Mittwoch, Juni 20, 2012

Operaţiuni de intoxicare




RFE, 20.6. 2012

Operaţiuni de intoxicare (1)

Scrierile memorialistice ale foştilor diplomaţi ai regimului ceauşist, acreditaţi în Germania, Constantin Gîrbea şi Marcel Dinu.

Multimedia

Audio


După prăbuşirea comunismului în mai toate ţările „lagărului socialist“ au apărut numeroase scrieri semnate de foşti demnitari ai vechiului regim, nomenclaturişti, ofiţeri ai serviciilor secrete, diplomaţi, jurnalişti ş.a.m.d.

Multe din scrierile cu tentă memorialistică sau autobiografică semnate de această categorie de autori se disting printr-un pronunţat ton justificativ, minimalizînd propria contribuţie la menţinerea sistemului politic prin aruncarea unor culpe asupra altora. În prea puţine scrieri de acest gen se poate observa dorinţa reală a unor autori de a reconsidera critic trecutul dictatorial apăsător.

Totodată, în multe din aceste cărţi se poate observa mai degrabă încercarea de a creiona o armonie demonstrativă existentă între diverşii actori politici ai vechiului sistem, prezentaţi ca prizonieri involuntari ai unor vremuri tulburi, dar care cu toţii au activat în spiritul unui ideal superior, patriotic, opus comunismului dominant. Aproape toţi se disting printr-o memorie selectivă accentuată.

Foştii demnitari, convertiţi peste noapte în patrioţi militanţi şi democraţi, şi-au adaptat discursul de ieri la cel al limbajului de lemn anticomunist al perioadei postcomuniste.

De curînd au apărut două scrieri care, în linii mari, se încadrează în această schemă, schiţată foarte pe scurt, şi care merită a fi analizate nu numai din perspectiva credibilităţii istorice. Este vorba despre doi funcţionari superiori ai Ministerului de Externe din Bucureşti, ambii, la un moment dat, trimişi în misiune diplomatică în Republica Federală Germania şi după 1990 în spaţiul post-sovietic.

Marcel Dinu, diplomat din 1964, deci din perioada regimului stalinist al lui Gheorghiu-Dej, a fost ambasador în R.F.G. între anii 1986 şi 1990, şi apoi ambasador în Moldova între anii 1997 şi 1999. Marcel Dinu este autorul volumului memorialistic intitulat 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi.

​​Cel de-al doilea ex-diplomat este Constantin Gîrbea, autorul unei cărţi lipsite nu numai de coeziune stilistică, în care sunt cuprinse texte memorialistice, traduceri ale unor articole discutabile din presa occidentală, articole proprii publicate în diverse reviste înainte şi după anul 1989. Gîrbea a fost, după 1967, translator şi ataşat de presă al ambasadei României în R.F.G., după aceea a lucrat la ambasada României în Austria şi Elveţia, apoi ca referent pentru spaţiul de limbă germană în centrala de la Bucureşti. După 1990, fusese consul în Berlinul occidental, apoi ambasador în Rusia şi după aceea în Georgia. Cartea lui Gîrbea se numeşte Diplomat şi ziarist - de pe coperta exterioară şi interioară însă lipsind subtitlul pe care-l indică în prefaţă: „O viaţă în serviciul patriei“ (p. 7).

*Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Fundaţia Europeană Titulescu. Seria relaţii internaţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Constantin Gîrbea, Diplomat şi ziarist, Editura Detectiv, Bucureşti, 2011.

*
RFE, 27.6. 2012

Operaţiuni de intoxicare (2)

Scrierile memorialistice ale foştilor diplomaţi ai regimului ceauşist, acreditaţi în Germania, Constantin Gîrbea şi Marcel Dinu.




Cititorul care va aştepta să descopere în cele două cărţi semnate de foştii diplomaţi, Marcel Dinu şi Constantin Gîrbea, nişte dezvăluiri senzaţionale, legate de felul cum a funcţionat diplomaţia în perioada comunismului va constata deja după primele pagini că aşa ceva nu va afla. Amintirile celor doi, însă, sunt mai degrabă semnificative pentru ceea ce trec sub tăcere decît pentru conţinutul lor real.

Ceea ce se poate observa este un uşor ton de autovictimizare, combinat cu auto-elogierea activităţii „în slujba poporului“ care transgresează, mai ales, credibilitatea memorialistului diplomat Marcel Dinu. Pentru a minimaliza rolul său ca un pion important al regimului ceauşist, plasat într-una din cele mai sensibile locaţii ale politicii externe, fostul ambasador în RFG (între anii 1986 şi 1990) încearcă să acrediteze ideea că el fusese o victimă a poliţiei politice. Recurgînd la stilul aluziv al conspirologilor, Dinu aminteşte la un moment dat de faptul că s-a aflat „sub o urmărire strictă din partea organelor atotputernicei Securităţi“ (p. 118).

Estompează, însă, cu „talent diplomatic“ sarcinile concrete pe care le-au avut „organele“ în cadrul ambasadelor. Nu aflăm mai nimic despre acea interdependenţă între sarcinile unor diplomaţi, primite şi executate în numele aparatului diplomatic şi cel al aparatului invizibil al Securităţii.

Semnificative pentru ocolirea acestui complex sunt două momente din timpul şederii lui Marcel Dinu în Germania federală, din 1989. Primul episod, ocolit cu grijă de către autor, se referă la Congresul Bisericii evanghelice din Berlinul Occidental, din vara lui 1989, cînd urma să se organizeze o dezbatere legată de situaţia social-politică din România, întitulată „Camera română din casa europeană“. La respectiva întîlnire urma să participe şi scriitoarea Herta Müller. Regimul de la Bucureşti a încercat atunci prin toate mijloacele să împiedice această întrunire, punîndu-şi în mişcare nu numai agenţii ci şi aparatul diplomatic.
​​
​​Marcel Dinu a adresat atunci o scrisoare organizatorilor (a se vedea textul în facsimil) în care afirmă că discuţia programată constituie o încercare inacceptabilă de amestec în treburile interne ale României, prin care se urmăreşte „o defăimare a ţării mele“.

​​În scrisoarea respectivă mai susţine că dezbaterea nu va contribui la o apropiere între România şi Germania. „O dovadă pentru asta este, participarea unei persoane [pe care n-o numeşte, dar care este Herta Müller], care ne este binecunoscută în urma unor poziţii evident ostile şi anti-româneşti.“ În consecinţă, Dinu a respins invitaţia de a participa la congres.

Organizatorii, însă, fuseseră şantajaţi şi din partea Bisericii evanghelice din România cu îngheţarea relaţiilor bilaterale şi cu refuzul de a participa la reuniunea de la Berlin, dacă nu se va contramanda dezbaterea amintită. În ultimă instanţă, Herta Müller nu a mai participat. Ar fi fost totuşi interesant să aflăm din memoriile lui Marcel Dinu cum a arătat raportul său către centrala din Bucureşti, în care a relatat despre acest „succes al politicii externe româneşti“ la care a contribuit şi el.

Într-o cuvîntare ţinută în toamna anului 2010, cînd a fost distinsă cu premiul pentru drepturile omului „Franz Werfel“, laureata Premiului Nobel pentru Literatură a descris acest incident inspirat din umbră şi de Securitate. (A se vedea aici şi un articol din Börsenblatt, din 1.11.2009; alte detalii au fost postate pe blogul revistei Halbjahresschrift aici şi difuzate de Europa liberă, pe data de 18. 1. 2011). Dovezile pentru implicarea Securităţii se cunosc din documentele păstrate în arhiva CNSAS.

Celălalt episod pe care Dinu nu-l ocoleşte în carte se referă la revoluţia contra regimului ceauşist din decembrie 1989. El vorbeşte despre încercarea unor demonstranţi de a pătrunde cu forţa în incinta ambasadei din Bonn şi la momentele tensionate şi dramatice de atunci, insinuînd că unii dintre manifestanţi ar fi avut arme albe şi de foc, avînd intenţia de a recurge la violenţă (pp. 146-147). Marcel Dinu uită, însă, să spună de unde ştie că, într-adevăr, unii dintre demonstranţi erau înarmaţi. Nu uită, în schimb, să afirme în acest context că cele mai neplăcute demonstraţii care s-au derulat în cursul mandatului său în faţa amabasadei „au fost cele ale iredentiştilor maghiari“ care pentru a atrage mai mulţi participanţi i-ar fi plătit pe aceştia cu sume între 30 şi 50 de mărci (p. 145).

*Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Fundaţia Europeană Titulescu. Seria relaţii internaţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Constantin Gîrbea, Diplomat şi ziarist, Editura Detectiv, Bucureşti, 2011.

*

RFE, 4.7. 2012

Operaţiuni de intoxicare (3)

Scrierile memorialistice ale foştilor diplomaţi ai regimului ceauşist, acreditaţi în Germania, Constantin Gîrbea şi Marcel Dinu.


Volumul lui Constantin Gîrbea, „Diplomat şi ziarist“, este un amestec de amintiri personale, tributare stilului protocronismului păşunist, cernite totdeauna printr-o sită deasă, patriotică, şi articole alese din presa germană a vremii sau articole pe care el le-a publicat în revista securiştilor rezervişti „Vitralii“ şi mai ales în „Tribuna României“.

Această gazetă de propagandă externă a regimului a apărut după 1972 la Bucureşti şi era destinată, în exclusivitate, exilului românesc. Primul ei redactor şef era scriitorul protocronist Paul Anghel (1931-1995), iar din 1974 pînă-n 1990 era condusă de Petre Ghelmez (1932-2001). „Tribuna României“ succeda, de fapt, revista de şi mai tristă amintire „Glasul patriei“, înfiinţată, în 1955, în timpul stalinismului.

Sediul central al redacţiei s-a aflat la început în Berlinul de est, în capitala Germaniei comuniste, R.D.G. - DDR. După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în 1965, şi accentuarea cursului de independenţă faţă de puterea hegemonială de la Moscova, s-a efectuat mutarea la Bucureşti. Printre colaboratorii revistei au fost multe nume sonore ale mişcărilor extremiste din perioada interbelică, interzise pînă-n 1964. Printre foştii deţinuţi politici care au intrat în simbria regimului s-au aflat şi Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica şi alţii.

Articolele publicate de Constantin Gîrbea în revista „Tribuna României“ erau semnate cu pseudonimul C. Severineanu.
În capitolul dedicat Germaniei, fostul diplomat se opreşte şi asupra momentului 1967, cînd România a stabilit relaţiile diplomatice cu R.F. Germania, „împotriva voinţei ţărilor socialiste“, calificîndu-l, drept un „eveniment major“. Prezentînd faptul în dimensiuni mărite faţă de realitatea istorică propriu zisă, Gîrbea susţine că „acest gest al României“, i-ar fi „deschis Germaniei calea spre unificare“.

Recurgînd la vechiul şi falsul clişeu al victimizării României de către străinătatea nerecunoscătoare, Gîrbea afirmă că episodul stabilirii relaţiilor diplomatice „este azi subestimat“ şi „de aceea trebuie să acţionăm pentru ca România şi rolul ei în procesul de unificare germană să nu fie dat uitării“. (Text reprodus şi pe coperta volumului!)

În numeroase pasaje, autorul aminteşte de legături cu unii ziarişti străini, uitînd însă să spună că avea sarcini concrete ca diplomat să ofere acestora anumite informaţii, dacă aceste informaţii erau reale sau contrafăcute, de unde proveneau aceste informaţii şi cum arătau rapoartele sale trimise la Bucureşti, în care relata despre operaţiunile în care fuseseră implicaţi jurnalişti.

​​În acest context, Gîrbea aminteşte laconic de ziaristul vest-german, Dagobert Lindlau căruia i-ar fi facilitat o întîlnire cu Nicolae Ceauşescu în toamna anului 1989. Gîrbea nu suflă un cuvînt despre faptul că Lindlau devenise un pion al manipulării opiniei publice vest-germane, fără să-şi dea seama că sforile erau trase de către departamentul „D“ (dezinformare) al Securităţii.

Într-un reportaj difuzat de televiziunea publică germană (ARD), la sfîrşitul anului 1988, Dagobert Lindlau a încercat să convingă opinia publică germană că programul regimului ceauşist de „sistematizare“ a localităţilor nu a fost nimic altceva decît o
​​gogoaşă propagandistică pusă în circulaţie de adversari exilaţi ai dictatorului de la Bucureşti, transformaţi în aparate involuntare ale serviciilor secrete occidentale. La vremea respectivă, atitudinea, chipurile, obiectivă a lui Lindlau fusese apreciată inclusiv de către Nicolae Ceauşescu, precum se putea citi într-un interviu acordat ziarului „Die Welt“ de şeful de partid şi de stat român („Ceauşescu: Es gibt keine Schablone für den Sozialismus“ – „Ceauşescu: Nu există un şablon pentru socialism“ - 30 decembrie 1988).

Presa germană a respins în unanimitate controversatul reportaj al lui Dagobert Lindlau, în care acesta a prezentat ca dovadă - pentru ceea ce el considera o politică de dezinformare a opiniei publice - comuna bănăţeană Gottlob. Despre această comună, o agenţie de presă afirmase, dintr-o greşeală, că urmează să fie dezafectată. În realitate, era vorba despre satul învecinat, Vizejdia, despre care în ziarul „Scînteia“ (din 10 august 1988) se putea citi, negru pe alb, că urmează să dispară. Lindlau a respins orice rectificare şi a refuzat să participe la o discuţie cu membrii Comitetului pentru drepturile omului din România din cadrul Fundaţiei „Heinrich Böll“. Într-o scrisoare, din 16 februarie 1989, semnată de directorul fundaţiei, Lukas Beckmann, i se reproşează lui Lindlau faptul că s-a lăsat transformat de către regimul ceauşist într-un instrument de legitimare a politicii dictatorului român în străinătate.

Ambasadorul Marcel Dinu  a fost invitat să participe alături de  Lindlau la o dezbatere privind proiectele de distrugere prin sistematizare a localităţilor din România. Lindlau şi Dinu nu au acceptat această invitaţie.

În semn de recunoştinţă pentru serviciile de cosmetizare a imaginii internaţionale degradate a dictatorului, Ceauşescu personal a acceptat în preajma ultimului congres PCR din anul 1989 să-i acorde lui Dagobert Lindlau un interviu în exclusivitate, interviu despre care vorbeşte şi Constantin Gîrbea (p. 24).

