingaben legte er auch eine Abschrift des Artikels aus dem „Neuen Weg“ vom 6. April 1951 bei, ohne zu ahnen, dass die politische Polizei als unsichtbare Strippenzieherin bei diesen Veröffentlichungen ihre Hand im Spiele hatte.
Die Texte sind im verleumderischen Stil stalinistischer Diskreditierungen verfasst, wobei Fakten verdreht und mit denunziatorischen Attributen angereichert wurden: „Die Großbauern in Jakobsdorf, die hier früher die erste Geige spielten, versuchen auch heute noch durch Drohungen und Terror die arme und mittlere Bauernschaft zu erpressen und zu bedrücken, wobei sie sich der Kirche als Deckmantel bedienen. […] Unter dem Schlagwort Wir wollen bleiben, was wir sind! versucht die Reaktion aus ihrem Schlupfwinkel heraus, den Widerstand gegen jede Aufklärung, gegen jede Neuerung und gegen jeden Fortschritt zu organisieren. […]“[16]
In der Vorbereitungsphase zur totalen Machtübernahme durch die Kommunisten als die rumäniendeutsche Minderheit gemäß der Kollektivschuldthese Stalins pauschal der Kollaboration mit den Nazis bezichtigt wurde und zahlreichen politischen und administrativen Schikanen und Verfolgungen[17] ausgesetzt war, wurden mehrere Pressekampagnen gegen Müller und einige Minderheitenpolitiker gestartet. Darin wurde der Bischof im klassenkämpferischen Stil proletkultistischer Publizistik wegen seiner Nähe zum Nationalsozialismus angegriffen. Einer der Autoren dieser Artikel war Ernst Breitenstein (1923-1990), Publizist, Parteimitglied seit 1939, von 1944 bis 1946 Gewerkschaftsfunktionär in Hermannstadt, Redakteur der Zeitung „România Viitoare“ [Das zukünftige Rumänien] und nach der Gründung der deutschsprachigen Tageszeitung „Neuer Weg“ am 13. März 1949 in Bukarest, Chefredakteur dieses überregionalen Blattes (1949-1954 und 1976-1988). Die gegen Müller gerichteten bösartigen Hetzartikel, in denen er dessen frühere Tätigkeit entlarvt, unterzeichnete er mit dem Pseudonym Cornel Pietraru.[18]
In einem von der Securitate am 20. März 1952 verfassten Personalbogen wird anerkennend hervorgehoben, Breitenstein sei in seiner Eigenschaft als Sekretär des Kreiskomitees der RKP 1943 zusammen mit anderen 60 Kommunisten verhaftet und verurteilt worden. In dem gleichen Dokument charakterisiert ihn der Geheimdienst als "ruhiges, dem Regime ergebenes Element“, als "beruflich kompetent“ und "ohne Laster“.[19]
In einer Erklärung vom 21. Januar 1952 fasste Breitenstein sämtliche ihm bekannte Fakten zu Müller zusammen, beschreibt ihn als einen eigensinnigen und autoritären Menschen, der von Anfang an ein Gegner des Regimes war und der sich in seinem Bekanntenkreis mit den guten Kontakten zu hochgestellten politischen Persönlichkeiten, zu denen auch Ministerpräsident Dr. Petru Groza[20] gehört, brüstet.[21]
Müller hatte tatsächlich eine ausgesprochen gute Beziehung zu Groza, der ihn in brenzligen Situationen immer wieder beschützte und ihm zur Seite stand. Das bestätigt Müller auch in seinen tagebuchartigen Aufzeichnungen, in denen er den kommunistischen Premier voller Sympathie und Anerkennung als Unterstützer schildert.[22]
Den Verdacht der Securitate, er sei ein gefährlicher Gegner des Regimes, hatte Müller 1950 bestärkt, nachdem er sich geweigert hatte ein Telegramm der Spitzenvertreter aller Kirchen an den Friedenskongress in Warschau mit zu unterzeichnen, bevor man ihm nicht den Wortlaut der Grußadresse vorlegen würde.[23]
Der Friedenskongress war das Ergebnis einer Initiative des Kreml, der mit Beginn des Kalten Krieges eine weltweite pazifistische Kampagne gestartet hatte, an der sich in den sozialistischen Ländern sämtliche Organisationen und Institutionen beteiligen mussten. Als Grundlage der Kampagne diente der Friedensapell von Stockholm, der anlässlich des 1. Internationalen Friedenskongresses in der schwedischen Hauptstadt verabschiedet wurde. Im Zusammenhang mit dieser Kampagne entstand die sogenannte Bewegung der Partisanen des Friedens, der sich durch ihre Unterschriften auch Geistliche der verschiedenen Konfessionen anschließen sollten.
Müller war sich bewusst, dass es innerhalb der Kirche Priester gab, die ihm als Bischof kritisch gegenüberstanden. Einige dieser Priester hatten sich freiwillig in das Deutsche Antifaschistische Komitee eingeschrieben, hatten die von der Partei geforderten Unterschriften auf Apelle gegen die „anglo-amerikanischen Kriegstreiber“ und zur „Bewahrung des Weltfriedens“ gesetzt und Artikel im Sinne der kommunistischen Propaganda in der gleichgeschalteten Presse veröffentlicht. In seinen Erinnerungen bezeichnet er diese Priester als auch die Securitate als „linksradikale Kräfte“, im Gegensatz zu den von ihm als gemäßigt eingeschätzten Funktionäre und staatlichen Würdenträger an der Spitze mit Groza, mit denen er sich auf eine ambivalent-pragmatische Art arrangiert hatte, um aus ihnen das Beste für sich und die von ihm geleitete Institution herauszuholen. Obwohl ihm nicht entgangen war, dass eine Gruppe von Geistlichen um den Stadtpfarrer von Hermannstadt, Alfred Herrmann eine Palastrevolte vorbereiten, um ihn als Bischof zu stürzen, ahnte Müller nicht, dass die eigentlichen Drahtzieher für dieses Unterfangen die Organe des Staatsicherheitsdienstes Securitate sind.
Heimlicher Bischofskandidat der Securitate
Nach mehreren gescheiterten Versuchen, den Bischof seines Amtes zu entheben, versuchte die Securitate in einem neuen Anlauf die Entmachtung durchzuziehen. Dafür hatte der für Kirchenfragen zuständige Securitatemajor Heinz Stănescu am 20. März 1952 einen neuen, raffiniert ausgefeilten Plan entworfen, in dem Alfred Herrmann (1888-1962), der Wunschkandidat der Securitate als Nachfolger Müllers vorgesehen war.
Herrmann war damals Stadtpfarrer von Hermannstadt. Von 1937 bis 1946 war er Stadtpfarrer von Bukarest und von 1946 bis 1961 Bischofsvikar. In einem von der Securitate 1952 angefertigten Personalbogen wird seine frühere Tätigkeit gewürdigt, die von ihm in den 1920er Jahren herausgegebene Zeitschrift „Glaube und Heimat“ erwähnt und auf einen 1928 in der Zeitschrift „Klingsor“ veröffentlichten „fortschrittlichen“ Beitrag, „Vom Werden des siebenbürgisch-sächsischen Proletariats“, hingewiesen. Angeführt werden auch noch seine 1924 hergestellten Kontakte zur Arbeiterbewegung aus Kronstadt / Braşov und sein Einsatz für die Unterstützung und Eingliederung „sächsischer Arbeiter in die Gewerkschaften“. „Mit dem Aufkommen des Hitlerismus nach 1933“, heißt es weiter, „wurde Herrmann Alfred zur Zielscheibe systematischer Angriffe in der Presse und ein Opfer von in Umlauf gesetzten Gerüchten, infolge derer er 1933-1934 dienstlich nach Tschernowitz versetzte wurde“. Bezüglich seiner gegenwärtigen Tätigkeit wird die Mitgliedschaft im Regionalkomitee für den Friedenskampf hervorgehoben, ebenso seine guten Beziehungen zu den Personen aus dem Hermannstädter Deutschen Antifaschistischen Komitee. Auch seine publizistischen Beiträge im „Neuen Weg“ werden ausdrücklich positiv beurteilt, vor allem weil sie bei Müller auf kein positives Echo stießen; ebenso auch die Vorschläge Herrmanns für die Theologiestudenten sozial-politische Vorlesungen einzuführen. In dem Personalbogen wird auch der Sohn Herrmanns, Johannes, als ein vorbildlicher Theologe gerühmt, der sich offen für das Regime und für den Friedenskampf ausgesprochen hatte, was ihm seitens des Bischofs „Schwierigkeiten eingebracht hat“. In dem gleichen Dokument wird auch eine „fortschrittliche Zeitung“ aus Österreich genannt, in der Herrmann „als einer der demokratischsten deutschen evangelisch-lutherischen Priester aus der R.V.R.“ vorgestellt wurde.[24] „Im Februar 1952“, heißt es an einer anderen Stelle, „hat Herrmann Alfred dem Stadtpfarrer aus Stalinstadt, Möckel Konrad vor den Gläubigen in der Kirche entgegengehalten, eine nicht im Sinne des Friedenskampfes vorgenommene Auslegung der Bibel sei ein barbarischer Akt und müsse entschlossen bekämpft werden“. Der Personalbogen enthält außerdem ein psychologisches Porträt des Kandidaten in der einige Charaktereigenschaften festgehalten werden. Abschließend enthält das Dokument die Feststellung, Herrmann habe den Wunsch Bischof zu werden, obwohl er sich vor Müller fürchtet.[25]
In einem anderen Dokument wird Herrmann als Securitatemitarbeiter bezeichnet, auch ein Deckname „Prietenul“ [Der Freund] genannt und eine Loyalitätserklärung zitiert, in der er sich als ein „Freund des Regimes“ zu erkennen gab.[26]
Intrige der Securitate
Der am 20. März 1952 von Securitatemajor Heinz Stănescu entworfene Plan zur Entmachtung Müllers umfasste technische und taktische Details, die von einer Gruppe kolaborationswilliger und geheimdienstlich instruierter Pfarrer umgesetzt werden sollten:
„1.- Unser Informant „Muller Ioan” (Schneider Friederich[27], evangelisch-lutherischer Pfarrer in der Gemeinde Jad[28] – Region Rodna), dem die Tätigkeit von MÜLLER bekannt ist, wird einen Entlarvungsbrief schreiben[29], in dem er auf die faschistische Vergangenheit des Bischofs vor dem 23. August 1944 hinweisen wird und auch dessen Anweisungen an den evangelischen Klerus erwähnt, sich nicht der Friedenskampfbewegung anzuschließen.
Vor dem Abschicken an die Zeitung wird der Brief von unseren Organen durchgesehen und der Leitung vorgelegt.
[…]
Anweisung des verantwortlichen Redakteurs der Zeitung „Neuer Weg“ (Breitenstein Ernest, unser Informant) alle Briefe zu veröffentlichen, in denen die evangelisch-lutherischen Pfarrer, Feinde des Regimes, entlarvt werden. Auf diese Weise wird Breitenstein Ernest nicht wissen, dass es sich um eine von unseren Organen durchgeführte Operation handelt und kann folglich bewusst oder unbewusst auch nichts dekonspirieren.
Nach der Veröffentlichung der Enttarnung, wird die Redaktion der Zeitung „Neuer Weg“ unter Berufung auf die früheren Anliegen MÜLLERs, alle im Zusammenhang mit Pfarrern eingereichten Beschwerden zwecks Lösung exklusiv an die Kirche weiterleiten, den Originalbrief von Schneider Friedrich an das Konsistorium der Kirche schicken.
Nach der Veröffentlichung des Briefes erhalten die in unser Agentennetz eingebundenen Dechanten (Gustav Göckler[30] aus Mediasch, Arz Gustav[31] aus Hermannstadt und Adolf Bruckner[32] aus Bukarest) den Auftrag, innerhalb der Sitzungen mit den Dechanten für den Friedenskampf einzutreten; auf diese Weise werden die Pfarrer aus eigener Initiative die Möglichkeit haben, den Bischof und andere feindliche Elemente aus der Kirchenleitung als Feinde des Friedens zu entlarven.
