Teatrul, Anul III, Nr. 7, iulie 1958 |
„Dacă în stagiunea trecută am mai avut lipsuri serioase în ceea ce priveşte prezentarea pe scenă a temelor majore din realitatea noastră, trebuie să spunem că lipsuri şi mai grave s-au manifestat în ce priveşte conţinutul ideologic al unor piese originale jucate pe scenele noastre. Plecînd de la o poziţie justă în fond, de sprijinire, stimulare şi promovare a dramaturgiei originale, au pătruns pe scenele teatrelor noastre, atît în Bucureşti cît şi în provincie, lucrări de un nivel artistic scăzut, unele din ele avînd greşeli ideologice serioase.Astfel, din lipsă de fermitate şi vigilenţă ideologică, atît a teatrului cît şi a noastră a factorilor de îndrumare, a putut pătrunde pe scena Teatrului Municipal piesa Ce fel de om eşti tu? de Ana Novac, o lucrare pătrunsă de spirit negativist, scrisă de pe poziţii ideologice greşite. În piesă se prezintă denaturat realităţile vieţii noastre noi, exagerîndu-se lipsurile ce desigur mai există în procesul dezvoltării noastre spre socialism, în aşa fel încît se neagă realizările însemnate ale regimului nostru. În această piesă sînt prezentaţi „membri de partid”, cum îi intitulează autoarea, dar care în fond nu sînt şi nici nu pot avea această calitate, deoarece asemenea figuri nu au nimic comun eu trăsăturile caracteristice ale oamenilor de tip nou, ale comuniştilor. Datorită poziţiilor mic-burgheze de pe care e scrisă, relaţiile dintre personajele piesei capătă un aspect morbid, anormal, iar rezolvarea conflictului se face în afara realităţilor noastre.”
"Consfătuirea oamenilor de teatru", Teatrul, Anul III, Nr. 7, iulie 1958, p. 5
„Nu s-ar putea spune de pildă că în piesa Ce fel de om eşti tu? de Ana Novac nu se desenează liniile unui conflict. Dar obiectivele conflictului sînt fundamental greşite. Piesa opune în mod nejust şi artificial construcţia economică, înseşi bazele construcţiei socialiste, intereselor individuale ridicate la rangul unor cerinţe de primordială necesitate. Susţinătorul lor, Toma, reprezintă în concepţia autoarei chipul înaintat al omului de partid; dar în manifestările şi ideile profesate, personajul, prin miopia sa politică, nu numai că este departe de a avea o asemenea calitate, dar şi o infirmă. În schimb, este supus unor critici derutante tocmai acel personaj, Ianoş Madaraş, care promovează interesele construirii socialismului, interesele obşteşti înaintea celor individuale. Raportul de forţe existent în realitatea noastră este astfel răsturnat cu capul în jos în piesă, aşa fel încît desfăşurarea conflictului, în loc să ducă spre întărirea forţelor noului şi spre mobilizarea maselor la munca de construire a socialismului, seamănă dimpotrivă neîncredere în posibilitatea atingerii ţelului mult dorit, confuzie şi scepticism.”
Margareta Bărbuţă, „Spiritul de partid şi eficienţa mesajului” în Teatrul, Anul III, Nr. 7, iulie 1958, p. 23
În întâmpinarea Congresului Scriitorilor. Mihail Petroveanu: „Problemele actuale ale prozei. De vorbă cu Alexandru Jar”, în: Gazeta literară din 12 aprilie 1956, p. 1 "M-a preocupat într-atâta această deformare a imaginii constructorului socialismului, într-atât îi cunosc formele şi mijloacele de expresie, încât, daca stai în camera de alături nu mai mult de o jumătate de ceas, ţi-am şi fabricat o mostră. De nu, dă-mi voie să-ţi compun în cuvinte un asemenea tip de activist [...] în ţinută de paradă, cu un zâmbet beat, încântat de sine, cu mâna la şapcă - adusă de la Romarta - salutând viitorul. Ceea ce este mai supărator, ceea ce adânceşte până la indignarea cititorului falsificarea idilică a vieţii, este viziunea simplistă, moralizatoare, despre relaţiile dintre omul simplu şi călăuzitorul său firesc, partidul [...]. În situaţii aparent dramatice, care, potrivit prevederilor şablonului, provoacă «nedumeriri, zbucium, descumpăniri» în căpşorul fraged al eroului schematic, apare, deux et machina, secretarul organizaţiei ori trimisul raionului. Acesta scoate din buzunar soluţia mântuitoare, apoi îl mustră pe cel cu lipsuri, convoacă o adunare - e nevoie şi de colectiv, de prezenţa masei! - în cadrul căreia, de la o tribună improvizată festiv, rosteşte un discurs miraculos. El relevă (de la relevaţie) membrilor de partid greşelile comise de organizaţia respectivă, descoperă duşmanul pe care organizaţia îl alungă, ruşinat, din mijlocul ei, şi o îndreaptă spre viitor. Autorul idilic nu uită să-l şi portretizeze, vreau să zic să-l individualizeze, pe activistul de partid. El e doar la curent cu varianta la zi a teoriei despre tipic pe care i-a comunicat-o criticul favorit [...]