Pe ocolite, fostul diplomat mai vorbeşte în cartea sa şi despre Herta Müller şi directorul Casei Literaturii din Berlin, Ernest Wichner, neputîndu-şi ascunde frustrarea că scriitoarea a refuzat să-i acorde un interviu (pp. 220-222). Şi mai ciudat este articolul-portret(?) dedicat autorului originar din România, Hans Bergel, distins cu ordinul „Meritul cultural“ (pp. 223-224). Faptul că Bergel fusese o victimă a justiţiei staliniste şi, după emigrare, un obiectiv permanent al Securităţii, nu este menţionat nici măcar printre rînduri. În schimb, revine asupra unei idei repetate excesiv: „În lumea de azi nu trebuie să se uite că România a fost prima ţară socialistă care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG. Fără aceste noi posibilităţi pentru un dialog oficial cu RDG, procesul de unificare de acum 20 de ani nu ar fi fost posibil.“ (p. 224)

* Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Fundaţia Europeană Titulescu. Seria relaţii internaţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Constantin Gîrbea, Diplomat şi ziarist, Editura Detectiv, Bucureşti, 2011.

RFE, 7. 9. 2016

Însemnările unui fost ministru de externe ceauşist

07 septembrie, 2016


Jurnalul lui Ştefan Andrei (1931-2014).
În ultimii ani au apărut numeroase cărţi memorialistice, jurnale şi articole semnate de foşti demnitari ai regimului comunist din România, politicieni, ofiţeri de Securitate, diplomaţi. În aproape toate aceste scrieri dimensiunea criminal-represivă a regimului este estompată, iar anumite deraieri violente sînt atribuite în exclusivitate conducătorilor, Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu.
Pînă şi cîţiva ofiţeri de Securitate care şi-au descoperit după 1990 vocaţia de „scriitori” susţin, sus şi tare, că activitatea lor s-a desfăşurat în conformitate cu interesele „sacre” ale României şi nicidecum în slujba regimului opresiv comunist.
De remarcat este faptul că această interpretare unilaterală este preluată, mai nou, şi de către unii publicişti naţionalişti.
Un exemplu tipic pentru această abordare este o caracterizare apologetică a lui Ştefan Andrei (1931-2014), din 2014. Astfel, în conformitate cu anumite scrieri în care se practică reabilitarea şi recuperarea naţionalismului ceauşisto-protocronist, Andrei este descris drept „unul dintre puţinii străluciţi intelectuali şi oameni de acţiune care şi-au asumat riscul de a face politică şi diplomaţie pe cât cu putinţă mai onest şi mai demn, în interesul ţării, într-un regim intens neprielnic şi rigid”. (Citat dintr-un articol, apărut în septembrie 2014, intitulat: „Pentru o dreaptă cinstire a lui Ştefan Andrei”).
La impunerea acestei viziuni a contribuit însuşi Andrei care între anii 1978 şi 1985 fusese ministru de externe, făcînd parte, în acelaşi timp, şi din structurile superioare de conducere a PCR. Incapacitatea lui Ştefan Andrei de a-şi privi critic propria biografie şi activitate se desprinde cu claritate dintr-un lung interviu, apărut sub formă de carte, sub titlul: I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, ediţie îngrijită de Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, Adevărul Holding, Bucureşti, 2011.
De curînd, au apărut însemnările din închisoare ale ex-ministrului de externe Ştefan Andrei, arestat împreună cu ceilalţi membri ai Comitetetui Politic Executiv al C.C. al P.C.R., în ianuarie 1990. Pe lîngă reflexii amare, fireşti, legate de viaţa în detenţie, Andrei insistă asupra rolului său ca şef al diplomaţiei. El se consideră o victimă inocentă a împrejurărilor. Pentru situaţia în care se află, îi culpabilizează, în exclusivitate, pe exponenţii noii puteri instalate la Bucureşti, după răsturnarea regimului ceauşist. Este incapabil de a recunoaşte că nu fusese un simplu pion al regimului răsturnat, ci una din personajele centrale care au exportat o imagine imaculată a familiei prezidenţiale.
Elocvente pentru rolul real al lui Andrei sînt şi mărturiile diplomatului condamnat la moarte în 1989, Mircea Răceanu (cf. Infern `89. Povestea unui condamnt la moarte, ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Prefaţă: Radu Ioanid; postfaţă: Adrian Cioroianu, Curtea Veche, Bucureşti 2009), fiul lui Grigore Răceanu, semnatar al „scrisorii celor 6”, din martie 1989, în care politica lui Ceauşescu a fost dur criticată şi dezavuată.
Ştefan Andrei include în „jurnalul” său, mai degrabă involuntar, opiniile sale politice, care, în esenţă, nu exprimă nimic altceva decît ceea ce s-a numit naţional-comunism. El combină resentimente anti-occidentale (-capitaliste) cu ideosincrazii anti-minoritare, are cuvinte de laudă la adresa lui Corneliu Vadim Tudor sau colportează bîrfe istorice. În stilul clasic al ceauşismului ofensiv, Andrei consideră deschiderea faţă de lumea occidentală, promovată după 1990, drept o formă de ploconire. Iată un singur citat ilustrativ: „Mai multă pondere în acest sens n-ar strica. Chiar să ne ridicăm căciula şi să stăm cu căciula în mână în faţa Franţei, a Occidentului, nu este în firea poporului nostru” (p. 242).
Însemnările lui Andrei pot fi citite şi ca o completare a intoxicărilor memorialiste, semnate de doi foşti diplomaţi, Marcel Dinu şi Constantin Gîrbea (cf. „Operaţiuni de intoxicare”, I, RFE, 20. 6. 2012; II, RFE, 27.6. 2012; III, RFE, 4.7. 2012).
În martie 1991, Ştefan Andrei a fost condamnat la doi ani şi zece luni de închisoare şi apoi, în aprilie 1992, la 14 ani închisoare. Este graţiat în martie 1994 şi moare pe 31 august 2014.
*Ştefan Andrei, Jurnal din închisoare, vol. 1. Ediţie îngrijită de Cornel Catană, Prefaţă. Un document zguduitor de Ion Cristoiu, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2016, 378 pp.


RFE, 26.4. 2017


Memorii resentimentare

26 aprilie, 2017



Răfuiala fostului ministru de externe ceauşist, Ştefan Andrei (1931-2014), cu Europa Liberă
Inginerul Ştefan Andrei a devenit membru de partid în 1957, a făcut carieră în organizaţia comunistă de tineret, este avansat apoi şi se ocupă de relaţiile externe ale partidului. În 1972 este cooptat în structurile superioare ale partidului, iar între anii 1978 şi 1985 este ministru de externe, continuînd să activeze pînă-n 1989 alături de nucleul conducerii politice, dominat de Nicolae şi Elena Ceauşescu. Arestarea şi condamnarea sa, ca membru al nomenclaturii, după răsturnarea regimului dictatorial naţionalist-comunist al lui Ceauşescu, este una din temele principale pe care le abordează Ştefan Andrei în volumele memorialistice apărute în ultimii ani, sub titluri ca: „Jurnal din închisoare” sau „Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc”.
Pe lîngă faptul că Ştefan Andrei se consideră o victimă inocentă a justiţiei post-comuniste, fostul înalt demnitar dă de înţeles că ar fi acţionat doar ca un tehnocrat al unui patriotism iluminat, punîndu-se în slujba ţării şi nicidecum în slujba unui regim criminal.
Astfel de argumente se desprind şi din memoriile altor reprezentanţi de frunte ai aparatului diplomatic din perioda ceauşistă (a se vedea serialul RFE, din 2012, „Operaţiuni de intoxicare” [I], [II], [III]), cît şi din amintirile fostului şef al poliţiei politice, generalul Iulian Vlad.
Ştefan Andrei: Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2017
Ştefan Andrei: Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2017
Memoriile lui Ştefan Andrei, impregnate de un pronunţat narcisism, sînt simptomatice pentru încercările unor foşti reprezentanţi ai nomenclaturii de a bagateliza propriul rol privilegiat într-un aparat care era un pilon al dictaturii. Minimalizînd, în acest context, rolul său ca exponent al politicii externe ceauşiste, Andrei trece sub tăcere faptul că avea sarcina să impună în exterior o imagine pozitivă a lui Ceauşescu şi nu doar elementele de delimitare faţă de hegemonia Moscovei. Fostul şef al diplomaţiei române avea sarcina şi misiunea complicată de a armoniza şi traduce cultul personalităţii interne într-un limbaj propagandistic moderat, servit opiniei publice în exterior.
Fostul demnitar de partid şi de stat se consideră, în consecinţă, o victimă a ceea ce în mod ironic califică drept „rivoluţie” sau „învălmăşeală”.
Ştefan Andrei: Jurnal din închisoare, ediţie îngrijită de Cornel Catană. Prefaţă de Ion Cristoiu, vol. 1, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2016
Ştefan Andrei: Jurnal din închisoare, ediţie îngrijită de Cornel Catană. Prefaţă de Ion Cristoiu, vol. 1, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2016
În ce măsură a rămas tributar unor vechi clişee de interpretare, vehiculate şi de tonomatele propagandei oficiale Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu, pe care-i consideră prieteni adevăraţi şi susţinători, se desprinde din pasajele dedicate Europei libere. Deşi susţine că nu a ascultat acest post de radio, în stilul unui matador resentimentar, Andrei îşi îndreaptă suliţa verbală sulfuroasă mai ales contra Monicăi Lovinescu (pe care o califică drept „femeia-comisar a emigraţiei”) şi lui Virgil Ierunca. Despre cei doi „simbriaşi bine remuneraţi” – terminologia folosită de Andrei poate fi întîlnită şi în materialele de discreditare, întocmite de ofiţerii din serviciul „D” [dezinformare] al Securităţii – fostul ministru de externe scrie: „Nu cred că peste 20 de ani, un tratat serios de istorie a literaturii române va consemna opera celor doi autori ai Europei libere.
De altfel, publicarea unor volume cuprinzînd emisiunile celor doi le-a făcut un mare deserviciu, deoarece s-a văzut că nu-i dădea talentul afară din casă, cum se spune, că erau extrem de subiectivi, pătimaşi, că aruncau, pe un ton de bîrfă ordinară, judecăţi nedrepte, otrăvite, nevalidate de timp, căutînd să impună o scară proprie a valorilor literaturii române, încercînd să bage zîzanie şi să işte certuri între scriitori şi critici literari din România.” (cf. „Din frac în zeghe”, p. 192.)
Punctul pe i al acestor memorii este o mică antologie de tămîieri, din addenda volumului, „Din frac în zeghe”. Aici Andrei se lasă omagiat în ditirambi care au menirea de a-l transforma într-un „politician de mare fineţe”, lipsit de „retorica ideologiei comuniste”, într-un „mare diplomat” şi „profund iubitor de ţară”.



Letzte Aktualisierung - ultima actualizare: 30.4. 2017





Mittwoch, Mai 02, 2012

Securitate vs. Vatikan






William Totok, "Securitate und Vatikan", in: Horch und Guck], 21. Jg., Heft 76, 2/2012, S. 52-55.  


***


Siehe auch - a se vedea  şi: Securitate und katholische Kirche - Securitatea şi Biserica Catolică
und / şi: Dosar documentar privind Biserica romano-catolica  Nachrichtendienstliche Akte zur römisch-katholischen Kirche in Rumänien (PDF)




***
Scânteia, 18. 4. 1948 
Scânteia, 22.4. 1948

















***
[8. November 1951. Aus einem Geschenkalbum des Deutschen Antifaschistischen Komitees aus der RVR, das Gheorghe Gheorghiu-Dej anlässlich seines 50. Geburtstages überreicht wurde]

[8 noiembrie 1951. Album de caricaturi, oferit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de Comitetul Antifascist German din R.P.R., cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani]




MNIR/www.comunismulinromania.ro 


***

RFE, 2. 5. 2012
(Radio Europa libera )

Securitatea şi Vaticanul (1)

50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea.

Pagină din dosarul Iovanelli păstrat la CNSAS

Multimedia

Audio
Podcast


50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea. Conciliul s-a desfăşurat în perioada 11 octombrie 1962 - 8 decembrie 1965, în patru sesiuni; prima: 11 octombrie 1962 - 8 decembrie 1962, a doua: 29 septembrie 1963 (inaugurată de Papa Paul al VI-lea) - 4 decembrie 1963; a treia 14 septembrie - 21 noiembrie 1964 şi a patra: 14  septembrie 1965 - 8 decembrie 1965. La cea de-a treia sesiune a participat şi o delegaţie din România, compusă din 11 clerici, dintre care doi erau colaboratori neoficiali ai Securităţii: „Matei Popescu“ şi „Kiss Nicolae“.

Conciliul Vatican II, iniţiat de către Papa Ioan al XXIII-lea (Angelo Giuseppe Roncalli, 1881-1963), urma să introducă o serie de reforme pastorale şi ecumenice în cadrul bisericii romano-catolice. În acelaşi timp, conciliul trebuia să adapteze biserica la vremurile moderne, să se debaraseze de tradiţii prăfuite şi să caute căi de deschidere a dialogului cu ţările dominate de regimuri dictatoriale. Inclusiv cu statele comuniste în care biserica romano-catolică a fost supusă unui lung şir de prigoane, ca, de pildă, România, unde mai exista şi o biserică greco-catolică, desfiinţată în 1948 şi unde biserica romano-catolică era doar tolerată, fără să aibă un statut legal de funcţionare.

După ce regimul comunist de la Bucureşti a rupt relaţiile diplomatice cu Vaticanul, a desfiinţat diocezele romano-catolice, acceptînd doar existenţa celei de la Alba Iulia şi Bucureşti-Iaşi, a arestat şi a condamnat pe aproape toţi episcopii, situaţia pentru clericii loiali Sfîntului Scaun a devenit extrem de dificilă.
Conducerea de partid căuta metode de discreditare a clerului superior catolic, folosindu-se de poliţia politică. Astfel, Ana Pauker a cerut în 1949 să se găsească pretexte plauzibile pentru a incrimina preoţii care refuză colaborarea cu autorităţile comuniste. Planul de compromitere a preoţilor reticenţi prevedea înscenarea unor infracţiuni de drept comun sau provocări sexuale, avîndu-se în vedere statutul celibatului obligatoriu pentru clerul catolic.

Procesul politic răsunător, intentat lotului aşa-zişilor „spioni ai Vaticanului“, în frunte cu episcopul de Timişoara, Agustin Pacha (1870-1954), din septembrie 1951, a fost o încercare de a avertiza clerul şi credincioşii că partidul nu va tolera nicio deviere de la linia ideologică impusă. Totuşi, înfiinţarea unei biserici romano-catolice naţionale, independente de Vatican, a eşuat.