Etwaige neue Entlarvungen werden ebenfalls in der Zeitung „Neuer Weg” veröffentlicht.
[…]
2.- Nach der Veröffentlichung des Briefes werden unsere Organe die Informanten unseres Agentennetzes mobilisieren, damit sie die Stimmung in den Reihen der Priesterschaft und der Gläubigen erkunden; gleichzeitig werden sie einen Teil des MÜLLER nahestehenden Klerus und der Gläubigen, die sich ihm verbunden fühlen, zum Regionalsitz Hermannstadt einbestellen, sie dort befragen und schriftliche Erklärungen einfordern, um das im Brief erwähnte Material auf diese Weise zu bestätigen.
Auf diese Weise wird jeglicher mögliche Verdacht von den Securitateorganen abgelenkt, sie hätten sich im Vorfeld mit dem Fall MÜLLER beschäftigt und die Operation vorbereitet.
Gleichzeitig werden alle feindlichen Elemente, die MÜLLER nahestehen, eingeschüchtert, nachdem die Securitate sich des Falles annimmt und Ermittlungen durchführt; es besteht die Möglichkeit, dass einzelne auf eigene Initiative dem Bischof ihre Solidarität aufkündigen.
3.- Das Konsistorium wird einberufen, um eine Lösung der Situation von MÜLLER herbeizuführen.
Wenn das Konsistorium eine Amtsenthebung MÜLLERs beschließt oder dieser sein Amt freiwillig aufgibt, wird auf eine Festnahme des früheren Bischofs aufgrund des vorhandenen Materials verzichtet und erst nachdem sich die Geister in diesen Kreisen beruhigt haben, wird er verhaftet.
Falls MÜLLER vom Konsistorium nicht seines Amtes enthoben oder zum Rücktritt gezwungen wird, wird er aufgrund der vorhandenen Beweisstücke verhaftet.
Die Tagung des Konsistoriums wird womöglich im Beisein eines Inspekteurs aus dem Kultusministerium stattfinden.
X
Bevor der Entlarvungsbrief veröffentlicht wird, muss das Anwerbungsverfahren von Herrmann Alfred, bekannt als ein fortschrittliches Element und besonders empfehlenswert für die Besetzung des vakanten Bischofamtes nach der Entfernung MÜLLERs aus dieser Funktion, abgeschlossen sein.
Herrmann Alfred ist in den Reihen des evangelischen Klerus und der sächsischen Bevölkerung beliebt, gehört seit langer Zeit dem Konsistorium an, hat ein gutes Verhältnis zum Deutschen Antifaschistischen Komitee und ist Mitglied des Regionalkomitees für den Friedenskampf. Während der Illegalität unterstützte er die Rote Hilfe. Es fehlt ihm allerdings an Entschlossenheit und Beherrschung.
Die Verbindung zu Herrmann Alfred wurde von unseren Organen am 14. März 1951 hergestellt, seither lieferte er mündlich brauchbare Hinweise.
Aufgrund objektiver Einschätzungen kann Herrmann Alfred aus eigener Kraft das Bischofsamt einnehmen, denn er ist in den Kreisen des Klerus beliebt und wird von ihnen unterstützt.
Wenn wir anlässlich des allgemeinen Kirchenkongresses, der einzig und allein das Recht hat, einen neuen Bischof zu wählen, feststellen, dass es einige ernsthafte, gegen Herrmann gerichtete Tendenzen geben sollte, intervenieren wir mit unserem Agentennetz und werden neue Anwerbungen von Mitgliedern des Kirchenkongresses vornehmen.
Im Falle einer unvorhergesehenen Wendung entwerfen wir einen neuen Operationsplan.
Anlässlich seiner Anwerbung erhält Alfred Herrmann den Auftrag, in einem Bericht über die Stimmung in den Kreisen des Klerus und den Reihen der evangelisch-lutherischen Gläubigen zu informieren; HERMANN wird nicht auf die Kreise um MÜLLER angesetzt und er erhält auch keine Aufträge im Zusammenhang mit unserem Operationsplan.
Nach der Amtsenthebung des Bischofs MÜLLER entwerfen wir einen separaten Plan hinsichtlich des Verhaltens von A. Herrmann während der erwogenen Infiltrierung in die Führung.
Anlage – Personalbogen von Herrmann Alfred.
Verantwortlich für die Durchführung des Auftrags ist Genosse Major Stănescu H.“[33]
Misslungener Handstreich
Der Plan der Securitate ließ sich nicht verwirklichen. Nach Stalins Tod 1953 änderte sich zudem die politische Wetterlage. Der Bischof schien sich nun zunehmend mit den Gegebenheiten abzufinden und signalisierte seine Kompromissbereitschaft, was andererseits der Institution Kirche einen gewissen Spielraum innerhalb des Systems garantierte. In der zweiten Hälfte der 1950er Jahre akzeptierte Müller auch die Angebote des Regimes, sich als Abgeordneter der Großen Nationalversammlung (des kommunistischen Parlaments) zur Verfügung zu stellen. Der Bischof gehörte ab März 1957 bis an sein Lebensende 1969 dem Parlament an.[34] Für seine Verdienste wurde er 1964 mit dem Orden Stern der Rumänischen Volksrepublik, Zweiter Klasse, geehrt.
Anlässlich seines 80. Geburtstages bilanziert Müller seine bisherige Tätigkeit und spricht dabei von einer „Vertrauenskundgebung des Staates“. „Ich weiß“, schreibt der greise Bischof in seinen Memoiren, „dass nach der Ernte die neue Aussaat am wichtigsten ist, und ob ich die als Achtzigjähriger noch leisten kann, bedrückt mich, da weder die Widersacher des Herrn noch die Securitate ruhen, sondern trachten werden, stets neue Fallstricke gegen meine Weiterarbeit für die Kirche auszulegen, was sich zur Zeit in bösartigen Verleumdungen durch Mundpropaganda und durch Versuche zur Verstörung unserer Pfarrerschaft anzeigt.“[35]
Abkürzungen
ACNSAS – Archiv des Landesrates für das Studium der Securitateakten
ANIC – Zentrales Historisches Archiv
[1] Maschinengeschriebenes Referat vom 9. Juli 1952, gez. Leutnant E. Szekely (ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 165-169).
[2] Alexandru Drăghici (geb. am 26. September 1913 in Tisău, Bezirk Buzău - gest. am 12. Dezember 1993 in Budapest), hochrangiger Funktionär der Rumänischen Kommunistischen Partei (RKP), nach 1945 stellvertretendes Mitglied des ZK und des Politbüros, ab 1948 ZK-Mitglied, 1956 Politbüromitglied, von 1946 bis 1968 auch Parlamentsabgeordneter (Große Nationalversammlung), Securitategeneral und Minister des Staatssicherheitsdienstes (1952-1957), Innenminister (1952, 1957-1967), stellvertretender Ministerpräsident (1961-1965, 1967-1968). Nach dem Machtantritt Nicolae Ceauşescus wurde Drăghici wegen Machtmissbrauchs und zahlreicher Verstöße gegen die "sozialistische Gesetzlichkeit" seines Amtes enthoben und aus der Parteiführung ausgeschlossen. Wegen der Verbrechen, für die er als Innenminister verantwortlich war, wurde nach 1990 gegen ein Ermittlungsverfahren eingeleitet, dem er sich aber 1991 durch Flucht nach Ungarn entziehen konnte. Eine Auslieferung an Rumänien wurde von den ungarischen Behörden abgelehnt. Zwei Jahre später starb Drăghici in Budapest.
[3] ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 169.
[4] Rum. Valea Lungă, ung. Hosszúaszó, ländliche Ortschaft im siebenbürgischen Kreis Alba.
[5] Staedel war ein Anhänger der NS-nahen Deutschen Christen (siehe dazu: Wolfgang Benz [Hrsg.], Handbuch des Antisemitismus. Judenfeindschaft in Geschichte und Gegenwart, Bd. 5, Organisationen, Institutionen, Bewegungen, De Gruyter Saur, Berlin/Boston 2012, S. 145-147), er wollte die weltanschauliche Gleichschaltung der Kirche mit dem Nationalsozialismus durchsetzen. Staedel unterstützte die NS-Idee eines „judenfreien“ Christentums und initiierte die Schaffung einer siebenbürgischen Zweigstelle des antisemitischen „Instituts zur Erforschung und Beseitigung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben“ (siehe dazu: Wolfgang Benz [Hrsg.], Handbuch a. a. O., S. 230-232). Staedel versuchte eine Synthese von Nationalsozialismus und Kirche durchzudrücken. (Klaus Popa [Hg.] Akten um die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1937-1944. Eine Auswahl, Peter Lang Verlag, Frankfurt am Main 2005, S. 185).
[6] Ausführlich dazu in: Johann Böhm, Die Deutschen in Rumänien und das Dritte Reich. 1933-1940, Frankfurt a.M. 1999 und ders., Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das 'Dritte Reich'. 1941-1944, Frankfurt a.M. 2003.
[7] Siehe dazu: Viktor Glondys, Tagebuch. Aufzeichnungen von 1933 bis 1949, hg. von Johann Böhm und Dieter Braeg, AGK Verlag, Dinklage 1997.
[8] Der Leiter des Stuttgarter Ausland-Instituts, Dr. Richard Csaki bezeichnete seinen früheren „Schulkameraden“ Müller 1940 als „sehr klug, etwas umständlich“ und „politisch gut orientiert“ (vgl. Popa, Akten, a.a.O., S. 93).
[9] Predigt von Bischofsvikar Friedrich Müller am 12. Sonntag nach Trinitatis, „Wovon und wozu befreit Christus?“, in: Kirchliche Blätter, XXXIII. Jg., Nr. 37, 16. September 1941, S. 446-448 (ACNSAS, I 236853, vol. 1, Bl. 154-155v).
[10] Siehe u. a. den Tagebucheintrag vom 28. März 1946 in: Viktor Glondys, Tagebuch, a.a.O., S. 479.
[11] Maschinengeschriebenes Referat betr. Gespräch mit dem evangelisch-lutherischen Bischof Friedrich Müller in Hermannstadt, 19. Juni 1951, gez. Major Heinz Stănescu (ACNSAS, I 236853, vol. 1, Bl. 246-248).
[12] Gavril(ă) Birtaş, geb. 1905 in Baia Mare, Kommunist aus der Zeit der Illegalität, mitverantwortlich an der Ermordung des KP-Chefs Ştefan Foriş (1892-1946). Foriş wurde von Gheorghe Pintilie (Pantiușa Bodnarenko, 1902-1985), dem Chef der Staatssicherheit (1948-1952) totgeschlagen. Alexandru Drăghici (1913-1992) wurde der Nachfolger von Pintilie. Birtaş arbeitete innerhalb der Securitate von 1948 bis 1952 und war Chef der Hauptabteilung 1 (Direcţia 1).
[13] Zu Heinz Stănescu (geb. am 19. September 1921 in Wien - gest. am 13. Mai 1994 in Frankreich) siehe: William Totok, Episcopul, Hitler şi Securitatea. Procesul stalinist împotriva »spionilor Vaticanului« din România / Der Bischof, Hitler und die Securitate. Der stalinistische Prozess gegen die „Spione des Vatikans“ in Rumänien, Polirom Verlag, Iaşi 2008, S. 49-50, 124; ders., Cariera unui ofițer de Securitate / Die Karriere eines Securitateoffiziers, in: Radio France Internationale - RFI vom 3. August 2010, http:// www.rfi.ro/articol/stiri/politica/cariera-unui-ofiter-securitate; siehe auch die Straf- und die vier Bände umfassende IM-Akte Stănescus: ACNSAS, P 13978 und R 48661.
[14] Maschinengeschriebenes Referat betr. Gespräch mit dem evangelisch-lutherischen Bischof Friedrich Müller in Hermannstadt, 19. Juni 1951, gez. Major Heinz Stănescu (ACNSAS, I 236853, vol. 1, Bl. 246-248).