. Activistul de partid are faţa de o frumuseţe aspră, ca «cioplită», privirea îndreptată şi ea spre viitor, îmbrăcămintea corectă, numai cravata îi e strâmbă (o neglijenţă studiată, afectată), calcă masiv, puţin cam greoi, e adevărat, dar asta pentru ca e legat de pământ, ca Anteu. Iar când peroreaza, potolit, vreau să zic cu nişte lozinci energice în conţinut, dar placide ca ton [...]. La noi, oricât pare de paradoxal, idilismul este (aş dori să spun a fost) o variantă a proletcultismului care s-a identificat cu tot ce este clişeu, deviză moartă, prejudecăţi, aşa-zise favorabile omului nou, dar care sunt la fel de dăunătoare ca şi cele opuse, care denigrează chipul acestuia [...]. După mine, la propagarea denaturărilor pomenite a contribuit, chiar dacă indirect, cultul personalităţii [...]. Mă simt obligat, pentru onoarea breslei noastre, de a mărturisi, alături de Mihai Beniuc, că noi, scriitorii, am plătit unul dintre cele mai mari biruri acelei religii primitive care este idolatrizarea corifeilor mişcării noastre muncitoreşti. Câţi dintre noi, scriitorii, nu ne-am prosternat - nu numai spontan, dar şi datorită îndrumării greşite?! Tov. Gh. Gheorghiu-Dej o spune: «Orientarea dată propagandei, agitaţiei, presei, literaturii şi artei a contribuit în mare măsură la răspândirea cultului personalităţii». Cultul personalităţii s-a răsfrânt în însăşi concepţia, în metoda de creaţie a unora dintre noi, în dauna zugrăvirii veridice a comunismului. Infailibilitatea judecăţii acestuia, justeţea absolută a comportării sale, ireproşabilitatea vieţii sale politice şi personale, într-un cuvânt, idealizarea activistului - crescânda, cu cât el ocupă funcţii mai înalte - a militantului pe care-l numim, pe merit, conştiinţa epocii noastre, pe un soclu de carton, mai bine zis de hârtie, fiindca era alcătuit din citate. Nu se distinge oare aici reflexul în mic al modului în care am conceput, practic până mai ieri, rolul personalităţii istorice, mod pe care Congresul al XX-lea al CC al PCUS l-a dezvăluit şi pe care partidul nostru, în ultima plenara cu activul propagandei sale, l-a combătut drastic? Evident, nu mai e nevoie să insist ca de aici nu trebuie sa tragem concluzia de a subestima conducătorii [...]. În al doilea rând, cultul personalităţii a favorizat şi între noi, scriitorii, ploconirea în vorbe şi în fapte în faţa «micilor preoţi ai marelui cult», adică în faţa acelor scriitori sau îndrumători care, ori prin numărul de ode închinate zeilor, ori prin cantitatea de citate scoase din tezaurul acestora [...], s-au erijat în monopolişti ai spiritului de partid, ai devotamentului faţă de popor. De unde, efect inevitabil, înăbuşirea criticii, a luptei libere de opinii, a încercărilor de promovare tocmai a uneia dintre cerinţele de bază ale realismului socialist - făurirea de curente şi stiluri - stigmatizarea «pe viaţă» cu etichete infamante a scriitorilor care greşeau [...]. Ba unii dintre falşii mentori au exercitat presiuni poliţieneşti asupra «adversarilor». Am auzit odată pe cineva spunând: «Voi scoate untul din scriitori». Nu e de mirare că cei mai slabi de înger au evitat atacarea temelor majore, politice, de teama represiunilor sau a schematizării fatale, şi se refugiau în trecut sau în basm [...]. Nu pot să nedreptăţesc pe proletcultişti. Am să mă ocup şi de alţii [...]. Destăinuindu-ţi identitatea viitoarelor mele victime, acestea îşi vor lua măsuri şi, de nu vor izbuti să mă intimideze, te pomeneşti că se vor transforma, vor deveni «pozitivi» şi nu vor mai avea clienţi! Alături de toate aş pune şi influenţa falsei teorii a ascuţirii sporite a luptei de clasă în perioada construcţiei socialiste [...]. Negativismul - după mine -, nu înseamnă numai compromiterea noului. Eu înglobez în această noţiune, în această tendinţă de natură burgheză, şi supraestimarea forţelor materiale şi morale ale duşmanului, a rămaşiţelor claselor exploatatoare şi, ca urmare, înfăţişarea vieţii noastre ca o cetate asediată în care trebuie să te fereşti şi de propriii tăi soldaţi, pentru ca printre ei este un duşman sau ei ar fi, în principiu, coruptibili. Cred că şi datorită acestei teze, devenită o componentă fatală a cărţilor noastre (şi ale mele, vai!), s-a ajuns la făurirea unei icoane, adeseori teribile, sinistre, a realităţii. Sabotaje periculoase, vrăjmasi perfizi, ale căror urzeli le spulberau nişte acţiuni sau deznodământuri convenţional-optimiste, fără să nu reuşească să ne convingă nici de una, nici de alta"
Fragmente din acest interviu, reproduse în: Elisabeta Neagoe, „Problematica cultului personalităţii în mediul literar din România. Cazul Alexandru Jar”, în: Consiliul Naţional pentru studierea arhivelor Securităţii, Arhivele Securităţii, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, pp. 462-481.