La începutul anilor 1960 se poate constata o uşoară destindere a situaţiei generale. În acest context, Vaticanul îşi schimbă politica faţă de răsărit, promovînd dialogul cu autorităţile şi cu clerul superior acceptat de către regim. În ce măsură diplomaţia papală era conştientă că reprezentanţii bisericii, care erau acceptaţi de către regim să devină parteneri de dialog ai emisarilor Vaticanului, erau instrumentalizaţi şi folosiţi ca agenţi de către poliţia politică, este greu de spus.

Din dosarele fostei Securităţi, deocamdată cunoscute, se desprinde gradul de dependenţă a conducerii bisericii faţă de aparatul de stat, gradul de subminare de către poliţia secretă dar şi rezistenţa unor clerici curajoşi, care au refuzat orice compromis, faţă de diversele forme ale agresiunii statale.

La simularea unui proces de relaxare, intervenit între biserică şi stat, destinat prezentării unei false imagini mai liberale a regimului, au contribuit şi cîţiva dintre cei care se aflau în fruntea ierarhiei catolice din România comunistă. În centrul atenţiei s-a aflat conducerea din fosta arhidioceză de Bucureşti, decapitată de ierarhia legală şi clandestină instaurată în condiţiile intensificării prigoanei de după 1948, a expulzării diplomaţilor de la Nunţiatura din Bucureşti şi a anulării concordatului cu Vaticanul.

În aceste vremuri tulburi, conducerea arhidiocezei de Bucureşti este preluată de către preotul Stanislau Traian Iovanelli  (* 8 decembrie 1890 la Turnu Severin - † 7 septembrie 1961 la Bucureşti). Din 1949 pînă-n 1951 Iovanelli a fost deţinut politic. A acceptat propunerea autorităţilor de a prelua conducerea diocezei, avînd calitatea de vicar general. În pofida compromisurilor făcute, care s-au soldat cu sancţiuni din partea Vaticanului (excomunicat în 1951), poliţia politică l-a înconjurat de numeroşi colaboratori neoficiali care relatau despre orice mişcare a canonicului.

Rapoartele, analizele, planurile de măsuri ale Securităţii, procesele verbale de interceptare a convorbirilor telefonice şi discuţiilor, corespondenţa reţinută sau fotocopiată cît şi notele informatorilor se află în cele 6 volume ale unui consistent dosar de urmărire informativă. Operaţiune de urmărire s-a desfăşurat sub numele de cod „Italianul“ (cf. ACNSAS, I 211527, 6 vol.)

Securitatea a reuşit să recruteze un număr însemnat de colaboratori din rîndul preoţilor şi angajaţilor din administraţia bisericească. Inclusiv pe secretarul lui Iovanelli, Roland Radler, conspirat sub numele de „Toma“ (ibid., vol.1, f. 180).

​​Printre agenţii care relatau despre Iovanelli s-au mai aflat şi informatorul „Victor Poenaru“ (care ocupa o funcţie de conducere la Iaşi, ibid., f. 196) sau „Matei Popescu“ care era dirijat în aşa fel încît să realizeze „compromiterea obiectivului“ ca în ultimă instanţă să preia el funcţia lui Iovanelli. Planul va reuşi abia după moartea lui Iovanelli pe data de 7 septembrie 1961 cînd agentul „Matei Popescu“ va fi instalat în fruntea conducerii bisericii romano-catolice din Bucureşti, fiind considerat, din partea autorităţilor, drept un soi de şef al bisericii din România.
(Va urma.)

***
RFE, 9.5. 2012


Securitatea şi Vaticanul (2)

50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea. Conciliul s-a desfăşurat în perioada 11 octombrie 1962 - 8 decembrie 1965. La cea de-a treia sesiune a participat şi o delegaţie din România, compusă din 11 clerici, dintre care doi erau colaboratori neoficiali ai Securităţii: „Matei Popescu“ şi „Kiss Nicolae“.

Francisc Augustin fotografiat în detenție, în 1952

Multimedia

Audio

Spre sfîrşitul anilor 1950, suspiciunile Securităţii faţă de canonicul Traian Iovanelli se intensifică. Asta în pofida faptului că Iovanelli a fost numit de către autorităţile comuniste în fruntea fostei arhidieceze de Bucureşti, imediat după arestarea şi condamnarea episcopului clandestin Iosif Schubert în 1951.

Într-un referat din 3 decembrie 1960 întocmit de lt. col. B[ebe] Goldenberg, lucrător operativ prim, lt. maj. Mihai Wawiernia şi şeful serviciului, cpt. Dumitru Meliţă, Iovanelli este calificat drept „un element net duşmănos regimului”. Vicarul general ar fi dat dovadă de o falsă atitudine loială faţă de stat, încercînd să stabilească legături clandestine cu Vaticanul, încurajînd astfel „elemente care duc în prezent activităţi duşmănoase”. „Faţă de activitatea ostilă şi de duplicitate a vicarului general TRAIAN IOVANELLI“, se afirmă în acelaşi material, „organele noastre şi-au propus să documenteze activitatea sa şi a legăturilor sale, să procedeze în mod treptat la înlăturarea lui, din conducerea Arhiepiscopiei Romano-catolice din Bucureşti, folosindu-l în acest scop pe AUGUSTIN FRANCISC”.

​​Candidatul Securităţii, canonicul Francisc Augustin, fusese studiat cu mare atenţie de către poliţia secretă, care a reţinut în numeroase note, referate şi fişe toate aspectele negative ale personalităţii sale în vederea utilizării şi transformării sale într-un instrument docil al regimului comunist. Cunoscîndu-i tentaţiile hedoniste, stilul frivol de viaţă, faptul că este un „element avid după bani”, „interesat să deţină funcţii clericale”, cît şi deraierile de la principiile eticii preoţimii catolice, celibatare, Securitatea i-a pus o capcană pentru a-l şantaja şi convinge să devină un colaborator neoficial al poliţiei secrete. Astfel, Securitatea spera că îl va putea manevra în conformitate cu interesele operative ale aparatului poliţienesc şi ale regimului.

În urma unei „combinaţii“ în care o agentă a Securităţii („Sanda“) a jucat rolul pregătit cu minuţiozitate, în prealabil de către autorii scenariului de compromitere morală a lui Augustin, el acceptă să devină informator. „Îmi iau angajamentul de a colabora cu organele securităţii statului pentru a descoperi elementele duşmănoase care sub masca religiei acţionează împotriva R.P.R. şi a altor elemente cu care voi veni în contact,” scrie cel care în anii următori îşi va semna nenumăratele delaţiuni cu numele conspirativ „Matei Popescu“ (cf. Angajamentul semnat pe 21 decembrie 1960, ACNSAS, R 311941, f. 22). Aceste delaţiuni se află în dosarele unor victime, cît şi în fondul documentar al Securităţii care cuprinde materialele privind biserica romano-catolică.

Pagină din dosarul penal din Arhivele CNSAS
​​Francisc Augustin s-a născut pe data de 19 iulie 1906 la Lucăceşti (Suceava). În unele documente se spune că ar fi fost de origine germană, în altele se afirmă că ar fi fost de origine poloneză. A studiat teologia la colegiul Brignola Sale din Genova şi devine preot în 1931. Pînă-n 1932 este profesor la seminarul din Bucureşti, apoi paroh la Craiova (1932-33), Bărăţia/Bucureşti (1933-34), Turnu-Severin (1934) şi Tîrgovişte (1934-1952). Este arestat în 1952 şi condamnat în procesul lotului Hieronymus Menges.

Preotul Menges (* 9 mai 1910 Karamurat, Dobrogea - † 20 aprilie 2002 Bremen, Germania) a fost propus să-l înlocuiască pe episcopul clandestin de Bucureşti, Iosif Schubert, arestat în 1951. În 1952, şi Menges va fi arestat şi apoi condamnat, ieşind din detenţie abia în 1964. Emigrează un an mai tîrziu în Germania. În anii 1970 va protesta pe lîngă autorităţile americane împotriva angajării lui Ivan Deneş ca redactor al Europei Libere, invocînd rolul acestuia ca torţionar al autorităţilor comuniste. Din documentele păstrate în arhiva CNSAS rezultă că Deneş a fost colaborator al Securităţii atît în ţară cît şi în străinătate, avînd mai multe nume conspirative („GX-36“, „Petru Pintilie“ „Konrad“ şi „Kraus“) - (cf. RFE, 20.4.2011).

Augustin fusese condamnat pentru omisiune de denunţ, „la 2 ani şi 11 luni executaţi la Jilava, Caransebeş şi Poarta Albă“ (cf. Proces verbal de interogatoriu, din 21 decembrie 1960, ACNSAS R 311941, ff. 23-26v). Potrivit fişei matricole penale, Augustin a fost pus în libertate pe data de 13 octombrie 1955. Alte surse indică anul 1956. După eliberare a fost preot la Tîrgovişte (1956-58) şi Cioplea (1958-61). După moartea lui Iovanelli, în septembrie 1961, preia, pînă-n 1983, conducerea arhidiecezei de Bucureşti, avînd funcţia de „ordinar substitut” (cf. Nota-raport, din 21 ianuarie 1965,ACNSAS, R 311941, ff. 42-51).

În martie 1965, este ales deputat în parlamentul comunist, în Marea Adunare Naţională (M.A.N.). „A condus destinele Arhidiecezei în anii grei ai prigoanei comuniste, reuşind foarte bine să se adapteze epocii în care a păstorit, caracterizată de provocări şi persecuţie," notează aluziv Dr. Dănuţ Doboş într-un miniportret istoric din revista arhiepiscopiei romano-catolice de Bucureşti, fără să amintească de rolul real jucat de acest cleric (cf.Actualitatea Creştină, anul XXI, nr. 2, 2010, p. 32. A se vedea şi miniportretul lui Augustin în: Dănuţ Doboş, [coord.], Cioplea. Două veacuri de istorie, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2007, p. 114).

În opinia Securităţii, Augustin era un colaborator devotat care „a dovedit corectitudine“. Într-o notă de analiză din 1963, ofiţerul său de legătură, lt.-col. Ştefan Kasza, mai evidenţiază cîteva trăsături care-l contrariază pînă şi pe acest securist: „În relaţiile cu noi a dovedit corectitudine, exactitate la întîlniri şi în materialul informativ furnizat, în mai multe rînduri, cunoşteam şi din alte surse despre faptele ce le ştia şi el şi întotdeauna fără să fie întrebat ni le-a adus la cunoştinţă. Se poate spune că uneori în relaţiile cu noi este mult prea servil. Materialele informative furnizate pînă în prezent, fiind supuse verificării, s-au confirmat. Nu are rezerve în colaborare sau în furnizarea materialelor informative.”

În acelaşi document se mai poate citi constatarea uluitoare a ofiţerului, că Augustin „nu este un fanatic religios“, el avînd chiar „păreri deloc măgulitoare la adresa unor prelaţi de la Vatican şi a papei însuşi“.
În portretul pe care i-l face ofiţerul, acesta mai reţine următoarele trăsături: „este un element aspru cu subalternii şi îngîmfat”, este „inteligent, cult, şiret, se orientează uşor în discuţii pe diverse teme. Îşi creează relaţii cu mare uşurinţă în cele mai variate medii. Cunoaşte şase limbi străine ca: franceza, italiana, germana, poloneza, latina şi greaca veche”.

În consecinţă, relaţiile între Augustin şi Securitate sunt descrise ca fiind „de încredere principiale“. Caracterizarea aceasta extrem de pozitivă în nici un caz nu este o exagerare a ofiţerului său de legătură. Dovada materială este reprezentată de numeroasele informaţii furnizate de acest prelat, folosite în acţiunile operative.

În primul an de colaborare cu Securitatea, Augustin a furnizat 69 de note informative, iar un an mai tîrziu, în 1962, 64. Securitatea s-a concentrat asupra faptului ca activitatea acestui colaborator aparţinînd oficial ierarhiei superioare a Bisericii Catolice din România să fie dirijată exact pe următoarea problemă: „Limitarea activităţii cultului în dieceza de Bucureşti-Iaşi“ (cf. Nota de analiză a dosarului agentului „Matei Popescu” din legătura lt. col. Kasza Ştefan, 7 mai 1963, ACNSAS, R 311941, ff. 33-35).



***
RFE, 16.5. 2012

Securitatea şi Vaticanul (3)

50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea. La cea de-a treia sesiune a Conciliului (14 septembrie - 21 noiembrie 1964) a participat şi o delegaţie din România, compusă din 11 clerici, dintre care doi erau colaboratori neoficiali ai Securităţii: „Matei Popescu“ şi „Kiss Nicolae“.

Multimedia

Audio

Obedienţa lui Francisc Augustin faţă de autorităţile comuniste de la Bucureşti a provocat reacţii critice din partea altor clerici din România. Astfel, preotul informator „Lörincz“ relatează într-o notă despre atitudinea episcopului clandestin, Iosif Schubert, care după ieşirea din puşcărie avea domiciliu obligatoriu în localitatea Timişul de Sus. „Lörincz“ care l-a vizitat pe Schubert relatează că episcopul are despre Augustin „o părere foarte proastă“ - asta şi din cauza faptului că Augustin a exercitat în mod abuziv funcţia care i-ar fi revenit lui Schubert, care a refuzat orice compromis cu regimul comunist. („Lörincz“ pe data de 4 august 1965, ACNSAS, I 259075, vol. 2, ff. 27-28.).

Extrem de nemulţumit de Augustin a fost şi episcopul clandestin din Timişoara, Adalbert Boros, eliberat din detenţie în 1964. Într-un referat din 28 noiembrie 1964, Securitatea menţionează în dosarul de urmărire al episcopului că acesta şi-a exprimat dezaprobarea faţă de prezenţa la Roma „a preoţilor Augustin şi [Károly] Pakocs ” ca delegaţi la conciliu. Totodată, Securitatea reţine intenţia episcopului de a informa Vaticanul că cei doi „sunt oamenii guvernului” şi în nici un caz „nu reprezintă biserica romano-catolică din România“ (cf. ACNSAS, I 259075, vol. 2, ff. 5-7).

Criticile lui Boros vizează direct participarea lui Augustin la cea de-a 3-a sesiune a Conciliului. La această sesiune a participat şi o delegaţie din România compusă din 11 clerici. Între aceştia s-au aflat şi cei doi colaboratori neoficiali, conspiraţi sub numele de „Matei Popescu“ şi „Kiss Nicolae“ (cf. Notă-raport din 21 ianuarie 1965, semnat de mr. Iancu Constantin şi col. Olimpiu Andrei, ACNSAS, R 311941, ff. 42-51).