[15] Zusammenfassung in rumänische Übersetzung seiner Eingabe vom 24. Mail 1951 (ACNSAS, I 236853, vol. 1, Bl. 215-216). Original des maschinengeschriebenen Briefes an Ministerialrat Emmerich Stoffel vom 24. Mai 1951: „Gegenstand: Neue Einmischung des Neuen Weges in das Aufgabengebiet der Kirche“ (ACNSAS, I 236853, vol. 1, Bl. 218-222v). Brief von Dr. Petru Groza an Innenminister Teohari Georgescu vom 10. Juli 1951, in dem er für einen gemäßigten Umgang der Behörden mit der Kirche plädiert (ACNSAS, I 236853, vol. 1, Bl. 217).
[16]Maschinengeschriebene Abschrift: „Sie bleiben, was sie sind“, in: Neuer Weg vom 6. April 1951 (ACNSAS, I 236853, vol. 1, Bl. 223-224).
[17] Im Januar 1945 wurden alle rumäniendeutschen Männer zwischen 17 und 45 Jahren sowie alle Frauen zwischen 18 und 30 Jahren zur sogenannten Aufbauarbeit in die Sowjetunion deportiert. Rund 70.000 Personen waren von dieser Maßnahme betroffen. 1949 wurden die Deportierten aus den Arbeitslagern entlassen.
[18] Die Artikel befinden sich als Kopien auch in der Akte Müllers und dienten der Securitate als Beweismaterial, um gegen den Bischof vorzugehen. Siehe u.a.: „Portrete cu mai multe feţe. Hans Otto Roth şi episcopul Friedrich Müller“ (Porträts mit mehreren Gesichtern. Hans Otto Roth und Bischof Friedrich Müller), in: România Viitoare, Nr. 276, 4. Dezember 1946 (ACNSAS, I 236853, vol. 4, Bl. 43); „Portrete cu două feţe. Episcopul Fredrich Müller“, (Porträt mit zwei Gesichtern. Bischof Friedrich Müller), in: România Viitoare, Nr. 289, 19. Dezember 1946 (ebenda, Bl. 44).
[19] Personalbogen vom 20. März 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 126-127. In einem von Major Heinz Stănescu am 20. März 1952 entworfenen Plan zur Entfernung Müllers aus dem Bischofsamt wird Breitenstein auch als Securitatemitarbeiter bezeichnet (ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 117-120), obwohl bislang in den Archiven keinerlei stichhaltige Beweise für diese Behauptung gesichtet wurden.
[20] Dr. Petru Groza (geb. 07. Dezember 1884 in Băcia – gest. 07. Januar 1958 in Bukarest), bürgerlicher Rechtsanwalt und Politiker, während der Zeit zwischen den Weltkriegen Parlamentsabgeordneter, Anhänger und Unterstützer linksgerichteter Organisationen, 1933 Gründer der KP nahestehenden Bauernfront (Frontul Plugarilor). Am 6. März 1945 Ministerpräsident der ersten kommunistischen Nachkriegsregierung (bis 1952). Bis zu seinem Tod 1958 Parlamentsvorsitzender (der Großen Nationalversammlung). Vgl. Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859-2003), Mica enciclopedie, (Die Staats- und Regierungschefs Rumäniens 1859-2003. Kleine Enzyklopädie), Editura Meronia, Bukarest 2003, S. 72-81; Dorin Liviu Bîtfoi, Petru Groza, ultimul burghez. O biografie (Petru Groza, der letzte Bourgeois. Eine Biografie), Editura Compania, Bukarest 2004.
[21] Maschinengeschriebene Kopie der Erklärung vom 21. Januar 1951, gez. Ernst Breitenstein, ACNSAS, I 236853, vol. 2, Bl. 33-58.
[22] Siehe dazu auch seinen im Neuen Weg vom 10. Januar 1958 veröffentlichten Nachruf auf Groza, betitelt „Menschlichkeit und Verantwortung“, den Müller in seiner Eigenschaft als Bischof und Abgeordneter der Großen Nationalversammlung unterzeichnete. Vgl. Bischof Friedrich Müller, Erinnerungen. Zum Weg der siebenbürgisch-sächsischen Kirche 1944-1964. Bearbeitet von Hannelore Baier, mit einem Geleitwort von Gerhard Schullerus und einer Einleitung von Ulrich Andreas Wien, Kriterion Verlag, Bukarest 1995, S. 445-446.
[23] Siehe dazu die Eingabe Müllers an den zuständigen Kultusminister Stanciu Stoian vom 20. November 1950 (ACNSAS, I 236 853, vol. 2, Bl. 205-206).
[24] Der Name der Zeitung wird nicht genannt. Aus anderen Dokumenten geht jedoch hervor, dass der Verfasser des Artikels ein gewisser Dr. Ivor Nagy war, der mit Informationen munitioniert wurde, die ihm Dr. Erhard Andrée zuspielte. In einem Brief an Andree vom 12. Dezember 1950 schreibt Nagy: „Lieber Genosse Andree! […] Deine Aufklärungen im Fall Müller waren sehr interessant und lassen unbedingt gewisse Zusammenhänge erklären. In den hiesigen sächsischen Kreisen verbreitet man nämlich hartnäckig das Gerücht, daß Müller immer mehr zu einem Märtyrer werde, und er heute der einzige ‚Kirchenfürst‘ in Rumänien ist, der eine entschlossene Haltung gegenüber der Volksdemokratie einnimmt. Auch hier ist aufgefallen, dass sein Name vom Telegramm nach Warschau gefehlt hat und man will Nachrichten haben, dass er es absichtlich unterließ und dies wird hier als Heldentat kolportiert. Der Artikel ‚Vertreter-Verräter‘, für dessen weitestgehende Kolportierung wir gesorgt haben, hat hier blendend eingeschlagen.[…]“ (ACNSAS, I 236 853, vol. 2, Bl. 210-210v). Ivor Nagy hielt noch in den 1970er Jahren politische Vorträge - auch an Universitäten der DDR (siehe, UZ Universitätszeitung, Organ der Kreisleitung der SED, Karl-Marx-Universität, 14. Juli 1978). Dr. Erhard Andrée (1911-1972) war als Historiker und auf dem Gebiete der Museografie tätig. In mehreren Erklärungen hat er sich gegen Müller ausgesprochen und diesen belastet (vgl. den maschinengeschriebenen Text, betitelt: Epilog der Taten von D. Friedrich Müller, gez. Erhard Andrée, ACNSAS, I 236 853, vol. 2, Bl. 48-50).
[25] Vgl. Personalbogen vom 20. März 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 122-125.
[26] Referat vom 20. Juni 1952 gez. Leutnant Szekely, ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 159-164.
[27] Friedrich Schneider, evangelischer Pfarrer. Laut seinem von der Securitate verfassten Personalbogen wurde er im Jahr 1900 geboren und willigte 1948 ein, sich dem Geheimdienst als Mitarbeiter zur Verfügung zu stellen. In dem Dokument wird hervorgehoben, dass er bewiesen habe, „ein Anhänger des Regimes“ zu sein und die ihm „erteilten Aufträge ausführt“. „Er lieferte kompromittierendes Material zu Bischof Müller, mit dem er nicht befreundet ist“, heißt es weiter. Er ist ein „ängstliches“, „schüchternes, jedoch intelligentes Element, besitzt einen ausgeprägten Beobachtungssinn“. „Er ist unzufrieden mit seiner Besoldung, die er als unzureichend empfindet, er nimmt Geschenke an und bemüht sich, dafür eine Gegenleistung zu erbringen.“(Vgl. Personalbogen vom 20. März 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 132).
[28] Rum. Livezile, ung. Jád, dt. Jaaden, eine Gemeinde im heutigen Kreis Bistrița-Năsăud.
[29] Vgl. Den Briefentwurf zur Demaskierung von Müller, ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 121. Im Plan ist u.a. vorgesehen, kompromittierende Zitate aus den pronazistischen und das Hitlerregime verherrlichenden Artikeln Müllers in den Brief einzubauen. Viele dieser Artikel befinden sich in einem separaten Aktenordner (vgl. ACNSAS, I 236853, vol. 1).
[30] Dr. Gustav Ernst Göckler (1902-1962), Lehrer in Bistritz / Bistriţa, später Pfarrer in mehreren siebenbürgischen Ortschaften, von 1941 bis 1962 Dechant und Stadtpfarrer von Mediasch. In seinem am 3. März 1952 von der Securitate verfassten Personalbogen heißt es, er habe sich dem Regime gegenüber feindselig verhalten; 1950 habe er der Zeitung „Neuer Weg“ einen Brief geschickt, in dem er „die Manöver der Kriegstreiber verurteilt und dem Kampf der Partisanen des Friedens zustimmt. 1951 rief er die Gläubigen in einem Rundschreiben auf „aktiv an der Tätigkeit der örtlichen Friedenskampfkomitees mitzuwirken“ (vgl. Personalbogen vom 3. März 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 131).
[31] Gustav Joseph Arz (1894-1972), tätig als evangelischer Pfarrer in verschiedenen Ortschaften, von 1931 bis 1958 Geistlicher in Hermannstadt / Sibiu. In seinem Personalbogen steht der Vermerk, er habe sich z.Z. keinerlei feindseliger Handlungen schuldig gemacht, „beziehe Stellung angesichts der Tätigkeit von Bischof Müller und anderer feindseliger Elemente aus der Kirchenleitung“. Ferner heißt es in dem Dokument, er „ist ein Unterstützer des Stadtpfarrers Alfred Herrmann aus Hermannstadt, der bekannt ist als ein dem Regime gewogenes Element“ (vgl. Personalbogen vom 20. März 1952, ACNSAS, I 236853, vol.3, Bl. 130).
[32] Adolf Bruckner, geb. 1893, von 1947 bis 1964 Stadtpfarrer von Bukarest. Nach dem 23. August 1944 wurde er Mitglied im Verband der Patrioten (Uniunea Patrioţilor), später erfolgte der Eintritt in die Sozialdemokratische Partei. “Er ist kein Anhänger des Regimes, betätigt sich aber auch nicht feindselig, weil er ein ängstliches Element ist“ (vgl. Personalbogen vom 20. März 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 128-129).
[33] ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 117-120.
[34] Gheorghe Crişan, Piramida puterii. Oameni politici şi de stat din România (23 august 1944 – 22 decembrie 1989), (Die Pyramide der Macht. Politiker und Staatsmänner aus Rumänien. 23. August 1944 – 22. Dezember 1989), Editura Pro Historia, Bukarest 2001, S. 194.
[35] Müller, a.a.O., S. 201.
II.
Dokumente –
Documente
[16. September
1941. Predigt von Bischofsvikar Friedrich Müller am 12. Sonntag nach
Trinitatis, „Wovon und wozu befreit Christus?“]
Kirchliche Blätter, XXXIII. Jg., Nr. 37, 16. September 1941, S. 446-448
#
[7. April 1941. Ekkehart Lebouten: Bericht über die gründende Tagung der Arbeitsgemeinschaft des „Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben“ in der evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien, Hermannstadt]
[7. April 1941. Ansprache zur Eröffnung der gründenden Tagung der Arbeitsgemeinschaft des „Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben“ in der evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien, Hermannstadt am 4. und 5. März 1942* in Hermannstadt duch den wissenschaftlichen Leiter Pf. Andreas Scheiner - Mergeln]
Kirchliche Blätter, XXXIV. Jg., Nr. 14, 7. April 1942, S. 162-164 und S. 164-168
Für weitere Details - Pentru alte detalii
Siehe - a se vedea
1942: Gründung des Instituts zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben in Hermannstadt / Înfiinţarea Institutului pentru Studierea Influenţei Evreieşti asupra Vieţii Bisericeşti Germane, la Sibiu, în: Blut und Boden 3 - Sînge şi glie 3, în: Halbjahresschrift - hjs-online, 4. 2. 2018
Despre încercările de „deziudaizare” a creștinismului cu 80 de ani în urmă, RFE, 8.5. 2019
Anmerkung: Diese Beiträge entstanden nach der Besetzung der Stadt Odessa durch rumänische Truppen. Odessa wurde ab Oktober 1941 zum Hauptsitz der von Rumänien verwalteten Region Transnistrien. Das grausame Massaker an den Juden Odessas vom 23.-25. Oktober 1941, bei dem etwa 30.000 Juden ermordet wurden, wird selbstverständlich nicht erwähnt. In die in Transnistrien errichteten Lager wurden ab dem 9. Oktober 1941 rumänische und ukrainische Juden sowie Roma deportiert. Aus dem 2004 vorgelegten Abschlussbericht der Internationalen Kommission zur Erforschung des rumänischen Holocaust geht hervor, dass in den von den rumänischen Behörden verwalteten KZ-ähnlichen Einrichtungen zwischen 280.000 und 380.000 Juden und mindestens 11.000 Roma ermordet wurden. So genannte "Volksdeutsche" aus der Region, die im "volksdeutschen Selbstschutz" aktiv waren, beteiligten sich an den antijüdischen Repressalien. Sowohl orthodoxe als auch evangelische und katholische Geistliche wurden als "Missionare" in die besetzten Gebiete berufen. Viele dieser Priester waren auch mit geheimdienstlichen Aufgaben betraut. – W. T.