[9 ianuarie 1959. „Marga" denunţă Securităţii atitudinea critică a soţilor Ana Novac-Paul Schuster, atrăgînd atenţia poliţiei politice că autoarea Novac intenţionează să-şi redacteze jurnalul propriu pe care-l consideră superior Jurnalului Annei Frank şi pe care l-ar fi calificat drept „un fleac copilăresc"]
Ana Novak este o femeie foarte chibzuită. Mai ales, cînd am adus discuţia la cartea „Journalul Anei Frank"[4], o carte care are răsunet în toată lumea, tragedia unei fete evreice, care cu vîrsta de 13 ani scrie journalul ei şi moare peste 2 ani în lagăr chinuită de bestii fasciste.-
Der große Durst (1960) - coperta ediţiei germane a romanului Setea |
„Străinul“, film, 1963 |
Der Teufel und das Klosterfräulein, Verlag Neues Leben, Berlin 1957 |
Fünf Liter Zuika, Jugendverlag, Bukarest ² 1967 |
ACNSAS, I 211772, vol. 1, f. 309
|
(*) [23 iulie 1964] "Aurel Bantaş" (Ivan Deneş) relatează despre relaţiile cu Titus Popovici şi despre devierea acestuia de la linia oficială spre troţchism: "Nu numai că avea acasă operele lui Troţchi, dar le şi citea şi se referea cu predilecţie la acestea", având "violente ieşiri anti-staliniste", iar "în discuţiile între sursă şi Titus Popovici au revenit nenumărate idei şi teze antipartinice"(ACNSAS, I 211772, vol. 7, ff. 157-159).
(*)
serviciu operativ în Direcţia III-a. -
Traducerea în limba germană a autobiografiei, aici.
[1] Document dactilografiat. Transcrierea documentelor a fost realizată de Elena-Irina Macovei.
[2] Menţiune manuscrisă a unui ofiţer de securitate, scrisă cu creion roşu pe marginea din stînga: „Ce conţinut are acel material?”.
[3] După emigrarea poetului Moses Rosenkranz (1904-2003) în Occident, în 1961, Securitatea şi-a intensificat acţiunile de supraveghere ale lui Schuster. Asta din cauza unor poezii ale lui Rosenkranz aflate în custodia colegului său Schuster, redactor la revista „Neue Literatur” din Bucureşti (cf. Stefan Sienerth, art.cit.)