Înaintea plecării la Roma cei doi informatori au fost instruiţi contrainformativ în vederea încredinţării unei misiuni speciale. Asta cu încuviinţarea conducerii de partid şi de stat care dorea să-şi îmbunătăţească imaginea internaţională după ce şi-a modificat linia politică - în sensul accentuării cursului de independenţă faţă de Moscova.

Cei doi aveau sarcina de a dezinforma autorităţile Vaticanului în frunte cu Papa Paul al VI-lea (Giovanni Battista Enrico Antonio Maria Montini, * 1897 - † 1978) în ceea ce priveşte situaţia reală a bisericii din România. În acelaşi timp, trebuiau să respingă încercările unor „forţe ostile“ de a denigra România, folosind ca argumente informaţiile toxice pregătite în laboratoarele Securităţii.

În acest context, Augustin avea sarcina specială de a-l prezenta pe episcopul Áron Márton (* 28 august 1896 la Sândominic, † 29 septembrie 1980 la Alba Iulia) din Alba Iulia drept un „element“ naţionalist maghiar care perturbează pacea internă a bisericii catolice din România, sabotînd reconcilierea bisericii cu statul comunist (cf. Notă din 15 octombrie 1964 „privind instructajul ce va fi făcut agentului „Matei Popescu” şi sarcinile ce-i vor fi încredinţate spre rezolvare cu ocazia participării la lucrările Conciliului II Vatican”, ACNSAS, R 311941, ff. 37-41).

Intîlnire între președintele Ceaușescu și reprezentanții cultelor din România în 1968 (Fototeca online: ANIC)
​​După întoarcerea agenţilor din misiunea lor, Securitatea este mulţumită de munca celor doi. Într-un raport din 21 ianuarie 1965, se subliniază că Augustin a reuşit să-l întoxice şi pe Suveranul Pontif. Potrivit raportului, Papa ar fi spus „mă bucur că norii s-au despicat şi voi aţi putut veni la mine. Voi sînteţi ca o rază de lumină, care mă îndreptăţeşte să nutresc speranţe mai bune pentru viitor. Eu vă rog să spuneţi înalţilor conducători ai ţării dv. că noi respectăm orice autoritate şi că nu dorim altceva decît să se respecte şi libertatea noastră”. (Notă-Raport din 21 ianuarie 1965, semnat de mr. Iancu Constantin şi col. Andrei Olimpiu, ACNSAS, R 311941, ff. 42-51).

Francisc Augustin şi-a continuat în anii următori cariera de colaborator neofical al Securităţii. După ce a intrat ca deputat în parlament a avansat şi a fost decorat, în 1964, cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române clasa a III-a, devenind „persoană de încredere“. Augustin a murit pe data de 27 noiembrie 1983 la Bucureşti. Succesorul său a devenit Ioan Robu care - avînd funcţia de arhiepiscop - se află şi astăzi în fruntea bisericii catolice din România.

***

Addenda


[21 ianuarie 1965. Notă-raport despre prezenţa clericilor-agenţi din România, „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae”, la Conciliul Vatican II, comportamentul agenţilor trimişi în misiune externă, realizări şi nerespecatarea indicaţiilor din timpul instructajului făcut]