#
[17 aprilie 1946. Cornel Pietraru: Intre prieteni şi prieteni]
Intre prieteni şi prieteni
Cornel Pietraru
Un cunoscut proverb grăieşte „Prietenul se cunoaşte la nevoie”.
Dacă vom asculta într'o zi toate emisiunile acelor posturi de radio din lumea întreagă unde se vorbeşte în limba noastră, ne vom da seama cât de mulţi sunt aceia care se interesează de poporul şi ţara noastră.
Ceea ce vom remarca este faptul că fiecare dintre aceştia în orice colț din lume s'ar găsi, oricărui popor ar aparţine, vor vorbi, ne vor da sfaturi, sau ne vor dojeni în numele „prieteniei" care îi leagă de noi.
Pentru lămurirea noastră este absolut necesar să facem o distincție între prieteni şi prieteni.
Experiența tristă cu aşa zisele „prietenii" din trecut ne-au determinat să privim cu oarecare îndoială şi scepticism multele declaraţii de dragoste ce ni se adresează. Ştim cât de prieteni ne-au fost aceia care şoptindu-ne la ureche cuvinte dulci de dragoste şi iubire, şi-au făcut cele mai strălucite afaceri din bunurile solului nostru şi din exploatarea nemiloasă a poporului nostru.
In numele prieteniei ne-a târît Hitler într'un războiu crâncen şi nedrept împotriva Uniunii Sovietice.
Nenumărate sunt fără de legile ce au fost comise împotriva țării noastre și împotriva poporului nostru în numele aşa ziselor prietenii.
Toate acestea explică și motivează clar de ce atâta bănuială şi neîncredere din partea poporului față de aşa zişii lui amici.
De aceia dovezile concrete de prietenie ale Uniunii Sovietice ne surprind într'atât, încât uneori ni se par chiar ireale. Obișnuiți din trecut, că prietenia altora față de noi se rezuma la vorbărie și platonie, sau era pornită din interese meschine, personale sau de clică, ajutorul practic al vecinului nostru din răsărit este în măsură să ne uluiască.
Nu este locul şi nu ne permite spaţiul să înşirăm încă
odată tot ceea ce a făcut Uniunea Sovietică pentru noi. Vom aminti numai pentru
acei care eventual nu ştiu, „sau nu vor să ştie", că de săptămâni de zile
mâncăm pâine făcută din grâul ce ne-a fost dat de către Uniunea Sovietică. Cea
mai mare parte din industria noastră lucrează datorită materiilor prime sosite
din Uniunea Sovietică. Și dacă noi astăzi cu toate greutățile o ducem mai bine
decât orice alta din țările ce se află într'o situație similară cu noi, o
datorăm faptului că Uniunea Sovietică pe lângă că ne-a iertat foarte multe din
obligaţiile ce au reeşit din convenţiunea de armistițiu, ne-a dat un ajutor
efectiv din bunurile sale. Dacă ţara noastră se va reface cu un ceas mai
devreme decât alte ţări, se datoreşte faptului că Uniunea Sovietică a sprijinit
şi sprijină efectiv prin furnizarea de materii prime industria noastră. Dacă
într'un viitor apropiat se va simţi
(p.1.
o îmbunătăţire reală pe tărâm alimentar, asta se datoreşte pe lângă efortul poporului nostru în frunte cu guvernul său, Uniunii Sovietice care prin unităţile sale militare ne ajută la campania de însămânţări.
Noul gest de generozitate al Uniunii Sovietice de a eşalona plata restului de sarcini ce decurg din convenţia de armistiţiu nu este altceva decât o continuitate de prietenie consecventă, sinceră şi reală faţă de noi.
Uniunea Sovietică a dovedit şi dovedeşte în fiecare zi ce însemnează să fii prietenul unui popor.
Insă prietenia exteriorizată de către Uniunea Sovietică prin ajutor concret, se datoreşte faptului că în fruntea ţării noastre stă un guvern care se bucură de încrederea marelui nostru vecin, datorită structurii şi activităţii sale profund democratice.
Din toate acestea, pentru poporul român rezultă două sarcini: întâi de a aprecia just prietenia sinceră dovedită prin fapte a Uniunii Sovietice şi in al doilea rând de a sprijini cu tot elanul şi cu toată încrederea guvernul ce se află în fruntea ţării şi care este garanţia că ţara noastră a intrat şi continuă să meargă nainte pe făgaşul realei democraţii.
(p.5)
România
Viitoare, anul III, nr. 90 (397), 17 aprilie 1946, pp. 1, 5
[19 aprilie 1946.
Cornel Pietraru: Problema saşilor]
Problema saşilor
Cornel Pietraru
Este incontestabil că în ţara noastră există o problemă a saşilor. Oricât de democrat ar fi cineva, sau cu atât mai mult pentru că este democrat, trebue să recunoască existenţa ei. S-au găsit şi se vor mai găsi însă mulţi aşa zişi „democraţi“, care vor afirma că în moment ce trăim într'o ţară ce se conduce pe principii democratice, nu se poate admite dăinuirea unor asemenea probleme. Toţi cetăţenii dintr'o ţară, fără niciun fel de deosebire de origină etnică de rasă sau de religie, trebuesc consideraţi egali în drepturi şi datorii în faţa legilor.
Perceptele acestea sunt perfect valabile pentru toate naţionalităţile conlocuitoare din ţara noastră cu excepţia saşilor şi a şvabilor.
Admitem premiza cât se poate de justă că massele populare nu pot şi nu trebuesc făcute responsabile pentru acţiunea unor conducători iresponzabili interesaţi.
In cazul saşilor însă, să analizăm puţin condiţiunile obiective, pentru a explica cauza, care ne determină să-i exceptăm din familia popoarelor cinstite şi iubitoare de pace şi libertate.
Nu găsim că ar fi necesar să amintim din nou politica de cocotă mult prea bine cunoscută şi care a început încă cu mult înainte de venirea nazismului la putere. Nu ne vom referi nici măcar la faptele şi trădărle comise de către saşi înainte de 23 August, la aportul lor de necontestat în fascizarea României, în declanşarea şi târirea noastră în războiul antisovietic şi la sleirea puterii economice a ţării noastre.
Nu ne vom opri nici măcar la planurile diabolice, ce au urmărit transformarea acestor meleaguri într'un teritoriu aşa zis autonom, condus de către ei prin deportarea a tot ce nu a fost săsesc dincolo de Nistru. Toate acestea sunt fapte cunoscute şi experimentate de cei ce au vieţuit cu ei.
Dar să lăsăm deoparte trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat care încă ajunge pentru a susţine afirmaţia noastră cu saşii care trebue să constituie o excepţie.
Să analizăm puţin prezentul. Să vedem care sunt eforturile lor de îndreptare şi adaptare în cadrul spiritului vremurilor de astăzi.
Dela 23 August 1944 şi până astăzi, ca necăieri în altă parte, România a dat o largă posibilitate populaţiei săseşti, să se lepede de păcatele trecutului şi să se alăture luptei unanime a întregului popor de a reface ţara distrusă de războiu, de acel războiu care a fost dorit şi susţinut moraliceşte şi materialiceşte tocmai de către ei.
Realitatea ne-a confirmat că nu greşim atunci când facem distincţie între populaţia săsească şi celelalte naţionalităţi făcând vinovată întreaga colectivitate pentru toate fărădelegile comise în trecut şi prezent.
Puţinele excepţii ce au existat, cele câteva elemente democrate şi care au rămas credincioase crezului lor, nu fac decât să confirme adevărul afirmaţiilor noastre.
Saşii nu au învăţat sau nu au vrut să înveţe nimic din
istoria evenimentelor abia trecute. Au rămas aceiaşi de totdeauna. Închişi
egoişti "asupra oameni"
(p. 1)
nu mai mult, militanţi ai vechilor lor idei. Ei încă nu au renunţat la tendinţele şi planurile imperialiste ale „alesului“ popor german. Nu vor să se obişnuiască cu gândul că Germania a pierdut pentru totdeauna partida. Au rămas şi pentru mai departe zeloşi adepţi ai Fuehrerului.
Iată de unde curajul de neînţeles cu care îşi manifestă aproape deschis năzuinţele lor criminale.
Asasinatele şi crimele comise împotriva coloniştilor sau fruntaşilor democraţi din diferite comune, agresiunile comise împotriva ţăranilor ce şi-au lucrat pământul primit prin legea de reformă agară, sabotaje în industrii, răspândirea celor mai fanteziste svonuri sunt tot atâtea motive în susţinerea celor afirmate.
Teza noastră mai este întărită şi de atitudinea pe care au adoptat-o istoricii faţă de această problemă şi vice versa. Reacţiunea s-a transformat în apărărtor al saşilor. Cârdăşia aceasta pe lângă că dovedeşte şi lămureşte încă odată caracterul „democratic“ al istoricilor ne întăreşte convingerea că saşii au rămas fascişti şi duşmani ai poporului şi democraţiei româneşti.
România Viitoare, anul III, Nr. 92 (399), 19 aprilie 1946, pp. 1, 3
#
[24 mai 1946. Cornel Pietraru: De ce purtăm campanie împotriva saşilor]
De ce purtăm campanie împotriva saşilor
Cornel Pietraru
Deunăzi, unul dintre colegii noştrii a fost invitat să se prezinte la Parchet, pentru un articol publicat, în care au fost înşirate câteva adevăruri dureroase pentru concetăţenii noştrii saşi. Au făcut un denunţ natural anonim „caracteristic curajului lor proverbial“, prin care sesizează Parchetul, că prin articolul incriminat s-ar fi violat legea naţionalităţilor.
Pe de altă parte, ne-a parvenit un memoriu în care un grup anonim ,curajos de locuitori saşi ai oraşului nostru încearcă să ne argumenteze nevinovăţia lor, vrând să ne convingă de greşeala mare pe care o facem atunci, când solidarizăm toată populaţia săsească cu regimul nazist.
Din mai multe părţi, am auzit proteste mai umil sau mai vehement exprimate, de către cetăţeni de aceiaşi naţionalitate, care nemulţumiţi de atidudinea noastră în această problemă, ne compară cu „Porunca Vremii“ — deoarece ei afirmă că ziarul ar fi pentru ei, ceea ce a fost „Porunca Vremii“ pentru evrei. Poate că ar fi fost mai just şi mai aproape de ei, dacă cu tot dinadinsul vor să ne compare cu vreun ziar al regimurilor dictatoriale, să ne fi comparat cu fostul lor organ oficial „Tages Zeitung“.
Intr-adevăr ziarul nostru a demascat şi continuă să demaşte atitudinea murdară de eri şi în special cea ostilă democraţiei de astăzi a populaţiei săseşti. Oridecâte ori am scris ceva împotriva populaţiei săseşti, ne-am folosit de argumente convingătoare, care pot fi controlate de toată lumea. Cu toate acestea nu am reuşit să redăm decât o mică părticică din activitatea dăunătoare intereselor poporului român de eri şi democraţiei româneşti de astăzi, deoarece a descrie toate mârşăveniile din trecut şi de astăzi ale saşilor hitlerişti, ar însemna să ne punem ziarul exclusiv în slujba acestei probleme şi încă spaţiul nu ne-ar ajunge.