[4] Schuster a refuzat să colaboreze cu Securitatea ceea ce rezultă dintr-o menţiune a căpitanului Mircea Aurel dintr-o notă de sinteză, datată 4 ianuarie 1963, în care este analizată activitatea scriitorului. Tot acolo se precizează că Schuster ar fi intrat sub influenţa lui Rosenkranz, considerat un „duşman”, „revizionist” şi „reacţionar”, ceea ce ar fi dus la un „declin” ideologic al scriitorului german: „După ce SCHUSTER a cunoscut pe ROZENKRANTZ se constată o schimbare vădită în activitatea şi concepţiile sale, manifestînd regrese din multe puncte de vedere.” În 1958 Schuster a fost audiat în legătură cu scriitorii germani arestaţi la Braşov (Andreas Birkner, Wolf Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel și Harald Siegmund) de către maiorul Dorobanţu. Deşi maiorul încercase să-l recruteze pe Schuster, acesta a refuzat această propunere (ACNSAS, I 184937, vol. 1, ff. 308-319). În timpul audierii lui Schuster în calitate de martor (cf. Proces verbal de interogator din 12 august 1958, ACNSAS, P 000331, vol. 1, ff. 353-357v) acesta a recunoscut că Andreas Birkner a avut o atitudine anticomunistă, dar „nu a exprimat păreri duşmănoase regimului” (f. 353v) şi nici „nu a avut în faţa mea atitudini negative sau ostile” (f. 355). Respinge apoi aserţiunea anchetatorului că Birkner l-ar fi atacat din cauza nuvelei „Dracul şi domnişoara din mănăstire”, afirmînd că acesta doar i-a atras atenţia asupra unor „slăbiciuni de ordin artistic” (f. 355). Despre Bergel zice că acesta nu a făcut în faţa sa „declaraţii fasciste sau naţionaliste” (f. 356v), recunoscînd însă, forţat de împrejurările dure în care se desfăşurau astfel de anchete, că unele personaje literare ale lui Bergel ar avea anumite caracteristici expresioniste, amintind chiar de „estetica fascistă”. O „influenţă fascistă” asupra cititorilor însă nu pot avea, a adăugat Schuster. Vina pentru derapajele ideologice ale scriitorilor arestaţi o atribuie episcopului evanghelic lutheran Friedrich Müller (f. 357v) care ar fi lansat sloganul: „saşii trebuie să intre în catacombe”, ceea ce ar echivala cu o chemare la „boicot faţă de toate acţiunile guvernului nostru” (f. 357v). Expertiza literară, redactată de o comisie formată din Dr. Stefan Binder, germanist, profesor la Universitatea din Timişoara, preşedinte; Nicolae Cîmpeanu, ziarist şi, potrivit documentului dactilografiat din dosar, director al Teatrului Maghiar de Stat din Timişoara; Ioan [Johann] Szekler, director al Teatrului German de Stat din Timişoara; profesorul Heinrich Feichter şi profesorul Fridolin Klein (toţi din Timişoara), ajunge la concluzia că cei cinci scriitori arestaţi „au conceput o serie de lucrări cu un conţinut naţionalist, mistic, confuz, duşmănos, cu scopul de a submina regimul nostru de democraţie populară" (cf. Proces verbal, încheiat pe 24 aprilie 1959, ACNSAS, P 0000331, vol. 1, ff. 405-420). Pentru efortul depus, comisia a şi fost plătită cu suma considerabilă de 2571,79 Lei (ibid., f. 421).
[5] Menţiune manuscrisă a unui ofiţer de securitate, scrisă cu creion roşu pe marginea din stînga: „Cum?”.
[6] Menţiune manuscrisă a unui ofiţer de securitate, scrisă cu cerneală dedesubt: „Nu trebuie să amestecăm agenta, pentru că va fi greu să o retragem. Ne vom gîndi la altă variantă” (ss) [Neagu] Cosma. Un alt ofiţer îi răspunde printr-o menţiune scrisă cu creion roşu pe marginea din stînga: „Da!” (ss) [indescifrabilă].
[28. November 1962. Anfrage der Hauptabteilung III an die Securitateieinheit UM 0123/I Bukarest zu Ana Novac]
[28 noiembrie 1962. Adresă a Direcţiei a III-a către unitatea Securităţii UM 0123/I din Bucureşti în vederea aflării unor date despre Ana Novac]
***
[21 decembrie 1965. Într-o notă predată căpitanului de Securitate Gh. Gîlvitu, sursa “Marga” afirmă că este nepoata scriitorului sas din Sighişoara, Michael Albert, 1836-1893]
SbZ, Folge 11, 15. Juli 1986, S. 6 |
***
[1967. Ana Novac, Die schönen Tage meiner Jugend. Deutsch von Barbara Frischmuth, Rowohlt, Reinbek bei Hamburg, 1967]
O victimă colaterală
J’avais quatorze ans à Auschwitz |
Amintirile Anei Novac (? 1924, 1925, 1929, Dej-31 martie 2010 la Paris) bazate pe însemnările făcute la Auschwitz [„Les beaux jours de ma jeunesse" - „Die schönen Tage meiner Jugend” - „Cele mai frumoase zile ale tinereții mele"] în atenţia Securităţii.
William Totok, „Mit tückischer Durchtriebenheit. Durchsetzung der offiziellen Geschichts- und Kulturpolitik im national-kommunistischen Rumänien mit nachrichtendienstlicher Unterstützung“ (I), in: Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, 25. Jg., Heft 1-2, 2013.