304/2/ 21 ianuarie 1965[1]
STRICT SECRET
Ex. nr. 1
NOTĂ – RAPORT

Printre cei 11 clerici catolici din R.P.R., invitaţi la lucrările celei de a treia sesiuni a Conciliului II Vatican, au fost şi agenţii noştri „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae”. Conform aprobării conducerii ministerului, în perioada 14 oct.[ombrie] - 5 decembrie 1964 cei doi agenţi au fost plecaţi la Vatican luînd parte la lucrările Conciliului.
Din informaţiile ce ne-au fost furnizate de către ambii agenţi la înapoiere, rezultă următoarele aspecte mai deosebite.
Ajunşi la Roma, „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost întîmpinaţi la aeroportul Fiumicino de către reprezentantul Vaticanului PAMFIL CARNATIU[2], care i-a condus la hotelul „Cezar Augustus” unde erau rezervate şase camere pentru invitaţii din R.P.R.
Deoarece „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” nu aveau asupra lor nici un fel de valută, au primit de la PAMFIL CARNATIU pentru cheltuielile imediate, suma de 10.000 lire italiene. În acelaşi timp PAMFIL CARNATIU le-a indicat sus-numiţilor ce au de făcut în zilele următoare în legătură cu participarea lor la lucrările Conciliului.
În timpul şederii lor la Roma şi Vatican, „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost contactaţi de către diverse persoane oficiale şi neoficiale, parte din acestea fiind cunoscute ca elemente duşmănoase. Chiar a doua zi de la sosirea lor la Vatican, „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost anunţaţi de PAMFIL CARNATIU că DELL MESTRI[3] (fost secretar al Nunciaturii Apostolice din Bucureşti – demascat ca spion în anul 1950) şi-a exprimat dorinţa de a-i întîlni. Ulterior, DELL MESTRI – fiind şi el participant la lucrările Conciliului – i-a întîlnit pe agenţii noştri, cărora a ţinut să le facă cunoscut că preotul POJAR MATEI[4] (fost condamnat pentru trădare de patrie de către justiţia R.P.R. şi emigrat în Austria în anul 1964) s-a plîns la Vatican şi lui personal despre faptul că „Matei Popescu” ar persecuta preoţii din R.P.R. – eliberaţi din detenţie – neacordîndu-le ajutor.
La scurt timp după discuţia avută cu DELL MESTRI, „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost vizitaţi de către preotul MÜLLER FLORIAN[5] (emigrat din R.P.R. în anul 1948, actualmente domiciliat în R.F.G. unde duce o activitate  potrivnică intereselor statului nostru), care după spusele lui – s-a deplasat special la Roma pentru a anunţa pe „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” că POJAR MATEI şi HAIK ERNST[6] (ultimul fost preot în Bucovina, emigrat în R.F.G. în 1949, cunoscut că este conducătorul unei societăţi pentru „ajutorarea preoţilor din răsărit”), au înaintat la Vatican memorii care arătau aceleaşi probleme pe care DELL MESTRI i le-a spus agentului „Matei Popescu” şi că şi-au propus să vină la Roma pentru a informa şi verbal Secretariatul de Stat.
În aceste memorii POJAR MATEI şi HAIK ERNST caută să compromită pe agenţii noştri „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” în faţa Vaticanului prezentîndu-i ca elemente mai puţin preocupate de  interesele bisericii romano-catolice şi mai mult de sprijinirea regimului din R.P.R. În special despre „Kiss Nicolae”, POJAR MATEI arată că este omul regimului comunist, argumentînd prin aceea că-l ştie din timpul detenţiei cînd acesta era anchetat de un inspector de la securitate şi era transferat prin mai multe celule pentru a avea posibilitatea să obţină informaţii de la persoanele deţinute.
Faţă de situaţia creată, delegaţii romîni s-au apărat calificînd drept calomniatoare atitudinea lui POJAR MATEI şi HAIK ERNST.
După cîteva zile de la sosire, delegaţii noştri au fost vizitaţi de CASAROLLI[7] – observator la Secretariatul de Stat al Vaticanului, care şi-a exprimat bucuria că reprezentanţi ai catolicismului din Romînia sînt prezenţi la Conciliu, deoarece – după cum spune el – despre această biserică Vaticanul nu cunoaşte aproape nimic.
La cererea acestuia, agenţii au făcut o prezentare pozitivă a bisericii catolice din Romînia, iar în încheierea convorbirilor, CASAROLLI le-a recomandat să întocmească un raport detaliat unde să trateze problemele expuse verbal, pe care să-l înainteze Secretariatului de Stat al Vaticanului „pentru a fi studiat cu atenţie”.
Din cele relatate de agenţi, raportul pe care l-au întocmit – în afara problemelor legate de cult – a reliefat şi atitudinea refractară a episcopului MARTON ARON[8] faţă de stat.
Menţionăm că înainte de deplasarea la Conciliu am prevăzut şi eventualitatea cererii unor rapoarte cu privire la situaţia cultului romano-catolic în ţara noastră, astfel că agenţii au fost instruiţi asupra problemelor care trebuiesc relatate şi din cele raportate la înapoiere, rezultă că au respectat indicaţiile ce le-au fost date.
Tot cu ocazia vizitei sus arătate, CASAROLLI a spus delegaţilor romîni în mod confidenţial, că Vaticanul doreşte să ducă tratative cu guvernul R.P.R. în vederea reglementării cultului în ţara noastră, problema împărţirii teritoriului pe dieceze, situaţia episcopilor MARTON ARON şi SCHUBERT IOSIF[9] şi situaţia bisericii greco-catolice, dar deocamdată nu se declară oficial.
În legătură cu lucrările Conciliului, s-au obţinut date despre modalitatea de lucru a cardinalilor şi episcopilor prezenţi, unii dintre ei atacînd în mod deschis problema infailibilităţii papei.
De asemenea, unii reprezentanţi – un episcop iugoslav şi unul din Indonezia – în cuvîntările lor au declarat luptă deschisă împotriva comunismului ateu, care – după părerea lor – „constituie un mare pericol pentru biserica catolică”.
O problemă care preocupă Vaticanul în prezent, este faptul că în unele ţări numărul preoţilor este foarte redus, iar numărul candidaţilor la preoţie este din ce în ce mai mic. O astfel de situaţie este în special în Italia unde sînt parohii cu cîte 10.000 credincioşi la unul sau doi preoţi. O situaţie asemănătoare este şi în America Latină, unde starea materială deosebită a unor înalţi prelaţi supără preoţimea de rînd, determinîndu-i să-şi aleagă alte preocupări.
Faţă de această situaţie s-a ridicat problema în Conciliu a „ajutorării clerului şi credincioşilor” din aceste ţări, mai ales acolo unde foametea şi analfabetismul bîntuie în mase.
În discuţii libere purtate în pauze, agenţii noştri (fiind periţi[!] nu puteau lua cuvîntul în Conciliu) au prezentat situaţia reală din R.P.R. unde există un preot la 1.700 de credincioşi, funcţionarea celor două institute de învăţămînt teologic, salarizarea preoţilor de către stat, lucruri ce au impresionat plăcut pe ascultători.
În timpul lucrărilor conciliului, s-au dat citire unor scrisori venite din partea unor înalţi clerici din diferite ţări socialiste, care motivau în mod duşmănos lipsa lor de la această sesiune. Preotul TATU ŞTEFAN (fugit din ţară în Italia după 23 august 1944) a spus agenţilor noştri că una dintre scrisorile citite ar fi a episcopului greco-catolic HOSS IULIU[10] din R.P.R.
În ziua de 21 noiembrie 1964, delegaţii romîni au primit invitaţia de a se prezenta în audienţă la papă. În holul intrării - în timpul aşteptării – au discutat cu camerierii papali, care le-au spus că în timpul lui Ioan al XXIII-lea unii clerici au criticat preoţii din ţările socialiste pentru colaborare cu statul, lucru pe care-l considerau inadmisibil. La toate acestea, papa ar fi răspuns: „dacă voi nu sînteţi de acord cu metoda lor de muncă, nu aveţi decît să mergeţi voi acolo şi să munciţi în locul lor”.
Intrînd la papă, acesta i-a primit foarte bine, le-a dat cîteva cadouri bisericeşti şi împuternicirea de a da clerului şi credincioşilor din Romînia binecuvîntarea sa.
În urma unui raport succint pe care l-a prezentat agentul „Matei Popescu” privind situaţia bisericii catolice din ţara noastră, papa a rămas mulţumit şi a spus: „mă bucur că norii s-au despicat şi voi aţi putut veni la mine. Voi sînteţi ca o rază de lumină, care mă îndreptăţeşte să nutresc speranţe mai bune pentru viitor. Eu vă rog să spuneţi înalţilor conducători ai ţării dv. că noi respectăm orice autoritate şi că nu dorim altceva decît să se respecte şi libertatea noastră”.
În continuare papa s-a interesat de starea sănătăţii lui MARTON ARON şi de situaţia fostului episcop SCHUBERT IOSIF (ultimul recent eliberat din detenţie, cunoscut ca element duşmănos).
După terminarea audienţei, delegaţii noştri au primit cîte 200 dolari de la Secretariatul de Stat al Vaticanului ca dar din partea papei.
Cu acest prilej, secretarul de stat CICOGNANI[11] a înmînat o scrisoare de răspuns agentului „Matei Popescu” prin care-l numeşte „ordinar substitut de Bucureşti”, ceea ce denotă că a fost recunoscut spiritual în această funcţie.
La terminarea lucrărilor sesiunii, CASAROLLI a dat agenţilor pentru MARTON ARON şi SCHUBERT IOSIF cîte un breviar cu dedicaţie din partea papei, iar pentru conducătorii Departamentului Cultelor o colecţie de timbre ale Vaticanului.
Înainte de plecarea din Roma, PAMFIL CARNATIU a contactat din nou pe agenţi, indicîndu-le că este necesar să atragă atenţia lui MARTON ARON asupra faptului „că mulţi preoţi din dieceza lui trimit la Vatican scrisori prin care cer să se intervină pentru retrocedarea Transilvaniei către Ungaria şi că Vaticanul este informat că mai mulţi preoţi maghiari din această regiune a ţării dau credincioşilor să înveţe anumite rugăciuni în care se cere acest lucru”.
Cu această ocazie, CARNATIU le-a spus că greco-catolicii din Roma manifestă multă aversiune faţă de elementul maghiar şi apreciază că în aceste împrejurări, R.P.R. ar fi bine să aibe o biserică unită în Transilvania, care să contrabalanseze elementul maghiar.
În contactele oficiale pe care agentul „Matei Popescu” le-a avut cu PAMFIL CARNATIU şi CASAROLLI a respins cu hotărîre acuzele care i-au fost aduse de preotul POJAR MATEI şi HAIK ERNST, reuşind să convingă Vaticanul cu probe incontestabile că aceşti doi preoţi au minţit.
În afara vizitelor oficiale, în perioada şederii lor la Roma, cei doi agenţi au avut şi unele convorbiri şi întrevederi cu persoane neoficiale, dar care totuşi au ridicat o serie de probleme.
Încă în primele zile de la sosire, agentul „Matei Popescu” a fost vizitat de către inginerul FILIPPO DOZZI[12] (al cărui tată a fost proprietarul fabricii de mezeluri din Sinaia), care face serviciu la televiziunea italiană şi este preşedintele emigraţiei romîne din Roma. Acesta l-a invitat pe agent de mai multe ori la masă, oferindu-i în dar o maşină de scris „Olivetti”, cu caractere romîneşti. La una din aceste întîlniri, a participat şi MÜLLER FLORIAN (despre care am raportat anterior), arătînd printre altele că POJAR MATEI care a făcut denunţurile calomnioase referitoare la agent către Vatican, a fost îndemnat să recurgă la astfel de mijloace de către preotul BEGU VASILE[13] din Bucureşti (cunoscut ca element afacerist şi duşmănos), însă a menţionat că personal nu crede nimic din cele afirmate de POJAR MATEI. În afară de aceasta, s-a arătat mulţumit şi a fost de acord cu atitudinea agentului în ce priveşte colaborarea sa cu Departamentul Cultelor.
În pauzele sesiunii, agenţii „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” s-au întreţinut cu preotul profesor TOCĂNEL PETRU[14] şi MĂRGINEANU (cunoscuţi ca fiind ostili regimului, fugiţi din ţară înainte de 23 august 1944). Aceştia, fiind franciscani, s-au interesat de unii preoţi din Moldova care au făcut parte din acest ordin, acuzînd pe vicarul PLEŞCA PETRU[15] din Iaşi că a militat pentru secularizarea preoţilor călugări, desfiinţînd în felul acesta ordinul franciscan. Li s-a arătat însă că PLESCA PETRU este învinuit pe nedrept deoarece ordinele călugăreşti au fost desfiinţate de stat şi nu de un preot.
La o altă convorbire avută de cei doi agenţi cu preoţii menţionaţi, a participat şi BONAVENTURA MORARIU[16], emigrat din Romînia în Italia încă din 1930, care le-a oferit cărţi cu caracter religios dintre care, unele scrise de el personal.
Agentul „Matei Popescu” într-una din discuţiile avute cu TATU ŞTEFAN a fost informat de către acesta că anul trecut papa i-a dat un inel de aur pentru a-l trimite prin cineva episcopului HOSSU IULIU din R.P.R. TATU ŞTEFAN, după spusele sale, l-a încredinţat unei doamne dar aceasta văzînd controlul sever la vamă, l-ar fi aruncat pe fereastra vagonului, fiind nevoit să cumpere un alt inel, pe care a vrut să-l trimită prin „Matei Popescu”. Agentul a refuzat arătînd lui TATU ŞTEFAN că inelul este o valoare care trebuie declarată la vamă.
În continuarea aceleiaşi discuţii, TATU ŞTEFAN a relatat că – după cît ştie el – Vaticanul ar fi dispus să ia legătura cu statul nostru pentru a reglementa iniţial problemele legate de ritul latin, fără să abordeze deocamdată problema bisericii greco-catolice.
Agenţii „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost invitaţi să facă o vizită episcopului CRISTEA[17] (greco-catolic, emigrat din ţară înainte de 23 august 1944). Acesta s-a interesat de situaţia greco-catolicilor din ţara noastră, a unor episcopi foşti greco-catolici, însă nu a condamnat nici preoţii şi nici credincioşii care au trecut la ortodoxie, spunînd că situaţia acestora trebuie înţeleasă.
Într-una din zile agenţii „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost recomandaţi de către DELL MESTRI cardinalului KÖNIG[18] din Viena şi cardinalului FRRIYS[19] din Köln, cunoscuţi că se ocupă cu „ajutorarea bisericilor din răsărit” prin intermediul societăţii internaţionale „Caritas”.
Acestei invitaţii a răspuns numai agentul „Kiss Nicolae” care din afirmaţiile sale ar fi prezentat o situaţie reală a bisericii catolice din R.P.R., cardinalii respectivi promiţînd că vor căuta să trimită în ţară bani şi cărţi pentru ajutorarea preoţilor şi a călugăriţelor de la clauzura Agnes.
Între altele, cardinalul KÖNIG a spus agentului „Kiss Nicolae” că anul trecut a vrut să vină în vizită în R.P.R. ca persoană particulară, însă i s-a refuzat viza. El este totuşi hotărît ca în anul viitor să solicite din nou viza pentru intrarea în R.P.R., sperînd că ajuns în ţară va contribui în mod rodnic la reglementarea bisericii din Romînia, aşa cum a făcut în Ungaria şi Iugoslavia.
Agentul „Matei Popescu” a primit la hotel vizita preotului CLINICI (preot originar din Craiova, semnalat că adoptă o atitudine favorabilă ţării noastre), care în convorbirea avută a apreciat pozitiv colaborarea între biserică şi stat. Aşa după cum arată agentul, el este singurul dintre preoţii romîni care ţine contactul cu ambasada R.P.R. la Roma, lucru cunoscut de altfel şi la Secretariatul de Stat al Vaticanului, unde CLINICI are legături prin episcopul DELL AQUA (?) şi alţi prelaţi.
În afară de preoţii menţionaţi că au contactat şi discutat cu „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae”, aceştia au fost vizitaţi şi de episcopul iugoslav PICHLER din Bania Lucea(sic!)[20], care i-a condus la preotul BAYER, conducătorul societăţii de ajutoare „Caritas” din Roma. Acesta le-a comandat odăjdii la o croitorie a societăţii şi le-a oferit cîte 150.000 de lire italiene - în contul societăţii „Caritas”. În discuţiile purtate, agenţii au stabilit că această societate „ajută” foarte mult materialiceşte clericii catolici în special din Africa şi Asia.
La cîteva zile de la această vizită, ambii agenţi au fost contactaţi de directorul general al societăţii „Caritas”, călugărul premonstatens[21] – PAULAI – cu reşedinţa la Viena, care a discutat cu „Matei Popescu” posibilitatra trimiterii unor ajutoare băneşti şi obiecte religioase în R.P.R., cerînd să i se indice adresele unor preoţi care au nevoie de acest sprijin. Agentul însă a răspuns că situaţia preoţilor din R.P.R. este bună şi nu cunoaşte vreunul dintre ei să aibă nevoie de ajutoare. În continuarea discuţiilor, PAULAI a căutat să asigure pe „Matei Popescu” că ajutoarele pe care ei le trimit şi vor să le mai trimită, nu urmăresc nici un scop politic. La despărţire PAULAI a dat fiecărui agent suma de 200 dolari pentru eventualele nevoi tot în contul societăţii „Caritas”, iar din poziţia lui a rezultat că nu renunţă la ideea trimiterii în R.P.R a unor „ajutoare” băneşti şi cărţi bisericeşti pentru diverşi clerici catolici.
Atît în contactele oficiale cît şi cele neoficiale, agenţii „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” din convorbirile pe care le-au avut, au stabilit cu certitudine, că unii preoţi şi călugări catolici care au venit în ţara noastră ca turişti, cum sînt WEBER OTTO din Austria şi călugărul MANTERNACH KURT PETER – BONIFACIUS din Belgia, la înapoiere au înaintat Vaticanului rapoarte eronate referitoare la situaţia cultului catolic din ţara noastră, pe care le-au întocmit în urma informaţiilor culese de la elementele duşmănoase contactate în R.P.R.
În timpul şederii la Roma, agenţii „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” au fost invitaţi la Ambasada R.P.R. unde au luat legătura cu tov.[arăşul] STAN.
După ce au discutat unele probleme de ordin general, tov.[arăşul] STAN i-a întrebat pe ambii agenţi, dacă la plecarea din ţară nu li s-a spus să se adreseze lui cu orice problemă şi că-i pot încredinţa corespondenţa adresată M.A.E.
Deoarece numai agentul „Matei Popescu” primise această indicaţie din partea noastră prezentînd mai multă garanţie (lucru pe care de altfel îl ştiau şi organele Dir. I-a), agenţii au arătat că nu au cunoştinţă de astfel de probleme. „Matei Popescu” nu putea confirma că la plecare i s-au dat informaţii ca la necesitate să ia legătura cu tov.[arăşul] STAN, deoarece fiind prezent şi agentul „Kiss Nicolae” se putea desconspira.
În discuţiile purtate, tov.[arăşul] STAN a arătat celor doi agenţi că în muzeul Vaticanului există o copie a Columnei lui Traian, făcută de profesorul romîn PANAITESCU, rugîndu-i pe „Matei Popescu” şi „Kiss Nicolae” să se intereseze cum ar putea statul romîn să intre în posesia acestei opere.
Cei doi delegaţi luînd legătura cu CASAROLLI, i-au arătat că Vaticanul ar face un gest frumos dacă ar pune la dispoziţia R.P.R. copia Columnei lui Traian. Acesta însă a replicat că opera în cauză ocupă în muzeele Vaticanului mult spaţiu de care Vaticanul ar avea nevoie, deoarece se compune din 240 blocuri de beton armat, însă nu pot întreprinde o astfel de acţiune întrucît nu există o legătură oficială între Vatican şi Ambasada R.P.R. din Roma.
La plecarea din Roma agenţii au mai purtat discuţii cu unii prelaţi, fără însă să rezulte ceva deosebit.
Din informaţiile celor doi agenţi a rezultat că în tot timpul şederii lor la Roma şi Vatican nu au constatat încercări de acte de provocare la adresa persoanelor lor sau a ţării noastre. Dimpotrivă, agenţii au remarcat atenţia şi atitudinea respectuoasă cu care au fost trataţi precum şi surprinderea unora care fiind greşit informaţi asupra situaţiei libertăţilor religioase din ţara noastră, luînd cunoştinţă de realitate – din expunerile agenţilor – au rămas impresionaţi.
Analizînd comportarea celor doi agenţi pe perioada deplasării lor la Conciliul II Vatican, se desprind şi unele încălcări ale instructajului primit şi liniei de conduită ce li s-a stabilit la plecare.
Astfel, agentul „Kiss Nicolae” s-a dovedit preocupat de stabilirea unor relaţii cu elemente maghiare, în special delegaţi la sesiunea Conciliului, în mijlocul cărora se simţea deosebit de bine.
Acesta a compus de altfel şi o poezie în limba maghiară, avînd ca temă vizita la papa, pe care a expediat-o din Roma unui periodic catolic maghiar din Budapesta cu toate că „Matei Popescu”, aşa după cum raportează, l-a sfătuit să nu facă acest lucru.
Ambii agenţi încălcînd instructajul primit s-au dovedit interesaţi în stabilirea unor relaţii cu persoane particulare de la care şi-au permis să primească sume de bani şi cadouri, cu toate că sumele de bani pe care le-au primit de la Secretariatul Vaticanului le ajungeau cu prisosinţă.
De asemenea, cu toate că instructajul făcut impunea ca agenţii să fie pe cît posibil împreună în toate împrejurările, astfel încît să asigurăm controlul comportării şi atitudinii pe care o dovedeşte unul sau altul faţă de persoanele cu care vin în contact, totuşi din relatările agenţilor nu rezultă că aceştia să fi respectat aceste indicaţii.
Pentru abaterile comise de la linia de conduită şi indicaţiile cu care a fost instruit, agentul „Matei Popescu” a fost observat (sic!) şi urmează ca asemenea observaţii să se facă şi agentului „Kiss Nicolae”.
Ţinînd seama de interesul pe care-l prezintă pentru munca noastră unele din persoanele ce au contactat cei doi agenţi la Roma şi Vatican, aceştia urmează să ne prezinte informaţii amănunţite asupra persoanelor respective.
ŞEFUL SERVICIULUI
(ss) Mr. Iancu Constantin
LOCŢ.[IITOR] ŞEF DIRECŢIE
(ss) Col. Olimpiu Andrei.
2 ex. MI/KC.
ACNSAS, R 311941, ff. 42-51



[1] Document dactilografiat.

[2] Pamfil Carnaţiu (* 17 octombrie 1919 în localitatea Cisteiu de Mureş, jud. Alba, în Arhieparhia Greco-Catolică de Făgăraş şi Alba Iulia - † 7 septembrie 2009 la Roma). Pamfil Carnaţiu a fost redactor al emisiunilor programului în limba română de la Radio Vatican şi şef al redacţiei române. A urmat cursurile Colegiului Pontifical Pio Romeno, în 1945 a fost hirotonit preot unit, după instalarea regimului comunist nu s-a mai întors în ţară.

[3] Guido del Mestri (* 13 ianuarie 1911 în fostul oraş austro-ungar Bania Luca, † 2 august 1993 la Nürnberg, în Germania). Pînă la obţinerea titlului de cardinal, Del Mestri a fost diplomat al Vaticanului, a lucrat ca secretar la Nunţiatura Apostolică din Bucureşti, fiind expulzat din ţară în 1950, după întreruperea relaţiilor diplomatice între România şi Sfîntul Scaun, în iulie 1948, Nunţiu Apostolic în Germania, 1974-1984. Între anii 1962 şi 1965 a participat la lucrările Conciliului Vatican II.

[4] Matias Pojar (* 1912 la Iacobeni, Suceava - † 1978), a fost arestat în perioada anilor 1950 (cf. Ioan Bota /  Cicerone Ioniţoiu, Martiri şi mărturisitori ai bisericii din România (1945-1989), prefaţă de Doina Cornea, Editura Viaţa Creştină, Cluj, 2001, p. 214; Mircea Remus Birtz / Manfred Kierein, Alte fărâme din prescura prigoanei, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010.)

[5] Florian Müller, născut la Caramurat (azi Mihai Kogălniceanu) în Dobrogea, a studiat teologia la Bucureşti şi la Münster, profesor la Seminarul din Bucureşti şi spiritual la Institutul "Sfânta Maria" (Doamnele Engleze) de pe strada Pitar Moş, a plecat în 1949 din România, împreună cu multe călugăriţe. A adunat numeroase documente legate de biografia episcopului de Iaşi, Anton Durcovici (* 17 mai 1888, Bad Deutsch-Altenburg, Austria - † 11 decembrie 1951, în penitenciarul din Sighet), despre care a şi scris. Müller a murit la vârsta de 90 de ani, pe data de 7 aprilie 2000 [cf. „A trecut la Domnul: Mons. dr. Johannes Florian Müller“, în: Lumina Creştinului, Serie nouă, anul XI, aprilie 2000, nr. 4 (124)].

[6] Ernst Haik, preot (* 1908 - † 1980). (Cf. Erich Beck, Bibliografie zur Kultur und Landeskunde der Bukowina. 1991-1995, Harrasowitz, Wiesbaden 2006).