Domnilor saşi, care astăzi vă plângeţi şi protestaţi împotriva atitudinei noastre faţă de domniile voastre, ce încercaţi cele mai diverse metode pentru a ne convinge că aţi fost, sunteţi şi veţi fi întotdeauna democraţi, de ce nu aveţi curajul răspunderii? De ce, dacă afirmaţiile noastre sunt neîntemeiate, dacă nu aţi avut nimic comun cu regimul de odinioară, vă spălaţi atâta pe mâini?
De ce întocmiţi memorii pentru argumentarea „nevinovăţiei" voastre?
De ce încercaţi să conrupeţi elementele cele mai putrede din sânul populaţiei evreeşti, pentru a-i determina să vă semneze acte, care să dovedească că aţi fost întotdeauna democraţi?
De ce se transformă atâţia dintre Dvs. — după ce abea acum doi ani să băteau cu pumnii în piept că fac parte din „rasa übermensch-ilor“ — peste noapte în cehi, unguri, evrei, ect.?
De ce, dacă până mai eri aţi considerat, că este o crimă de a admite amestecul altor naţionalităţi în rândurile voastre, astăzi atâtea din fetele coreligionarilor voştrii s au îndrăgostit „subit" de tineri români sau de altă naţionalitate, orbiţi de avantajele materiale oferite de voi, căsătorindu-se?
Dacă am continua cu întrebările până la epuizare, ar însemna să nu mai putem termina în numărul de astăzi al ziarului nostru. Şi nici nu ar avea vreun rost, deoarece toate bâiguielile pe care le-aţi îndruga pentru a vă desculpa de acuzaţiile noastre precise, n'ar face altceva decât să ne convingă şi mai mult de vinovăţia voastră, sau în cel mai bun caz să vă facă de râs, aşa cum s'au făcut şvabii din Banat, când au descoperit aşa dintr'o dată în anul 1946, — după ce mai înainte cu un elan ce nu se poate compara decât cu elanul vostru, au susţinut trup şi suflet politica nefastă a Fuehrerului, — că ei de fapt sunt descendenţi ai francezilor.
Scormonind trecutul, domnilor saşi, vom descoperi mult
prea multe păcate faţă de acest popor, pentru ca să mai existe acea putere din
lume care să vă poată spovedi şi ierta de ele. De aceia, domnilor, vă facem o
concesie. Lăsăm trecutul Dvs. prodigios pus în slujba comandamentelor
superioare ale imperialismului hrăpăreţ german şi vom încerca să vedem în ce
măsură aţi reuşit, sau aţi vrut măcar să vă democratizaţi după data de 23
August 1944.
(p. 1)
Orice vină trebue ispăşită. Cu atât mai mult vina voastră care a contribuit din plin, la dezastrul şi nenorocirea unui popor întreg, sau chiar la nenorocirea mai multor popoare.
Pentru toate fără de legile comise de copii voştrii din SS, în Uniunea Sovietică şi în lagărele de exterminare de la Ausschwitz şi Maidanec, în Serbia şi pe alte meleaguri, pentru toate intenţiile şi planurile voastre diabolice îndreptate împotriva securităţii şi independenţei noastre naţionale în aceste ţinuturi ale ţării româneşti, pentru toate umilinţele cu care aţi înţeles să ne răsplătiţi toleranţa şi bunătatea sufletească ce ne caracterizează, nu vi s-a cerut altceva, decât ispăşirea acestor păcate prin muncă de refacere şi de reconstrucţie.
Şi din nou se nasc fără să vrem întrebări: In ce măsură aţi înţeles să vă supuneţi hotărîrii generoase luate de către Aliaţi pentru a vă ispăşi păcatele prin muncă de reconstrucţie?
De ce a fost atât de mare numărul celor ce s'au sustras dela munca obligatorie din URSS sau din ţară?
De ce aşa dintr'o dată, când acum câtva timp până şi boşorogii de 60de ani făceau marşuri forţate cu rucksakuri pline de pietre, pregătindu-se dacă va fi nevoie să ne lovească de la spate — astăzi până şi tinerii de 20 de ani au devenit toţi bolnavi, inapţi pentru orice fel de muncă? De ce mulţi din mari industriaşi saşi care în trecut şi-au pus întregul lor potenţial de producţie în slujba intereselor fascismului, astăzi nu fac altceva decât să inventeze scuze peste scuze, care să acopere sabotajul lor sistematic?
De ce atunci, când piaţa şi economia statului democrat, cere plasamente de capitaluri în întreprinderi productive „democraţii“ industriaşi saşi, îşi învestesc banii sau îşi vând produsele pentru cocoşei sau napoleoni de aur?
Şi aici, domnilor, şirul întrebărilor ar putea să fie fără sfârşit. Insă inutil.
Atitudinea voastră de astăzi nu este altceva decât o continuare consecventă, sistematică a celei de eri.
Nu este un secret pentru nimeni, că încă foarte mulţi dintre voi nu numai că şi-au schimbat mentalitatea, dar speră în reînvierea, dacă nu a Fuehrer-ului măcar în cea a „ordinei“ preconcepute şi introduse de el.
Nu întâmplător saşii hitlerişti au găsit un aliat, să zicem „firesc“ în rămăşiţele fascisto-legionare şi reacţionare din ţara noastră.
Iată de ce, domnilor saşi, respingem protestele voastre şi le declarăm ca încercări copilăreşti ce nu mai sunt crezute de nimeni, pentru că sunt cu totul contrarii realităţilor. Iată motivele care explică, de ce purtăm campania împotriva saşilor. (p. 6)
România Viitoare, anul III, nr. 116 (423), 24 mai 1946, pp. 1, 6
#
[4 decembrie 1946. Cornel Pietraru: Portrete cu mai multe feţe. Hans Otto Roth şi episcopul Friedrich Müller]
Portrete cu mai multe feţe. Hans Otto Roth şi episcopul Friedrich Müller
Cornel Pietraru
Începând cu cel de față pornim o serie de articole care au ca scop de a demasca — în lumina faptelor și realităţilor — în fața opiniei publice, doi oameni care joacă încă un rol politic destul de important: primul prin trecutul său şi legăturile sale obscurantiste pe care le mai are şi al doilea prin influenţa pe care i-o dă veştmântul şi înalta funcţiune bisericească pe care o deţine în sânul populaţiei săseşti: Dr. Hans Otto Roth şi Episcopul D. Friedrich Mueller.
Dela început trebue să facem cetitorilor o confidenţă: întreg materialul care ne-a fost pus la dispoziţie, împreună cu ideia publicării sale, aparţine unui confrate de origine etnică germană, care a crezut că este atât în interesul conaţionalilor săi, cât şi în acela al democraţiei, ca el să vadă lumina tiparului.
Vom încerca - ca ţinând cont de o anumită ordine cronologică — să demonstrăm în cele ce vor urma, rolul nefast pe care l-a jucat şi îl joacă - de aproape trei decenii - Dr. Hans Otto Roth, exponentul de totdeauna al marelui capital şi al marilor bănci săseşti pe de o parte, precum şi atitudinea meschină de care a dat şi dă dovadă actualul şef al bisericii Evanghelice, Episcopul D. Friedrich Mueller întotdeauna, după un răsboi — cum a fost şi acela pe care l-am trăit cu toţii — se găsesc un număr destul de considerabil de indivizi, care formând aşa zisa tagmă a oportuniştilor şi conjuncturiştilor încearcă, ca pescuind în haosul iminent oricărui sfârşit de răsboi, să tragă cu burete peste trecutul lor, să-şi transforme peste noapte adevăratul lor eu, devenind dintr'odată cei mai „hotărîţi" susţinători a nouilor forme de vieaţă.
Aşa s'a întâmplat, ca imediat după 23 August şi până în zilele noastre, să avem ocazia de a face cunoştința unui însemnat număr de asemenea cetăţeni, care după ce abea cu câțiva ani în urmă făceau apologia regimurilor totalitare, sau dacă situația — similară cu cea a eroilor noştri — era de aşa natură, să închee pacte, înfluențându-şi anturajul în sensul de a sprijini formele trecute de guvernământ, pentru ca astăzi, prin cine ştie ce metamorfoză, să devină peste noapte vechi luptători şi admiratori ai actualului regim democratic.
Dar, după cum însăşi actualul regim democratic, nu este ceva abstract, ci o realitate palpabilă şi nouile profesii de credința a acestor categorii de renăscuţi prin cine ştie ce minune de metempsihoză - pentru a fi crezute ar trebui să-şi găsească concretizarea în fapte şi nu în simple manifestări platonice, care de obicei nu urmăresc alt scop decât de a camufla intenţiile reale — cele de totdeauna — ale „pocăiţilor" respectivi.
In situaţia acestor ne permitem să-i aşezăm şi pe domnii Dr. Hans Otto Roth, Episcop D. Friedrich Mueller, pe care îi considerăm ca dușmani atât ai propriului lor popor, cât și ai democrației constructive, pentru care fapt îi vom prezenta în fața opiniei publice în adevărata lor înfățișare.
România
Viitoare, anul III, nr. 276 (583), 4 decembrie 1946, p. 1
#
[6 decembrie 1946. Cornel Pietraru: Portrete cu mai multe feţe. Hans Otto Roth. II]
Portrete cu mai multe feţe. Hans Otto Roth
II
In continuarea celor promise în articolul precedent, ne vom permite ca deastă dată să facem în baza datelor cene stau la dispoziţie o sumară caracterizare a dr-ului Hans Otto Roth.
Ne vom strădui să răspundem la oserie de întrebări ce se nasc în mod firesc în creerul cetitorului care încă nu a avut ocazia să-l cunoască şi să-şi formeze o părere despre el.
Hans Otto Roth este un nume cunoscut în rândurile populaţiei săseşti precum şi în sânul cercurilor politicianiste.
Avocatul Hans Otto Roth a reprezentat colectivitatea săsească în mai multe rânduri în Parlamentul Ţării. A reuşit să pătrundă aici, datorită influenţei pe care i-a dat-o calitatea de exponent al bancherilor şi marilor bogătaşi saşi. In fond toată ascensiunea lui politică se datoreşte acestei calităţi de exponent al marelui capital săsesc, funcţie pe care a îmbrăţişat-o şi o serveşte încă cu gratitudine până în zilele noastre.
Dar avocatul Hans Otto Roth a ştiut că pentru a se menţine pe poziţie, va avea nevoe şi de legături în străinătate. Printr-o abilitate de admirat — calitate care de altfel caracterizează întreaga sa activitate — se impune în postul de preşedinte al minorităţilor din Europa cu sediul la Berna.
Reprezentantul grupului liberal — sau mai bine zis al marei finanţe săseşti — este însă suficient de priceput în materie de politică pentru ca să înţeleagă încotro va fi târîtă Europa de către acele cercuri, din care el însăşi face parte şi de aceea, odată cu cotiturile care duc Europa în braţele hitlerismului, Hans Otto Roth, face şi el cotiturile cerute de împrejurări pentru a putea să se menţină pe poziţie. După 1933 îl găsim în audienţă la Hitler, mai târziu având ca angajat în biroul său pe Andreas Schmidt — viitorul Fuehrer al grupului Etnie German din România — şi în rubedenie cu o serie de personagii din viaţa politică a Germaniei hitleriste, cum ar fi şi dr-ui Richard Csaky preşedintele D. A. I. din Stuttgart, pendinte direct de Ministerul de Externe german, prin care reuşeşte să aranjeze şi un pact de colaborare cu hitleriştii, înlăturându-l pe Fabritius, care într-o oarecare măsură reprezenta grupul democratic al saşilor din România. In timpul războiului H. O. Roth deţine postul de sfătuitor juridic al Misiunii Militare Germane din România, post bănos, pe care l-ar fi servit cu sârguinţă până la 23 August.
Insă domeniul unde maşinaţiunile machiavelice ale avocatului Hans Otto Roth au eşit mai bine la iveală a fost Biserica. De la început el a sesizat importanţa şi enorma influenţă pe care biserica o are în rândurile conaţionalilor săi. Din acest motiv a făcut tot ce i-a stat în putinţă, devenind curatorul pe ţară al Bisericiii Evanghelice, funcţiune, pe care o deţine aproape fără întrerupere până în zilele noastre. In această direcţie abilitatea şi viclenia acestui om s’a manifestat din plin. Şi astăzi în conducerea bisericii Luterane începând dela funcţia de şef spiritual, pe care o deţine omul său de încredere episcopul Mueller, — despre care ne vom ocupa la rândul lui — absolut toate posturile de conducere sunt ocupate de către oamenii lui Hans Otto Roth. In felula cesta a reușit — spre exemplu — să-l lucreze pe fostul episcop Glondys — un om cu convingeri democratice — care nu a vrut să se supună directivelor sale, înlocuindu-l cu actualul episcop. (p. 1)
Credem, că din rândurile de mai sus cetitorul va reuşi să desprindă în esenţă caracterul şi activitatea doctorului Hans Otto Roth. Cu proxima ocazie, ne vom strădui să arătăm ce a însemnat politica din trecut a acestui om atât pentru ai săi cât şi pentru democraţie în general şi să analizăm conţinutul destructiv al activităţii sale prezente, activitate tot atât de dăunătoare, pentru că este îndreptată împotriva intereselor masselor largi şi pusă în slujba apărării intereselor marilor financiari şi a vârfurilor reacţionare. (p. 3)
România Viitoare, anul III, nr. 278 (585), 6 decembrie 1946, pp. 1, 3
#
[8 decembrie 1946. Cornel Pietraru: Portrete cu două feţe. Colaboraţionistul Hans Otto Roth]
Portrete cu două feţe. Colaboraţionistul Hans Otto Roth
Cornel Pietraru
S-au găsit unii dintre aceia care au urmărit campania noastră de presă împotriva dr-ului Hans Otto Roth care au fost frapaţi de realitatea pe care am demonstrat-o, că acest „domn" a fost în perioada anilor de dictatură un colaboraţionist şi adept al regimurilor totalitare.
Pentru a lămuri nedumeririle care încă ar putea exista revenim cu următoarele:
Poate oare cineva — fie el chiar dr-ul Roth — nega veracitatea afirmaţiilor pe care le înşiruim mai jos, afirmaţii care sunt în acelaş timp o gravă şi întemeiată acuză, peste care opinia publică nu poate trece.
Este adevărat că dr-ui Hans Otto Roth s’a prezentat imediat după instaurarea regimului nazist în Germania la Führer, de unde s’a reîntors lăudându-se în cercurile sale de prieteni politici şi intimi că Hitler este de acord cu programul său?
Poate nega d. Roth că Andreas Schmidt — care a fost un timp oarecare practicant în biroul său avocaţial — fusese prezentat chiar de către el ca şefal său fostului prim-ministru Gigurtu.
Este sau nu adevărat că şi dr-ul Hans Otto Roth a fost acela care a tranşat trimiterea primului vot de 1000 de tineri saşi în formaţiile SS din Germania?
Poate contesta cineva că dr-ul Hans Otto Roth a fost până la 23 August jurist-consultul Misiunii Militare Germane, post de egală importanţă politică şi imaterială?
Poate cineva afirma că dr-ul Hans Otto Roth, în calitatea
de curator general al Bisericii Luterane, s’ar fi opus la aducerea episcopului
nazist Stäedel în fruntea acestei instituţii?
Dacă vom lua în considerare numai activitatea dr-ului Roth în perioada 1933—1944, încă ajunge ca să cerem celor în drept îndepărtarea sa din viaţa publică pe care a otrăvit-o îndeajuns. Dar rolul nefast al acestui pervertit politic nu a început în anul 1933, după cum nici nu se termină în 1944.
Cu mult înainte a infectat prin prezenţa sa atmosfera politică şi încă şi astăzi mai continuă să se echilibreze prin intrigi de culise, căutând disperat să-şi menţină poziţiile — în plină prăbuşire — ce le mai deţine.
Cu aceasta noi încă nu am spus totul în legătură cu acest om. Aşteptăm însă ca şi cei în drept să-şi spună măcar, de astă dată cuvântul, cuvânt care nu poate însemna altceva decât mormântul politic al dr-ului Hans Otto Roth.
România Viitoare, anul III, nr. 280 (587), 8 decembrie 1946, p. 1
#
[19 decembrie 1946. Cornel Pietraru: Portrete cu două feţe. Episcop Friedrich Müller]
Portrete cu două feţe. Episcop Friedrich Müller
Cornel Pietraru
Înainte de a trece mai departe, ţinem să precizăm că încă suntem departe de a fi epuizat întregul material referitor la avocatul Hans Otto Roth. Insă pentru a putea face cuvenita legătură între acesta şi episcopul Muller, am găsit de cuviinţă să începem cu descifrarea datelor de care dispunem şi care se referă la acest înalt prelat evanghelic.
Nu suntem noi aceia care să fim în măsură de a ghida atitudinea şi purtarea unui preot care ocupă o funcţiune atât de înaltă şi cu o asemenea răspundere, cum este episcopul Müller, dar ştim un lucru precis: că linia politică pe care episcopul Müller a păşit şi pe care încearcă — cu toată influenţa pe care i-o dă haina bisericească — să-şi călăuzească credincioşii nu este cea adevărată şi conformă cu interesele, atât ale ţării întregi, cât şi ale coreligionarilor săi.
Am afirmat că episcopul Müller este omul care ascultă şi execută fără murmur dispoziţiunile curatorului general al bisericei avocatul Roth. In acelaş timp am mai precizat — spre stupoarea multora — că, cu toate aparenţele — care de astădată înşeală — episcopul Müller a fost un aderent al regimului hitlerist şi un admirator al Führer-ului. Ne vom face forţe pentru a convinge şi pe cei mai puţin creduli — cu argumente palpabile - că afimaţiunile noastre sunt bazate, pe o realitare destul de tristă pentru actualul şef al Bisericei Evanghelice din România. Dar, ceeace în momentul de faţă ni se pare nouă mai grav, este actuala activitate ce se desfăşoară prin biserică şi cu ajutorul indiscutabil al factorilor de răspundere din această instituţie, activitate care numai democratică nu poate să fie numită.
Biserica, această instituţie care — mai ales în împrejurările de astăzi — a reuşit să grupeze în jurul ei populaţia săsească, tinde a se transforma dintr’o instituţie de înaltă ţinută morală într’o oficină politicianistă, tribună de periculoase şi dubioase manevre şi intrigi a unei clici interesate. Hans Otto Roth, împreună cu uneltele de care dispune şi pe care le-a aşezat în poziţiile chee ale conducerii Bisericei Evanghelice, a ştiut să exploateze cu suficientă ingeniozitate influenţa clericală pentru a propovădui nestingherit de nimeni, crezul său personal şi al clicei în a cărui slujbă este, care este indentic cu acela al marei finanţe săseşti şi al reacţiunei naţionale şi internaţionale.
Adevăr grăit-au aceia, care au afirmat că fiecărui om trebue să-i vorbeşti pe limba lui ca să te înţeleagă. Degeaba am vrut noi să fim cavaleri şi din respect pentru o înaltă faţă bisericească să ne oprim la un moment dat, sperând că cel vizat va fi suficient de inteligent pentru a trage concluziile dictate de împrejurările ce i-au fost creiate, pentru că tăcerea noastră a fost interpretată greşit şi considerată ca slăbiciune şi lipsă de dovezi. Mai mult, persoana vizată s-a crezut îndreptăţită nefiind în stare să priceapă aşteptarea noastră determinată de un anumit respect pe care îl păstrăm oricărei credinţe — să pornească la iniţierea de anumite măsuri, prin care a crezut că se va putea desvinovăţi în faţa autorităţilor şi a opiniei publice.
— Iată de ce, domnule Episcop Müller, ne obligaţi să vă servim cu anumite dovezi despre care nu ştim dacă Vă vor cauza o plăcere deosebită. Credem că dacă Vă veţi forţa puţin memoria, Vă veţi aduce desigur aminte de următoarea entuziastă afirmaţie:
"... Nun kommt Ihr unter die starke Obhut des Reiches, dem Gott unter der geschichtlich einmalig gesegneten Leitung des Führers Adolf Hitler einen Aufstieg sondergleichen schenkt.“
Dacă totuşi, printr’un lapsus de memorie nu V’aţi mai putea aduce aminte de această frază, ne permitem să Vă amintim că ea a apărut în revista „Kirchliche Blätter“ Nr.45 pagina 546 din anul 1940, sub titlul „Abschiedswort an die Gemeinden der Dobrugea und dem südlichen Buchenland“ (Cuvânt de rămas bun către comunităţile din Dobrogea şi Bucovina de Sud) unde se găseşte reprodus un discurs rostit de Dvs., cu ocazia repatrierei germanilor din Dobrogea şi Bucovina de Sud. Comentariile credem, că sunt de prisos. Cât de curând vom reveni.
România Viitoare, anul IV, nr. 3 (605), 5 ianuarie 1947, p. 1
#
[20 martie 1952. Maiorul de Securitate, Heinz Stănescu întocmeşte un plan în vederea eliminării episcopului evanghelic de Sibiu, Friedrich Müller, printr-o uneltire bine ticluită, şi înlocuirea acestuia cu un preot servil cît şi a subminării conducerii bisericii prin infiltrarea în forul superior a unor colaboratori neoficiali ai Securităţii care vor participa la complotul aprobat de către şeful direcţiei I a poliţiei secrete, col. Gavril Birtaş]
343/ 20 Martie 1952[1]
PLAN
Folosind predicile şi articolele cu caracter fascist şi antisovietic publicate de FRIEDRICH MÜLLER între anii 1938-1944 în ziarul „Kirchliche Blätter” precum şi manifestările sale prezente de notorietate publică, prin care MÜLLER s-a făcut cunoscut ca adept al unui nou răsboiu, D.G.S.S.[2] intenţionează să pună în aplicare următorul:
PLAN DE ACŢIUNE
1.- Informatorul nostru „Muller Ioan” (Schneider Friederich[3] preot ev.[anghelic] luther[an] în com.[una] Jad[4] – Reg.[iunea] Rodna) care cunoaşte activitatea lui MÜLLER, va întocmi o scrisoare de demascare[5], în al cărui conţinut va arăta trecutul fascist al episcopului până la 23 August 1944, şi unele atitudini ale acestuia luate împotriva încadrării clerului evanghelic în lupta pentru pace.
Scrisoarea va fi revăzută de organele noastre şi prezentată conducerii, înainte de a fi trimisă ziarului.
De îndeplinirea acestei sarcini răspunde Tov. Maior Stănescu H.[6] şeful serviciului.
Anexe: - planul conspect al scrisorii de demascare;
- fişa lui Schneider Friederich.
Îndrumarea redactorului responsabil al ziarului „Neuer Weg” (Breitenstein Ernest[7] informatorul nostru) ca să publice orice scrisori ar primi în care sunt demascaţi preoţi evanghelici lutherani, duşmani ai regimului. În acest fel Breitenstein Ernest nu va cunoaşte dirijarea de către organele noastre a acţiunii, şi nu va putea face conştient sau inconştient, vreo desconspirare.
După publicarea demascării, redacţia ziarului „Neuer Weg”, referindu-se la cererile anterioare ale lui MÜLLER ca toate sesizările despre preoţi să fie trimise exclusiv Bisericii spre soluţionare, va trimite în original scrisoarea lui Schneider Friederich, consistoriului superior al Bisericii.
După publicarea scrisorii, protopopii din agentura noastră (Gustav Göckler[8] din Mediaş, Arz Gustav[9] din Sibiu şi Adolf Bruckner[10] din Bucureşti) vor fi dirijaţi să activeze şedinţele protopopeşti pe linia luptei pentru pace; astfel preoţii vor avea posibilitatea să demaşte la rândul lor din proprie iniţiativă pe episcop sau alte elemente ostile din conducerea Bisericii, ca duşmani ai păcii.
Aceste eventuale noi demascări vor fi publicate de asemenea de ziarul „Neuer Weg”.
Anexe: fişele protopopilor Göckler G., Arz Gustav şi Bruckner Adolf şi a lui Breitenstein Ernest.