[7] Cardinalul Agostino Casaroli (* 24 noiembrie 1914 la Castel San Giovanni, din Italia, † 9 iunie 1998 la Roma), diplomat al Vaticanului şi apoi ministrul de extrene al statului papal. El este considerat drept arhitectul acelei “Ostpolitik” promovată de Vatican sub Papii Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea.

[8] Áron Márton (* 28 august 1896 la Sândominic, † 29 septembrie 1980 la Alba Iulia), etnic maghiar, episcop catolic de Alba-Iulia, arestat în iunie 1949, eliberat la 1 ianuarie 1955, apoi pînă în noiembrie 1967 domiciliu obligatoriu la Alba Iulia. În anul 1999 muzeul Yad Vashem din Ierusalim i-a conferit post mortem titlul „drept între popoare“, cinstindu-l astfel pentru sprijinul pe care l-a acordat evreilor prigoniţi în perioada regimului profascist ungar - instaurat după 1940 şi în Ardealul de Nord ocupat de către Ungaria.

[9] Iosif [Josef sau Joseph] Schubert (* la 6 iulie 1890 la Bucureşti, † la 4 aprilie 1969 la München), episcop clandestin de Bucureşti, condamnat în cadrul procesului intentat “lotului Pacha”, în 1951, la închisoare pe viaţă, eliberat în 1964, apoi domiciliu obligatoriu în localitatea Timişul de Sus, refuză să colaboreze cu autorităţile comuniste şi nu recunoaşte ierarhia catolică instalată la Bucureşti de către regimul comunist (Traian Iovanelli, Francisc Augustin), după dizolvarea forţată a vechilor structuri administrative arhidiecezane. În 1968 i se permite să emigreze în Germania.
Arhiepiscopia romano-catolică de Bucureşti a fost condusă între anii 1924 şi 1948 de Alexandru Teodor Cisar (* 1880, Craiova - † 1954, București). Într-un alt proces, aceste a fost de asemenea condamnat. Cisar a murit pe data de 07 ianuarie 1954 la Bucureşti.
În locul lui Cisar, conducerea arhidiecezei a fost preluată de episcopul de Iaşi, Anton Durcovici. Şi acesta a fost arestat şi a murit la Sighet în 1951. A urmat episcopul clandestin Schubert. Apoi, între anii 1954 şi 1962 arhiepiscopia – practic desfiinţată – a fost condusă de Traian Şt. Iovanelli, apoi de Franz [Francisc] Augustin (ordinarius substitutus), pînă-n 1983. Deşi la începutul prigoanei anticatolice amîndoi au avut de suferit, ulterior ei au dat dovadă de o mare obedienţă, Augustin fiind integrat temporar chiar şi în structurile legislativalui. Cu încuvinţarea regimului Ceauşescu, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe 25 octombrie 1984 pe Ioan Robu (* 06 noiembrie 1944 în Târgu Secuiesc) în funcţie de episcop al Bucureştiilor; după prăbuşirea comunismului, pe date de 14 martie 1990, el a obţinut titlul unui arhiepiscop. Ioan Robu, care, împlinind 75 de ani, s-a pensionat în 2019. Succesorul celui care a condus Arhidieceza timp de 36 de ani a devenit Aurel Percă. Potrivit RFE, 11. 1. 2020, intronizarea a avut loc în ianuarie 2020. În 2019, Robu a pierdut procesul cu CNSAS în care a atacat decizia de necolaborare cu Securitatea, "supărat că aceasta conținea un preambul în care erau prezentate documente din care reieșea că a colaborat cu Securitatea regimului comunist".

[10] Iuliu Hossu (* 30 ianuarie 1885 la Milaș, † 28 mai 1970, București), episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, deținut politic, apoi, până la sfârşitul vieţii avea domiciliu obligatoriu în mănăstirea ortodoxă Căldărușani, în 1969 Papa Paul al VI-lea îl numeşte cardinal in pectore.

[11] Cardinalul Amleto Giovanni Cicognani (* 24 februarie 1883 la Brisighella, Italia - † 17 decembrie 1973 la Vatican), secretar al congregatiei pentru bisericile orientale, în 1961 numit în functia de secretar de stat.

[12] Filippo Dozzi a fost căsătorit cu arhitecta română, Alexandra Dozzi pe care Eraldo Pintore, inculpat în procesul „spionilor Vaticanului”, din 1951, a încercat s-o ajute să părăsească România. Alexandra Dozzi, în 1951, în vîrstă de 28 ani, a fost martoră în procesul intentat „lotului Pacha”, unde a declarat că Pintori i-a înmînat bani şi scrisori din partea soţului ei, Filippo, plecat în Italia. (Cf. „Procesul de la Tribunalul Militar Bucureşti“, ACNSAS, Dosar 15563, vol. 8, ff. 201-202; Willam Totok, Episcopul, Hitler şi Securitatea. Procesul stalinist împotriva »spionilor Vaticanului« din România, Polirom, Iaşi, 2008, pp.70, 278, 279, 333.)

[13] Vasile Begu (* 28 iunie 1915 la Piteşti - † 17 septembrie 1983, la Albbruck, în Germania), a studiat teologia la Bucureşti, fiind hirotonit preot catolic în 1938 la Bucureşti. Ulterior a fost arhivar al Arhidiecezei romano-catolice de Bucureşti, preot la Popeşti-Leordeni între 1946 şi 1973. Consilier al Arhiepiscopiei, 1947-1959, director al Casei de Pensii a cultului catolic, 1959-1961 (cf. Dănuţ Doboş [coord.], Catolicii din Popeşti-Leordeni. Istorie şi credinţă. Monografii, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti 2007, p. 100).

[14] Petru Tocănel (* 3 noiembrie 1911 la Barticeşti) a studiat teologia la Academia Teologică din Luizi şi la Facultatea Teologică Pontificală "Sfântul Bonaventura" din Roma, hirotonit preot la 4 aprilie 1937 la Roma, franciscan; a rămas la Roma, fost director al revistei Apollinaris a Institutului Utriusque Iuris. A publicat lucrari istorice dedicate catolicismului din România (cf. “Figuri Ilustre”, Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, http:// www. ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2006&numar=7&id=158, accesat 18. Aprilie 2012).

[15] Petru Pleşca (* 5 februarie 1905 la Fântânele Vechi, judeţul Iaşi - † 19 martie 1977, la Iaşi), episcop romano-catolic de Iaşi, studiul teologiei la Iaşi, Bucureşti şi la Colegiul "Bringole-Salle" din Genova (Italia), unde a fost hirotonit preot la 30 mai 1931. După ce s-a-ntors în România, preot la Bârgăuani şi Grozeşti. Între 1942 şi 1946 conduce seminarul din Iaşi. După arestarea celor doi ordinarii substituti - preoţii Gheorghe Peţ şi Wilhelm Clofanda -, la 11 martie 1951, preia conducerea Diecezei de Iaşi în calitate de ordinarius substitutus. În 1965, în ultimul an al lucrărilor Conciliului Vatican II, a asistat la conciliu în calitate de expert. Papa Paul al VI-lea a dispus să fie consacrat de către cardinalul Confalonieri, la 16 decembrie 1965, la Roma, ca episcop titular de Voli. A fost înmormîntat la Grozeşti-Oituz, unde circa 3 decenii, a fost preot. (cf. "Păstorii care au condus Dieceza de Iaşi", Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, http:// www. ercis.ro/dieceza/index.asp?pastori=plesca, accesat 18 aprilie 2012; Martin Wolters, Die Apostolische Nachfolge, http:// www. apostolische-nachfolge.de/rumaenien.htm, accesat 18 aprilie 2012.)

[16] Bonaventura Morariu (* 18 mai 1886, la Hălăuceşti  - † 10 mai 1967, la Roma), a studiat teologia la Roma, devenind preot în 1908(cf. “Figuri ilustre", Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, http://  www.  ercis.ro/ lumina/numar.asp?an=2006&numar=8&id=179, accesat 18 aprilie 2012).

[17] Vasile Cristea (* 24 februarie 1906, comuna Șomoștelnic, Târnava-Mică - † 17 ianuarie 2000, Roma), preot unit; între anii 1960-1987 a avut funcția de episcop pentru românii greco-catolici din diaspora. A părăsit România în 1946, refuzînd în 1948 sa depună juramîntul faţă de R.P.R., asemenea clericului unit, Aloisie Tăutu, activînd la Roma.

[18] Franz König (* 3  august 1905 în Warth bei Rabenstein - † 13 martie 2004 la Viena), cardinal, a fost între 1956 şi 1985 arhiepiscop catolic de Viena. În timpul Conciliului König a sprijinit aripa reformiştilor, a pledat pentru apropierea de blocul răsăritean şi a întreţinut contacte cu clerici din România.

[19] Probabil se referă la cardinalul Josef Frings (* 6 februarie 1887 la Neuss - † 17 decembrie 1978 la Köln) care a fost arhiepiscop catolic de Köln.

[20] Alfred Pichler (* 1913 – † 1992), episcop catolic în dieceza Bania Luca (Бања Лука).

[21] Corect: premonstratens. Este vorba despre ordinul premonstratens, întemeiat în 1120 de Norbert von Xanten.

***


[4. August 1965. „Lörincz“ aus Temeswar berichtet seinem Führungsoffizier Major Ioan Bella über einen Besuch bei Joseph Schubert, in Timişul de Sus /Obertömesch, wo der Geheimbischof nach der Entlassung aus der Haft 1964 seinen Zwangaufenthalt hatte, und dessen schlechte Meinung über den vom Regime eingesetzten Leiter des Bukarester Erzbistums, Franz Augustin] 

[4 august 1965. „Lörincz“ din Timişoara relatează ofiţerului său de legătură, maiorul de Securitatet Ioan Bella, într-o notă despre atitudinea lui Iosif Schubert, care după ieşirea din puşcărie, în 1964, avea domiciliu obligatoriu în localitatea Timişul de Sus, despre o vizită la episcopul clandestin şi despre părerea acestuia despre Francisc Augustin, „conducătorul“ abuziv al arhidiecezei de Bucureşti agreat de către regimul comunist] 



ACNSAS, I 259075, vol. 2, ff. 27-28
***



[16. Mai 1958. Aus der Tätigkeit des Temeswarer Securitateoffiziers, Paul Sterescu, Mitwirkender an der Repression gegen die Kirchen, der 2011 in einer in Deutschland erscheinenden Zeitung einfach als „ehemaliger Anwalt, der im Vorstand der Jüdischen Gemeinde sitzt“, vorgestellt wird]

[16 mai 1958. Din activitatea ofiţerului de Securitate, Paul Sterescu, implicat în represiunea contra bisericilor, prezentat într-un ziar ce apare în Germania drept un fost avocat care în 2011 făcea parte din conducerea comunităţii locale evreieşti din Timişoara]

M.A.I.
Dir. Reg. TIMIŞOARA

SE APROBĂ

HOTĂRÂRE

De deschidere a dosarului individual asupra preotului gr. cat. Dr. Brînzeu Nicolae

I. DATE DE IDENTIFICARE:

Dr. Brînzeu Nicolae, născut la data de 17 august 1883, în
com. Corveşti - Alba, fiul lui Ioan şi Maria, de naţionalitate şi cetăţenie romînă, cu domiciliul în oraşul Lugoj, str. Dobrogeanu Gherea nr. 18, ca studii are doctoratul în teologie, de profesie preot gr. cat., în prezent pensionar.
Activitatea politică / în prezent / neîncadrat.

Activitatea politică / în trecut / a fost membru al partidului Goga-Cuza în cadrul cărui partid activează până în 1924.

Susnumitul în anul 1945 a fost reţinut deoarece a editat manuale şcolare religioase ce cuprindeau pasaje duşmănoase la adresa U.R.S.S. şi a orânduirii de stat socialiste.

II. CONTINUTUL PE SCURT A MATERIALELOR COMPROMIŢĂTOARE:

Din materialele verificate ce le posedăm asupra lui Brînzeu Nicolae, rezultă că în cadrul cultului greco-catolic, a deţinut funcţia de canonic şi prepozit major al episcopiei greco-catolice din Lugoj, activând în această calitate până în 1948 când s-a produs actul unificării bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă.

Cu această ocazie acesta a refuzat trecerea la ortodoxism, punându-se pe poziţie de rezistenţă, îndemnând credincioşii şi preoţii la rezistenţă.

La 29 dec. 1948, pentru activitatea sa pe linia rezistenţei gr. cat. este reţinut şi încarcerat la penitenciarul Sighet. Ulterior în 1952 este trimis cu D.O. în oraşul Călăraşi, iar în 1953 este mutat cu domiciliul în oraşul Lugoj la vechiul său domiciliu, unde se găseşte şi în prezent.

Susnumitul venind acasă în Lugoj restabileşte legătura cu restul de preoţi greco-catolici rezistenţi ce sunt liberi atât în Lugoj, cât şi în alte localităţi, legături ce le menţine şi în prezent.
Printre legături mai deosebite are cu: Tiut Vasile, Sălăjanu Dumitru, Deciu Victor şi alţii din Lugoj. La fel are legături cu Dr. Armeanu Nicolae din Pricaz - Orăştie, urmărit de organele Reg[iunii] Hunedoara, pentru activitate clandestină greco-catolică.

În timp ce episcopii greco-catolici: Rusu, Hossu, Bălan se aflau la Curtea de Argeş, iar apoi la Mănăstirea Ciorogârla, întreţinea legături prin corespondenţă informând, prin aceste scrisori, episcopii despre situaţia cultului greco-catolic, trimite cărţi episcopului Bălan şi îl încurajează pentru menţinerea moralului /fotocopiile scrisorilor respective se găsesc la prezentul dosar/.

În ultimul timp s-au obţinut materiale asupra lui Brînzeu Nicolae de la agentul "Tudor Popa" din care rezultă că acesta continuă să se intereseze de repunerea în drepturi a cultului greco-catolic, precum şi faptul că întreţine legături cu elemente din străinătate.

Astfel cu nota din 21 martie 1958 agentul semnalează că Brînzeu i-a relatat că i se pare suspectă îngrijirea specială ce se acordă episcopilor gr. cat. şi că crede că este vorba de o repunere în drepturi a bisericii greco-catolice. După Brînzeu repunerea în drepturi urmează a se face în felul următor: episcopii greco-catolici ar putea fi încadraţi ca vicari arhierei lângă episcopiile catolice, ceea ce Roma ar aproba fără condiţii. În ceea ce priveşte preoţii rezistenţi, aceştia ar urma să  exercite în parohii rom. cat., fie după ritul rom. cat., fie după ritul gr. cat. În această problemă Brînzeu consideră că episcopii vor trebui să fie de acord şi să înţeleagă situaţia reală. Brînzeu este de părere că în această problemă să fie consultaţi cîţiva laici / academicieni / ca: Dr. Haţegan, Agârbiceanu şi alţii şi să facă totul pentru a se ajunge la orice compromis.

De asemeni Brînzeu mai spune că lichidarea bisericii gr. cat. este ordin de la Moscova. Acolo s-a redactat procesul-verbal care a ajuns la Patriarhie în Bucureşti fiind tradus de un basarabean ce lucrează acolo. Acesta a dat o copie de pe exemplarul tradus fostului episcop Aftenie, care l-a predat Nunţiaturii, iar aceasta, l-a rândul ei, l-a trimis la Roma. Acest basarabean - menţionează Brînzeu - este omul nostru.

La fel din materialul existent asupra susnumitului, confirmat şi de către ag. "Tudor Popa" cu nota din 21 martie 1958, rezultă că menţine legătura cu preotul gr.cat. Capros din Italia, cunoscut ca fost preşedinte al Comisiei Ajutorului Catolic pentru Refugiaţi, cu care are corespondenţă.

Dovezile neîndoielnice constau din: materialul informativ obţinut de la agentură, materiale de la Secţia "C" şi interceptarea corespondenţei.

III. CATEGORIA DE EVIDENTĂ OPERATIVĂ:

Din datele compromiţătoare reiese că desfăşoară activitate pe linia clandestinităţii greco-catolice şi întreţine legături suspecte cu elemente din străinătate cunoscute cu activitate duşmănoasă împotriva ţării noastre.
Urmează a fi luat în evidenţă operativă ca element activ cu activitate pe linia clandestinităţii greco-catolice.

PROPUNERI PENTRU DESCHIDERE:

În baza materialelor existente din care rezultă activitatea desfăşurată de Brînzeu Nicolae, propun deschiderea dosarului individual asupra acestuia.

Scopul deschiderii dosarului este de a stabili:

1. Calitatea pe care o are obiectivul în clandestinitatea greco-catolică, precum şi activitatea ce o desfăşoară pe această linie.

2. Legăturile acestuia cu elemente greco-catolice şi natura acestor legături, precum şi cu alte elemente.

3. Stabilirea naturii legăturii sale cu Capros din Italia, precum şi cu alte elemente, şi dacă eventual aceste legături nu sunt ţinute în scopul informării serviciilor de spionaj imperialiste despre situaţia de la noi din ţară.

Documentând astfel activitatea practică intenţiile duşmănoase pentru demascarea completă a acestei activităţii.

Redactat astăzi: 5 apr. 1958, în Timişoara, în 1 exemplar.

ŞEFUL BIROULUI IV
Lt. Maj. de Securitate
Ciucurel M[atei]

LUCRĂTOR OPERATIV
Lt. Maj. de Securitate
Bella I[oan]

ŞEFUL SERVICIULUI
Maior de Securitate
Sterescu P[aul]
Secţia "C".

LUCRĂTOR OPERATIV
Semnătură indescifrabilă

Înregistrat la data 16 mai 1958
Sub nr. 1085

ACNSAS, I 5150, ff. 2 ş.u.

Preluat din: Sergiu Soica, Nicolae Brînzeu şi dosarul din Arhiva CNSAS: Povestea unui eroism discret (Nicolae Brînzeu und die Akte aus dem CNSAS-Archiv. Die Geschichte eines stillen Heldentums), Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2013, pp. 76-80.



*



16.4. 2014:  Împăratul, capelanul şi Securitatea. 150 de ani de la întronarea împăratului Maximilian I al Mexicului şi povestea discreditării capelanului său bănăţean de către Securitate, în 1983, RFE, 16 aprilie 2014
Împăratul, capelanul şi Securitatea
150 de ani de la întronarea împăratului Maximilian I al Mexicului şi povestea discreditării capelanului său bănăţean de către Securitate, în 1983.
Augustin Weber
Augustin Weber

Multimedia

Audio
MĂRIMEA TEXTULUI 


În urma unor intervenţii ale Franţei, acum 150 de ani, în Mexic a fost întronat împăratul Maximilian I. (născut la 6 iulie 1832, Schönbrunn,
Ferdinand Maximilian de Austria (Litografie Joseph Kriehuber, 1854)Ferdinand Maximilian de Austria (Litografie Joseph Kriehuber, 1854)
Viena – decedat la 19 iunie 1867, la Querétaro, în Mexic). Ceremonia încoronării a avut loc pe data de 10 aprilie 1864.

Noul regim monarhic era îndreptat împotriva preşedintelui republican Benito Juárez (1806-1872). Acesta a încercat să scoată ţara din criza prin care a trecut în urma unui sîngeros război civil, să contracareze influenţa oligarhiei şi cea a clerului prin introducerea unor reforme, salutate de către populaţie. Din cauza situaţiei economice dificile, Mexicul a anunţat că nu va mai plăti datoriile faţă de Franţa, ceea ce a stîrnit mînia lui Napoleon al III-lea şi a dus la intervenţia directă contra regimului liberal mexican.

Arhiducele Maximilian de Habsburg era fratele împăratului austriac, Franz Iosif. La numai trei ani după instaurarea monarhiei în Mexic, niciodată recunoscută diplomatic de către Statele Unite, de pildă, forţele fidele lui Benito Juárez au reuşit să reacapareze puterea. Asta a însemnat nu numai epilogul scurtei aventuri monarhice şi prăbuşirea regimului de marionetă impus de către francezi, ci şi sfîrşitul vieţii lui Maximilian. Împreună cu mai mulţi ofiţeri fideli, împăratul detronat a fost judecat şi condamnat la moarte. Sentinţa a fost executată pe data de 19 iunie 1867.
De o soartă similară a scăpat, însă, capelanul lui Maximilian, preotul romano-catolic, Augustin Weber, născut la 6 septembrie 1833 în satul bănăţean, Sînpetru German.

Weber care a studiat teologia la Timişoara a activat ca preot în mai multe localităţi, iar în 1864 a acceptat postul de capelan la curtea lui Maximilian. După moartea violentă a împăratului s-a întors în Banat.

În ultimii săi ani de viaţă a fost preot la Săcălaz, o localitatea situată în vecinătatea capitalei Banatului, Timişoara, unde a şi murit (pe 2 februarie 1909) şi unde a fost înmormîntat.

La începutul anilor 1980, cînd prigoana anti-catolică din România stalinistă, practic, a încetat, Adalbert Boroş (1908-2003), unul din episcopii hirotoniţi în clandestinitate, în 1948, a avut ideea să propună Vaticanului beatificarea lui Weber. Boroş fusese condamnat în 1951 cu lotul aşa zişilor „spioni ai Vaticanului”, ieşind din închisoare în 1964.

În literatura carcerală publicată după revoluţie în România, deseori, este menţionat şi Boroş. Ion Ioanid, de pildă, l-a suspectat în scrierea sa memorialistică „Închisoarea noastră cea de toate zilele” pe nedrept pe episcopul deţinut că ar fi un informator al poliţiei secrete. Dosarele în care Boroş fusese „lucrat” de Securitate (sub numele conspirativ de „Bartha”) dovedesc neverosimilitatea aserţiunii din cartea lui Ion Ioanid, pe care episcopul unit Ioan Ploscaru, şi el o victimă a stalinismului, o califică (în cartea „Lanţuri şi teroare”, 1994) drept „calomnie”.

Pagină din nota de analiză a Securității (Sursă: ACNSAS, I 259075, vol. 5 ff. 225-226).
Pagină din nota de analiză a Securității (Sursă: ACNSAS, I 259075, vol. 5, ff. 225-226).
La începutul anilor 1980, Boroş a avut ideea să creeze la Săcălaz un loc de pelerinaj, legat de persoana lui Augustin Weber. Aflînd de această intenţie, Securitatea imediat a intervenit şi a pus la cale o acţiune de discreditare a lui Augustin Weber cît şi a lui Boroş.

Într-o „notă de analiză”, din data de 22 iunie 1983, întocmită de ofiţerul de Securitate care se ocupa de „problema bisericilor”, Roland Vasilevici, se subliniază că „intenţia lui Boroş a fost contracarată, Weber fiind declarat un aventurier neserios, cu care nu se poate mîndri biserica”.



La această acţiune, care, în ultimă instanţă, a reuşit, au participat numeroşi colaboratori ai Securităţii care au primit şi sarcina să-l discrediteze pe Boroş. Unul dintre colaboratorii Securiăţii („Balogh”), descris în materialul citat ca „o personalitate de prestigiu în lumea catolică şi conducător al unui ordin călugăresc”, chiar sugerează Securităţii ca în acţiunea de compromitere a lui Boroş acesta să fie prezentat ca un „dereglat psihic”.

În ultimă instanţă, colaboratorul „Balogh” - care urma să plece la Roma - a primit sarcina să răspîndească această calomnie a lui Boroş şi la Vatican. În ce măsură s-a achitat „Balogh” de această sarcină în timpul misiunii sale externe nu se poate afla din dosarele studiate în arhiva CNSAS.

***

William Totok, Der Kaiser, der Kaplan und die Securitate. Vor 150 Jahren wurde Kaiser Maximilian I. von Mexiko inthronisiert / Seinen Banater Kaplan diskreditierte die Securitate, in: ADZ (BZ), 10. Mai 2014, S. VI.

***



RFE, 1.4. 2015


Fără ură şi pătimire (I)

Amintirile preotului iezuit Mihai Godó (n. 25. 9. 1913, Dorobanţi – m. 26. 9. 1996, Sîntana).


Multimedia

Audio


În ultimul sfert de veac de la căderea comunismului au apărut nenumărate scrieri memorialistice în care foşti deţinuţi politici relatează despre anchete, procese şi supliciul din timpul detenţiei. Deseori, persoanele trecute prin malaxorul justiţiei staliniste sunt tentate de a prezenta anumite aspecte din propria lor biografie dintr-o perspectivă aburită de subiectivism resentimentar şi pătimaş. Nu lipsesc nici exagerările, eroizările, legendele din recluziune, sincretismul imanent folclorului penitenciar, confuzii şi date istorice eronate. Toate aceste aspecte se întîlnesc, deseori, şi în mărturiile orale care în niciun caz nu pot constitui un izvor absolut şi sigur pentru istorici sau publicişti (care de multe ori nu verifică autenticitatea relatărilor şi nici nu caută dovezi documentare existente în arhive, inclusiv în arhiva CNSAS din Bucureşti).
Pentru unii memorialişti, amintirile sunt un soi de auto-terapie tîrzie, pentru alţii ele sunt transformate conştient într-o răfuială şi răzbunare verbală cu reprezentanţii unui sistem politic sau personaje neagreate. Pentru o a treia categorie, aceste scrieri sunt convertite în vehicole ideologice şi justificări pentru răspîndirea unor concepţii tributare legionarismului, de care niciodată nu s-au distanţat.
O excepţie salutară şi binevenită în acest context al literaturii memorialistice, de obicei, necomentate, care a invadat piaţa, este cartea preotului catolic iezuit, Mihai Godó. Titlul bombastic şi falnic al cărţii, „Iezuit. Nu cîinele comuniştilor”, apărută la Oradea, nu aparţine autorului, ci prefaţatorului ediţiei, Iulian Budău. De la el, cititorul află că volumul este rezultatul unor convorbiri înregistrate şi apoi transcrise.
Din portretul lui Godó, schiţat în prefaţă, se desprind trăsăturile unui om extrem de modest, curajos, deschis, nedogmatic şi adversar al oricăror forme de naţionalism militant. (Astfel, în timpul detenţiei, el este confruntat cu antisemitismul legionarilor, remarcînd că aceştia îi „detestau pe evrei” şi „pe unguri îi duşmăneau”, ceea ce în opinia lui nu se împăca cu creştinismul lor afişat la tot pasul – p. 123.)
Ceea ce povesteşte Mihai Godó confirmă această caracterizare sumară din prefaţă a unui cleric nedispus să facă vreun compromis şi care, aproape cu naivitate, aşteaptă acelaşi lucru şi de la ceilalţi oameni, în primul rînd, de la confraţii săi preoţi.
În prima parte a amintirilor sale, Mihai Godó povesteşte despre copilăria sa dintr-un sat bănăţean, despre familie, despre studiile sale, despre război şi, fără imbolduri militante, despre credinţa sa. Cu o sinceritate dezarmantă, relatează cum s-a îndrăgostit, deşi acest fapt contravine dogmelor celibatului pe care preoţii catolici trebuie să le respecte.
În partea a doua a memoriilor sale, Godó, care a intrat în ordinul iezuiţilor, relatează despre prigoana declanşată împotriva catolicilor din România, anii petrecuţi în detenţie cît şi despre şicanele din perioada Ceauşescu.
(Va urma.)
Mihai Godó, Iezuit. Nu cîinele comuniştilor. Surîsul nedeţinutului, traducere de Claudia Budău, prefaţă de Iulian Budău, SJ, Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 191 pp.
Pe aceeaşi temă:
Rafael Haag (1895-1978) - biografia exemplară a unui iezuit român, RFE, 07. 8.2010.
În Săptămîna Patimilor despre patimile trecutului. Preotul iezuit din Bucureşti, Cornel Chira şi confraţii săi Xaveriu Haider şi Hieronymus Menges sunt cei trei, care în pofida torturilor, au refuzat să răspundă sistematic la întrebările torţionarilor, RFE, 20.4. 2011.
Securitatea şi Vaticanul (1). 50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea, RFE, 2. 5. 2012; (II), RFE, 9.5. 2012; (III), RFE, 16.5. 2012;
Addenda
Materiale inedite din arhiva Securităţii
[28 mai 1953. Proces verbal dactilografiat, redactat de către lt. Constantin Marin în urma anchetării a 12 persoane arestate – 1. Menges Heronim, 2. Montani Silvia, 3. Silvia Placa, 4. Luci Florei, 5. Gunciu Iosif, 6. Augustin Francisc, 7. Haider Xaveriu, 8. Asaftei Andrei, 9. Castel Elisabeta, 10. Ghica Vladimir, 11. Godo Mihai şi 12. Chira Cornel - care au fost judecate şi condamnate, în octombrie 1953, în „lotul Menges”, în care a mai fost încadrat şi dentistul 13. Sax Martin]
f. 2
Proces-Verbal
Încheiat astăzi 28 Mai 1953 – Bucureşti
Noi, Lt. de Securitate, MARIN CONSTANTIN, din M.S.S., încheind cercetările privind pe numiţii MENGES HERONIM, MONTANI SILVIA, Placa Silvia, Florei Luci şi alţii, vinovaţi de crimă de înaltă trădare de Patrie, şi diversiune, am constatat următoarele: 
[...]
f. 15
Fotografie în detenție (Foto: ACNSAS)
Fotografie în detenție (Foto: ACNSAS)
11. GODO MIHAI, născut la 25 Septembrie 1912, în Com. Dorobanţi, Regiunea Arad, fiul lui Andrei şi Maria, de cetăţenie şi naţionalitate română, preot călugăr iezuit, neîncadrat politiceşte, studii Academia de filozofie şi teologie, nu a făcut armata fiind scutit ca preot, de origine socială chiabur, nu a fost judecat sau condamnat, cu ultimul domiciliu în Gherla, Str. Bobâlna Nr. 8, Reg. Cluj (domiciliu obligatoriu), arestat la 18 Noembrie 1952.
Susnumitul în anul 1946 a trecut clandestin în Ungaria,mergând până la Budapesta, la superiorul iezuiţilor din Ungaria BORBEI STEFAN, căruia i-a făcut o dare de seamă despre activitatea lui în R.P.R.
În primăvara anului 1950, în urma instrucţiunilor primite de la episcopii Marton Aron şi Pacha Augustin a început să desfăşoare activitate duşmănoasă de instigare a preoţilor şi credincioşilor catolici împotriva conducerii bisericei recunoscute de stat şi a măsurilor luate de Ministerul Cultelor.
Ca mijloc de instigare a folosit circulara venită de la PACHA AUGUSTIN cu conţinut antidemocratic, pe care a multiplicat-o şi difuzat-o preoţlor cu care venea în contact.
f. 16
Fiind cu domiciliul obligatoriu în Gherla, a continuat activitatea duşmănoasă împotriva bisericei legale din Alba Iulia şi Bucureşti, arătând că acestea nu sunt recunoscute de VATICAN şi ca atare să nu se supună lor nici preoţii şi nici credincioşii.
A întocmit scrisori şi manifeste instigatoare şi calomnioase la adresa Regimului, pe care le-a difuzat prin ZAGYVA AURELIA preoţilor din Timişoara, Oradea şi alte localităţi.
În Noembrie 1952 a trimis pe ZAGYVA AURELIA cu material instigator la MENGES HERONIM, ştiind că acesta are legături cu VATICANUL.
A întreţinut legături cu o serie de călugăriţe din Satu Mare, printre careTALMACI ELISABETA şi Anunciata, cărora le-a trimis prin ZARVADI TEREZA, scrisori cu caracter instigator şi provocator, în felul acesta creind curente împotriva regimului nostru.
Faptele de mai sus sunt dovedite prin declaraţiile invinuitului, coroborate cu declaraţiile coinculpaţilor MENGES HERONIM şi CHIRA CORNEL şi prin declaraţiile martorilor ZAGYVA AURELIA, SIMCEAC MIHAI şi SZARVADI TEREZA – audiaţi în stare de libertate.
[...]
ACNSAS, P 1109, vol. 1, ff. 2-18 (aici ff. 2 şi 15-16).
[8 aprilie 1953. Interogatoriul dactilografiat al lui Mihai Godo efectuat de către anchetatorul lt. de Securitate Vasile Baner]
f. 266
Proces Verbal de Interogatoriu
Arestatul, Godo Mihai, născut la 25 Septembrie 1912 în com. Dorobanţi, Reg. Arad, fiul lui Andrei şi Maria, de profesie preot iezuit, cu ultimul domiciliu în Gherla Str. Bobâlna Nr. 8.