2.- După publicarea scrisorii, organele noastre vor mobiliza informatorii din agentură, pentru a urmări starea de spirit creată în rândul preoţilor şi credincioşilor, şi, de asemenea, vor invita la sediul Regiunii Sibiu o parte din clericii şi laicii apropiaţi de MÜLLER, pe care îi vor interoga şi le vor lua declaraţii scrise pentru confirmarea materialelor din scrisoare.
În acest fel se vor înlătura eventualele bănuieli că organele de Securitate s-au ocupat dinainte de cazul MÜLLER şi au pregătit acţiunea.
De asemenea, elementele duşmănoase, apropiate de MÜLLER vor fi intimidate în urma anchetării cazului de Securitate şi – este posibil – ca unii dintre ei să se desolidarizeze din proprie iniţiativă, de episcop.
3.- Consistoriul superior se va întruni pentru rezolvarea situaţiei lui MÜLLER.
Dacă Consistoriul va hotărî îndepărtarea lui MÜLLER, sau acesta se va retrage singur din funcţie, nu se va trece la reţinerea fostului episcop pe baza materialului existent, decât după ce se va linişti starea de spirit din mediu.
În cazul când nu se va ajunge la îndepărtarea lui MÜLLER de către Consistoriu, sau la retragerea sa, se va trece la reţinerea lui pe baza probelor existente.
Consistoriul superior se va întruni eventual în prezenţa unui inspector al Ministerului Cultelor.
X X
X
Înainte de publicarea scrisorii de demascare, se va trece la definitivarea recrutării lui Herrmann Alfred[11] cunoscut ca element progresist şi cel mai indicat să ocupe postul de episcop rămas vacant după îndepărtarea lui MÜLLER.
Herrmann Alfred se bucură de popularitate în rândul clerului evanghelic şi al credincioşilor saşi, face parte din Consistoriu de mai multă vreme, este în bune relaţii cu Comitetul Antifascist German şi este membru în comitetul regional de luptă pentru pace. De asemenea, în ilegalitate, a contribuit la Ajutorul Roşu. Nu este însă suficient de hotărât şi de calm.
Legătura cu Herrmann Alfred a fost stabilită de organele noastre la 14 martie 1951 şi de atunci a dat verbal indicaţii utilizabile.
După aprecieri obiective Herrmann Alfred poate ocupa prin propriile sale puteri postul de episcop deoarece se bucură de popularitate şi sprijin în mediul clerului.
Dacă cu ocazia congresului general bisericesc, singur în măsură să aleagă un nou episcop, vom constata unele tendinţe serioase potrivnice lui Herrmann vom interveni prin agentura existentă şi vom realiza recrutări în mediul membrilor congresului.
În această ipoteză vom prezenta un plan de acţiune separat.
Cu ocazia recrutării i se va da lui Alfred Herrmann sarcina de a informa asupra stării de spirit din mediul clerului şi al credincioşilor evanghelici lutherani; Herrmann nu va fi dirijat în mediul lui MÜLLER şi nu i se vor da sarcini din planul nostru de acţiune.
După îndepărtarea episcopului MÜLLER vom prezenta un plan separat pentru a dirija comportarea lui A. Herrmann în vederea infiltrării sale în conducere.
Anexă fişa lui Herrmann Alfred.
De această sarcină răspunde tov. Maior Stănescu H.
Planul a fost elaborat de
MAIOR DE SECURITATE,
(ss) Stănescu H.
Planul a fost aprobat de
COLONEL DE SECURITATE,
(ss) Birtaş G.[12]
ACNSAS, I 236853, vol. 3, ff. 117-120
[1] Document dactilografiat.
[2] D.G.S.S. - Direcţia Generală a Securităţii Statului.
[3] Friedrich Schneider, peot evanghelic lutheran. Potrivit fişei personale, întocmită de Securitate, Schneider s-a născut în anul 1900, a acceptat să colaboreze cu poliţia secretă în 1948, „a dovedit că este ataşat regimului“ şi „îndeplineşte sarcinile ce i se dau“. „A furnizat material compromiţător privind pe episcopul Müller cu care nu este în relaţii de prietenie“, este un „element fricos“, „timid dar inteligent şi cu mult spirit de observaţie.“ „Manifestă nemulţumiri faţă de salariu pe care-l consideră insuficient, primeşte cadouri şi se străduieşte să le merite.“(Cf. Fişa din 20 martie 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, f. 132).
[4] Livezile, în maghiară: Jád, în germană: Jaaden, o comună în județul Bistrița-Năsăud.
[5] Cf. Plan conspect al scrisorii de demascare a lui Müller, ACNSAS, I 236853, vol. 3, f. 121. Planul prevedea, între altele, folosirea unor citate compromiţătoare din articolele pro-naziste ale lui Müller, scrise înainte de 23 august 1944, în care omagia şi regimul lui Hitler. Multe din aceste materiale au fost adunate într-un dosar separat (cf. ACNSAS, I 236853, vol. 1).
[6] Heinz Stănescu (de fapt: Rottenberg) s-a născut la 19 septembrie 1921 la Viena, după 23 august 1944 devine membru de partid şi comisar la Siguranţa din Brăila. În această perioadă urmează şi cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti. În 1947 este transferat în capitală, la Direcţia Generală a Poliţiei - Corpul Detectivilor. După înfiinţarea Securităţii, în 1948, este încadrat cu gradul de căpitan în structurile poliţiei politice - în cadrul Direcţiei 1 care răspundea de combaterea şi anihilarea opoziţiei interne, devenind unul dintre cei 4 adjuncţi ai şefului direcţiei 1, col. Gavril Birtaş, răspunzând direct de reprimarea cultelor. Din cauza unui scandal homosexual, în 1952, este scos din Securitate şi condamnat, acceptînd în perioada detenţiei să lucreze ca informator. După eliberare lucrează la catedra de germanistică din Bucureşti. Pînă la plecarea sa din ţară în 1976, Stănescu este conspirat în dosarele Securităţii sub 3 nume: „Abrud”, „Silviu” şi „Traian”. Moare pe data de 13 mai 1994 în cursul unei vizite în Franţa (cf. ACNSAS, P 013978; R 48661, vol. 1-4).
[7] Ern(e)st Breitenstein (1923-1990), publicist, membru de partid din 1939, din 1944 pînă-n 1946 lucrător la sindicatele din Sibiu, redactor şef al publicaţiei „România viitoare“, după înfiinţarea ziarului german „Neuer Weg“, în 1949, la Bucureşti, devine redactorul şef al acestei publicaţii. A semnat articole cu diferite pseudonime: Cornel Pietrariu, Ernst Bürger ş.a. În fişa personală, redactată de Securitate pe data de 20 martie 1952 se menţionează că în 1943, în calitate de secretar al Comitetului Judeţean PCR, fusese arestat şi condamnat împreună cu alţi 60 de comunişti. Este caracterizat ca un „element liniştit, devotat regimului, bun în profesional, lipsit de vicii“ (cf. Fişa, 20 martie 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, ff. 126-127). Articole de „demascare“ a activităţii lui Müller, semnate de Cornel Pietrariu, apărute în ziarul „România viitoare“, se află în dosarul întocmite de Securitate, fiind folosite ca dovezi: „Portrete cu mai multe feţe. Hans Otto Roth şi episcopul Friedrich Müller“, în: România Viitoare, Nr. 276, 4 decembrie 1946 (ACNSAS, I 236 853, vol. 4, f. 43); „Portrete cu două feţe. Episcopul Fredrich Müller“, în România Viitoare, Nr. 289, 19 decembrie 1946 (ibid., f. 44). Într-o notă a colaboratorului „Marcu“, din 20 ianuarie 1947, acesta relatează că l-a vizitat pe Müller care este „foarte mâhnit“ din cauza articolelor şi că s-a adresat Departamentului Cultelor. Totodată spune că ar fi cerut o audienţă la Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş pentru a lămuri „asupra netemniciei atacurilor“. „Marcu“ mai relatează că Müller va prezenta un memoriu demnitarilor români, inclusiv lui Petru Groza, în care se plînge de discriminarea colectivă a saşilor şi în care cere să li se acorde drepturile prevăzute pentru celelalte în „Statutul Naţionalităţilor“ (ibid., ff. 45-47).
[8] Dr. Gustav Ernst Göckler (1902-1962), învăţător la Bistriţa, apoi preot în mai multe localităţi cu populaţie săsească din Transilvania, preot orăşenesc şi protopop la Mediaş din 1941 pînă-n 1962.În fişa sa personală, întocmită de Securitate pe date de 3 martie 1952, se menţionează că s-a manifestat ostil faţă de regim, iar în 1950 ar fi trimis ziarului „Neuer Weg“ o scrisoare în care condamna „manevrele aţîţătorilor la război şi se declara de acord cu lupta partizanilor păcii“. În 1951 a trimis o circulară, îndemnîndu-i pe credincioşi „să colaboreze activ la lucrările Comitetelor locale de luptă pentru pace“ (cf. Fişe, 3 martie 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, f. 131).
[9] Gustav Joseph Arz (1894-1972), preot evanghelic în diferite localităţi ardelene, din 1931 pînă-n 1958 preot la Sibiu. În fişa sa personală se menţionează că, în prezent, nu are manifestări ostile, „ia atitudine faţă de activitatea episcopului Müller şi a celorlalte elemente duşmănoase din conducerea Bisericii“, „este un susţinător al prim parohului Alfred Herrmann din Sibiu, cunoscut ca element ataşat regimului“ (cf. Fişa din 20 martie 1952, ACNSAS, I 236853, vol.3, f. 130).
[10] Adolf Bruckner, n. 1893, preot municipal de Bucureşti între anii 1947 şi 1964. După 23 august, se menţionează în fişa sa personală de la Securitate din 20 martie 1952, s-a înscris în Uniunea Patrioţilor, apoi în Partidul Social-Democrat. “Nu este ataşat regimului dar nici nu are manifestări ostile, deoarece este un element fricos” (cf. Fişa din 20 martie 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, ff. 128-129).
[11] Alfred Herrmann (1888-1962), preot municipal evanghelic de Bucureşti, din 1937 pînă-n 1946, şi de Sibiu, din 1946-1961, vicar episcopal între anii 1954-1961. În Fişa de le Securitate, din 20 martie 1952, se subliniază că în 1923 a început să editeze revista „Glaube und Heimat“ (Credinţă şi patrie), în 1928 a publicat un articol în revista „Klingsor“: „Vom Werden des siebenbürgisch-sächsischen Proletariats“ (Despre formarea proletariatului săsesc-ardelenesc), după ce deja în 1924 a luat legătura cu mişcarea muncitorească din Braşov, iar din 1930 „a sprijinit organizarea muncitorilor saşi în sindicate“. „Odată cu infiltrarea hitlerismului în România, din anul 1933, Herrmann Alfred a fost obiectul unor atacuri sistematice prin presă şi prin propagandă verbală, după care în 1933-1934 a fost mutat cu serviciul la Cernăuţi.“ Referitor la activitatea sa prezentă, se spune că face parte din Comitetul Regional de Luptă pentru Pace şi are relaţii bune cu persoanele din Comitetul Antifascist German din Sibiu. A publicat mai multe articole în „Neuer Weg“ şi s-a lovit de episcopul Müller care nu era de acord cu propunerea lui Herrmann de a se introduce cursuri social-politice pentru teologi. Fiul său Johannes, se spune tot în fişă, „este unul din teologii care ia atitudine deschisă în favoarea regimului şi a luptei pentru pace atrăgîndu-şi asupra sa neplăceri din partea episcopului Müller“. Se mai arată că Herrmann fusese descris într-un ziar „progresist“ din Austria „ca unul din cei mai democraţi preoţi evanghelici lutherani germani din R.P.R.“ „În februarie 1952 Herrmann Alfred a combătut deasemenea în biserică, în faţa credincioşilor, pe prim parohul Möckel Konrad din Oraşul Stalin, arătînd că o explicare a Bibliei în aşa fel încît să nu contribuie la lupta pentru pace, este un barbarism care trebuie combătut cu hotărîre.“ Fişa mai cuprinde şi un „portret psihologic“ al lui Herrmann în care se reţine că este „repezit“; fără s-o recunoască deschis în cercul de prieteni, se observă „dorinţa“ lui de a deveni episcop, deşi se şi teme de Müller. (Cf. Fişa din 20 martie 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, ff. 122-125.) Într-un referat întocmit de lt. Szekely pe data de 20 iunie 1952 se afirmă că ar fi colaboratorul cu numele conspirativ “Prietenul” care a semnat şi o declaraţie de leialitate considerîndu-se un prieten al regimului. (ACNSAS, I 236853, vol. 3, ff. 159-164).
[12] Gavril(ă) Birtaş, născut în 1905 la Baia Mare, comunist din ilegalitate, implicat în acţiunea de înlăturare a liderului comunist Ştefan Foriş (1892-1946), ucis de către Gheorghe Pintilie (Pantiușa Bodnarenko, 1902-1985), şeful Direcția Generală a Securității Poporului după 1948, succesorul său devenind, în 1952, Alexandru Drăghici (1913-1992). Birtaş a lucrat în Securitate din 1948 pînă-n 1952 ca şef al Direcţiei I.
#
[20. März 1952. Auszüge aus dem Maßnahmenplan
der Securitate. Übersetzung aus dem Rumänischen]
„1.- Unser Informant „Muller Ioan” (Schneider Friederich[1], evangelisch-lutherischer Pfarrer in der Gemeinde Jad[2] – Region Rodna), dem die Tätigkeit von MÜLLER bekannt ist, wird einen Entlarvungsbrief schreiben[3], in dem er auf die faschistische Vergangenheit des Bischofs vor dem 23. August 1944 hinweisen wird und auch dessen Anweisungen an den evangelischen Klerus erwähnt, sich nicht der Friedenskampfbewegung anzuschließen.
Vor dem Abschicken an die Zeitung wird der Brief von unseren Organen durchgesehen und der Leitung vorgelegt.
Für die Durchführung dieses Auftrags ist Genosse Major Stănescu H., der Chef der Abteilung, verantwortlich.
Anlage: - Entwurf des Entlarvungsbriefes;
- Personalbogen von Schneider Friederich.
Anweisung des verantwortlichen Redakteurs der Zeitung „Neuer Weg“ (Breitenstein Ernest, unser Informant) alle Briefe zu veröffentlichen, in denen die evangelisch-lutherischen Pfarrer, Feinde des Regimes, entlarvt werden. Auf diese Weise wird Breitenstein Ernest nicht wissen, dass es sich um eine von unseren Organen durchgeführte Operation handelt und kann folglich bewusst oder unbewusst auch nichts dekonspirieren.
Nach der Veröffentlichung der Enttarnung, wird die Redaktion der Zeitung „Neuer Weg“ unter Berufung auf die früheren Anliegen MÜLLERs, alle im Zusammenhang mit Pfarrern eingereichten Beschwerden zwecks Lösung exklusiv an die Kirche weiterzuleiten, den Originalbrief von Schneider Friedrich an das Konsistorium der Kirche schicken.
Nach der Veröffentlichung des Briefes erhalten die in unser Agentennetz eingebundenen Dechanten (Gustav Göckler[4] aus Mediasch, Arz Gustav[5] aus Hermannstadt und Adolf Bruckner[6] aus Bukarest) den Auftrag, innerhalb der Sitzungen mit den Dechanten für den Friedenskampf einzutreten; auf diese Weise werden die Pfarrer aus eigener Initiative die Möglichkeit haben, den Bischof und andere feindliche Elemente aus der Kirchenleitung als Feinde des Friedens zu entlarven.
Etwaige neue Entlarvungen werden ebenfalls in der Zeitung „Neuer Weg” veröffentlicht.
Anlage: Personalbogen der Dechanten Göckler G., Arz Gustav und Bruckner Adolf sowie die von Breitenstein Ernest.
2.- Nach der Veröffentlichung des Briefes werden unsere Organe die Informanten unseres Agentennetzes mobilisieren, damit sie die Stimmung in den Reihen der Priesterschaft und der Gläubigen erkunden; gleichzeitig werden sie einen Teil des MÜLLER nahestehenden Klerus und der Gläubigen, die sich ihm verbunden fühlen, zum Regionalsitz Hermannstadt einbestellen, sie dort befragen und schriftliche Erklärungen einfordern, um das im Brief erwähnte Material auf diese Weise zu bestätigen.
Auf diese Weise wird jeglicher mögliche Verdacht von den Securitateorganen abgelenkt, sie hätten sich im Vorfeld mit dem Fall MÜLLER beschäftigt und die Operation vorbereitet.
Gleichzeitig werden alle feindlichen Elemente, die MÜLLER nahestehen, eingeschüchtert, nachdem die Securitate sich des Falles annimmt und Ermittlungen durchführt; es besteht die Möglichkeit, dass einzelne auf eigene Initiative dem Bischof ihre Solidarität aufkündigen.
3.- Das Konsistorium wird einberufen, um eine Lösung der Situation von MÜLLER herbeizuführen.
Wenn das Konsistorium eine Amtsenthebung MÜLLERs beschließt oder dieser sein Amt freiwillig aufgibt, wird auf eine Festnahme des früheren Bischofs aufgrund des vorhandenen Materials verzichtet und erst nachdem sich die Geister in diesen Kreisen beruhigt haben, wird er verhaftet.
Falls MÜLLER vom Konsistorium nicht seines Amtes enthoben oder zum Rücktritt gezwungen wird, wird er aufgrund der vorhandenen Beweisstücke verhaftet.
Die Tagung des Konsistoriums wird womöglich im Beisein eines Inspekteurs aus dem Kultusministerium stattfinden.
X X
X
Bevor der Entlarvungsbrief veröffentlicht wird, muss das Anwerbungsverfahren von Herrmann Alfred, bekannt als ein fortschrittliches Element und besonders empfehlenswert für die Besetzung des vakanten Bischofamtes nach der Entfernung MÜLLERs aus dieser Funktion, abgeschlossen sein.
Herrmann Alfred ist in den Reihen des evangelischen Klerus und der sächsischen Bevölkerung beliebt, gehört seit langer Zeit dem Konsistorium an, hat ein gutes Verhältnis zum Deutschen Antifaschistischen Komitee und ist Mitglied des Regionalkomitees für den Friedenskampf. Während der Illegalität unterstützte er die Rote Hilfe. Es fehlt ihm allerdings an Entschlossenheit und Beherrschung.
Die Verbindung zu Herrmann Alfred wurde von unseren Organen am 14. März 1951 hergestellt, seither lieferte er mündlich brauchbare Hinweise.
Aufgrund objektiver Einschätzungen kann Herrmann Alfred aus eigener Kraft das Bischofsamt einnehmen, denn er ist in den Kreisen des Klerus beliebt und wird von ihnen unterstützt.
Wenn wir anlässlich des allgemeinen Kirchenkongresses, der einzig und allein das Recht hat, einen neuen Bischof zu wählen, feststellen, dass es einige ernsthafte, gegen Herrmann gerichtete Tendenzen geben sollte, intervenieren wir mit unserem Agentennetz und werden neue Anwerbungen von Mitgliedern des Kirchenkongresses vornehmen.
Im Falle einer unvorhergesehenen Wendung entwerfen wir einen neuen Operationsplan.
Anlässlich seiner Anwerbung erhält Alfred Herrmann den Auftrag, in einem Bericht über die Stimmung in den Kreisen des Klerus und den Reihen der evangelisch-lutherischen Gläubigen zu informieren; HERMANN wird nicht auf die Kreise um MÜLLER angesetzt und er erhält auch keine Aufträge im Zusammenhang mit unserem Operationsplan.
Nach der Amtsenthebung des Bischofs MÜLLER entwerfen wir einen separaten Plan hinsichtlich des Verhaltens von A. Herrmann während der erwogenen Infiltrierung in die Führung.
Anlage – Personalbogen von Herrmann Alfred.
Verantwortlich für die Durchführung des Auftrags ist Genosse Major Stănescu H.“
Der Entwurf des Plans stammt von
SECURITATEMAJOR,
(gez.) Stănescu H.
Der Plan wurde genehmigt von
SECURITATEOBERST,
(gez.) Birtaş G.
ACNSAS, I 236853, vol. 3, ff. 117-120
[1] Friedrich Schneider, evangelischer Pfarrer. Laut seinem von der Securitate verfassten Personalbogen wurde er im Jahr 1900 geboren und willigte 1948 ein, sich dem Geheimdienst als Mitarbeiter zur Verfügung zu stellen, In dem Dokument wird hervorgehoben, dass er bewiesen habe, „ein Anhänger des Regimes“ zu sein und die ihm „erteilten Aufträge ausführt“. „Er lieferte kompromittierendes Material zu Bischof Müller, mit dem er nicht befreundet ist“, heißt es weiter. Er ist ein „ängstliches“, „schüchternes, jedoch intelligentes Element, besitzt einen ausgeprägten Beobachtungssinn“. „Er ist unzufrieden mit seiner Besoldung, die er als unzureichend empfindet, er nimmt Geschenke an und bemüht sich, dafür eine Gegenleistung zu erbringen.“(Vgl. Personalbogen vom 20. März 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 132).
[2] Rum. Livezile, ung. Jád, dt. Jaaden, eine Gemeinde im heutigen Kreis Bistrița-Năsăud.
[3] Vgl. Den Briefentwurf zur Demaskierung von Müller, ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 121. Im Plan ist u.a. vorgesehen, kompromittierende Zitate aus den pronazistischen und das Hitlerregime verherrlichenden Artikeln Müllers in den Brief einzubauen. Viele dieser Artikel befinden sich in einem separaten Aktenordner (vgl. ACNSAS, I 236853, vol. 1).
[4] Dr. Gustav Ernst Göckler (1902-1962), Lehrer in Bistritz / Bistriţa, später Pfarrer in mehreren siebenbürgischen Ortschaften, von 1941 bis 1962 Dechant und Stadtpfarrer von Mediasch. In seinem am 3. März 1952 von der Securitate verfassten Personalbogen heißt es, er habe sich dem Regime gegenüber feindselig verhalten; 1950 habe er der Zeitung „Neuer Weg“ einen Brief geschickt, in dem er „die Manöver der Kriegstreiber verurteilt und dem Kampf der Partisanen des Friedens zustimmt. 1951 rief er die Gläubigen in einem Rundschreiben auf „aktiv an der Tätigkeit der örtlichen Friedenskampfkomitees mitzuwirken“ (vgl. Personalbogen vom 3. März 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 131).
[5] Gustav Joseph Arz (1894-1972), tätig als evangelischer Pfarrer in verschiedenen Ortschaften, von 1931 bis 1958 Geistlicher in Hermannstadt / Sibiu. In seinem Personalbogen steht der Vermerk, er habe sich z.Z. keinerlei feindseliger Handlungen schuldig gemacht, „beziehe Stellung angesichts der Tätigkeit von Bischof Müller und anderer feindseliger Elemente aus der Kirchenleitung“. Ferner heißt es in dem Dokument, er „ist ein Unterstützer des Stadtpfarrers Alfred Herrmann aus Hermannstadt, der bekannt ist, als ein dem Regime gewogenes Element“ (vgl. Personalbogen vom 20. März 1952, ACNSAS, I 236853, vol.3, Bl. 130).
[6] Adolf Bruckner, geb. 1893, von 1947 bis 1964 Stadtpfarrer von Bukarest. Nach dem 23. August 1944 wurde er Mitglied im Verband der Patrioten (Uniunea Patrioţilor), später erfolgte der Eintritt in die Sozialdemokratische Partei. “Er ist kein Anhänger des Regimes, betätigt sich aber auch nicht feindselig, weil er ein ängstliches Element ist“ (vgl. Personalbogen vom 20. März 1952, ACNSAS, I 236853, vol. 3, Bl. 128-129).
Johann Böhm: Bischofsvikar Friedrich Müller als Widerständler?, in: Halbjahresschrift - hjs-online, 27. 3. 2009
Franz-Werfel-Menschenrechtspreis für Herta Müller, in: Halbjahresschrift - hjs-online, 2. 11. 2009
Erstellt: 2. 5. 2024 Aktualisiert - actualizat: 4. 5. 2024 15:15 h