8 Aprilie 1953 – Bucureşti.
Interogatoriul a început la
ora 8,35’ şi s-a terminat la
ora 12,12’.
Întrebare:
Arată în continuarea procesului verbal din ziua de 7 Aprilie a.c., cine a luat parte la întrunire în afară de cei arătaţi?
Răspuns:
Nu răspund deoarece sunt lucruri bisericeşti.
Întrebare:
Ce aţi stabilit cu aceste întruniri?
Răspuns:
Nu răspund la această întrebare.
Întrebare:
De ce nu răspunzi?
Răspuns:
Nu pot declara motivul pentru care nu răspund.
Întrebare:
Ancheta constată că d-ta ai o poziţie nesinceră în anchetă, ce ai de spus?
Răspuns:
Nu răspund deoarece în aceste chestiuni sunt implicaţi şi alţii.
Întrebare:
CHIRA CORNEL în declaraţiile sale arată căci cu această ocazie aţi stabilit să întocmiţi un manifest subver-
f. 267
siv, ce ai de spus?
Răspuns:
Nu răspund.
Întrebare:
Dar cele spuse de CHIRA sunt adevărate?
Răspuns:
Nu răspund.
Întrebare:
Atunci CHIRA CORNEL minte?
Răspuns:
Nu dau declaraţie.
Întrebare:
Dar cele declarate de CHIRA CORNEL sunt confirmate şi de declaraţiile lui PALL FRANCISC.
Răspuns:
Nu răspund.
Întrebare:
CHIRA CORNEL este un om care ar putea să mintă?
Răspuns:
CHIRA CORNEL este un om care nu poate să mintă.
Întrebare:
Atunci spune adevărul când afirmă cele de mai sus?
Răspuns:
Nu vreau să răspund.
Întrebare:
De ce nu vrei să răspunzi, deoarece d-ta singur ai afirmat că el nu este un om care ar putea să mintă?
Răspuns:
Nu vreau să răspund.
Întrebare:
Dar d-ta mai sus dai un răspuns pozitiv, cum de acum nu vrei să răspunzi?
Răspuns:
Nu vreau să răspund.
Întrebare:
Care minte din doi, d-ta sau CHIRA?
f. 268
Răspuns:
Nu răspund.
Întrebare:
Eşti conştient când dai aceste răspunsuri?
Răspuns:
Sunt conştient când dau asemenea răspunsuri.
Întrebare:
Bine, atunci de ce nu observi contrazicerea d-tale în afirmaţii?
Răspuns:
Nu ştiu să dau răspunsul.
Întrebare:
Ai înţeles întrebarea pusă de anchetă?
Răspuns:
Da, am înţeles întrebarea pusă de anchetă.
Întrebare:
Nu cunoşti limba română în care trebuie să dai răspunsul?
Răspuns:
Cunosc limba română în care pot să dau răspunsul.
Întrebare:
Bine, atunci de ce nu vrei să dai răspunsul?
Răspuns:
Nu vreau să răspund.
Întrebare:
Ce aţi stabilit în legătură cu acest manifest subversiv?
Răspuns:
Nu vreau să răspund.
Întrebare:
Cine a redactat acest manifest subversiv?
Răspuns:
Eu am redactat acest manifest.
Întrebare:
Unde l-ai redactat şi cum?
Răspuns:
Acest manifest l-am redactat eu singur la Gherla, scris de mână, circa 4-5 exemplare pe care le-am difuzat prin
f. 269
preoţii care venau la mânăstire.
Întrebare:
Acesta este adevărul?
Răspuns:
Da, acesta este adevărul.
Întrebare:
Minţi, deoarece CHIRA CORNEL arată că acest manifest l-aţi primit de la franciscanii de la Dej. Ce ai de spus?
Răspuns:
Nu am primit.
Întrebare:
Atunci CHIRA minte?
Răspuns:
Nu dau declaraţie.
Întrebare:
Bine, dar faţă [de] cele afirmate de CHIRA CORNEL ce ai de spus?
Răspuns:
Nu răspund nimic.
Întrebare:
Când ai primit manifestul?
Răspuns:
Nu am primt manifestul.
Întrebare:
Care era scopul acestui manifest?
Răspuns:
Scopul acestui manifest era să arăt faţă de preoţii din România problema care trebuie să o aibă împotriva celor de la Alba Iulia, conducerea care era recunoscută de guvernul R.P.R.
Întrebare:
Prin cine ai difuzat d-ta aces manifest subversiv?
Răspuns:
Am difuzat acest manifest subversiv prin diferiţi preoţi şi călugări care veneau la Gherla.
Întrebare:
Care sunt aceste persoane?
Răspuns:
Numele lor nu-l declar.
f. 270
Întrebare:
De ce nu declari numele lor?
Răspuns:
Nu declar numele lor deoarece au venit la mine în chestie de conştiinţă şi a trăda numele lor, înseamnă trădarea de persoane cu care am lucrat, şi-mi este frică că vor fi arestate.
Întrebare:
Bine, dar sunt alte persoane care arată şi confirmă cele spuse de CHIRA?
Răspuns:
Nu răspund la această întrebare.
Întrebare:
De ce ar putea aceste persoane să fie arestate?
Răspuns:
Deoarece au luptat împotriva celor de la Tg. Mureş şi Alba Iulia, conducere bisericească care era recunoscută de Statul Român şi care luptă pentru pace. Pentru acest lucru ele ar putea fi arestate.
Întrebare:
Prin BORS FRANCISC ce ai trimis?
Răspuns:
Nu am trimis nimic prin BORS FRANCISC.
Întrebare:
Dar CHIRA CORNEL afimă că d-ta ai transmis manifestul prin BORS FRANCISC, ce ai de spus?
Răspuns:
Nu pot să răspund la această întrebare.
Întrebare:
Arată d-ta anchetei ce te determină să nu mai declari nimic în anchetă?
Răspuns:
Nu am să declar persoanele cu care am lucrat.
Am citit prezentul proces verbal cuvânt cu cuvânt şi am constatat că el corespunde în totul cu cele declarate de mine, îl susţin şi semnez.
(ss) GODO MIHAI
(ss) Anchetator, lt. de Securitate, Baner Vasile
ACNSAS, P 1109, vol. 3, ff. 266-270
Note:
Cornel Chira (1904-1953), a fost superiorul iezuiţilor din România, a murit în detenţie.
Hieronymus Menges (1910-2002) a fost ordinarius substitutus al diecezei de Bucureşti.
RFE, 8. 4. 2015 

Fără ură şi pătimire (II)

Amintirile preotului iezuit Mihai Godó (n. 25. 9. 1913, Dorobanţi – m. 26. 9. 1996, Sîntana).
Preotul Mihai Godo (Photo: ACNSAS)
Preotul Mihai Godo (Photo: ACNSAS)

Articole pe aceeaşi temă

Multimedia

Audio

„Vă rog să mă credeţi: teama arestării este mai rea decît certitudinea. Toţi credeau că sînt curajos, deşi sînt o fire temătoare.”(p. 113) Afirmaţiile laconice ale lui Mihai Godó, preot catolic, iezuit, sînt o dovadă în plus a modestiei memorialistului. Pe de altă parte, ele sînt şi o subapreciere a comportamentului său absolut curajos, în faţa anchetatorilor, rareori întîlnit în dosarele penale întocmite de securişti, în care astfel de atitudini sînt mai degrabă absente, decît documentate şi atestate de semnăturile victimelor.
Facsimil (ACNSAS, P 1109, vol. 12, f. 393)
Facsimil (IICCMER)
Mihai Godó, un filantrop cu harul unui cosmopolit catolic şi umanist, lipsit de acea habotnicie crispată a altor memorialişti, mînaţi de un spirit vindicativ, a fost arestat în 1952 şi apoi condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru înaltă trădare.
Godó a fost trimis în justiţie la ordinul direct al ministrului de interne, Alexandru Drăghici (cf. ACNSAS, P 1109, vol. 12, f. 393), fiind încadrat în aşa numitul „lot Heronim Menges”, compus din 13 persoane „vinovate de crimă de înaltă trădare de Patrie şi diversiune” (ACNSAS, P 1109, vol. 1, ff. 2-18).
Facsimil (ACNSAS, P 1109, vol. 12, f. 393)Facsimil (ACNSAS, P 1109, vol. 12, f. 393)
Arestării sale i-a premers domiciliul obligatoriu la Gherla, unde fuseseră concentraţi toţi iezuiţii din România. Aceştia s-au opus cu vehemenţă încercării autorităţilor comuniste de a rupe biserica romano-catolică de Roma şi de a crea o biserică autonomă naţională.
Biserica greco-catolică (unită) fusese suprimată în 1948 şi integrată forţat în Biserica ortodoxă. Clerul unit care s-a opus „reîntregirii” a fost închis. O soartă similară a avut-o şi ierarhia superioară romano-catolică, acuzată de spionaj în favoarea Vaticanului şi de trădare.
Într-un referat al Securităţii, din 1953, sînt sintetizate activităţile „duşmănoase” ale lui Godó, care a răspîndit circulara unui episcop în care li se cere preoţilor şi credincioşilor să boicoteze pe clericii colaboraţionişti care au încercat să rupă biserica de Roma, adică de centrul ei spiritual şi de Papă.
Refuzul lui Mihai Godó din timpul anchetei, de a furniza informaţii care ar fi putut afecta alte persoane, este consemnată şi în rechizitoriul procuraturii. Tot acolo se menţionează faptul că apelul său către catolici de a nu colabora erau considerate acte grave de „subminare a regimului de democraţie populară” (a se vedea documentul din addenda).
Mihai Godó a ispăşit cei zece ani la care fusese condamnat, fiind eliberat în noiembrie 1962.
În memoriile sale povesteşte cu seninătate şi umor cum a decurs reîncadrarea sa în structurile bisericii, despre locurile pe unde a poposit ca preot cu cazier politic şi despre monitorizarea din partea Securităţii.
Ca preot la Băile Herculane, autorităţile îi înscenează, în 1979, o acţiune penală, acuzîndu-l de speculă. (Godó, care a reuşit să atragă mulţi credincioşi la biserica în care slujea, a  confecţionat rozarii pe care le vindea.) În urma scandalului internaţional, provocat de arestarea preotului, după o reţinere de 15 luni, Godó a fost pus în libertate şi îşi poate relua activitatea pastorală în mai multe localităţi din apropierea Aradului. Se va stinge în 1996.
Mihai Godó, Iezuit. Nu cîinele comuniştilor. Surîsul nedeţinutului, traducere de Claudia Budău, prefaţă de Iulian Budău, SJ, Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 191 pp.
Pe aceeaşi temă:
Rafael Haag (1895-1978) - biografia exemplară a unui iezuit român, RFE, 07. 8.2010.
În Săptămîna Patimilor despre patimile trecutului. Preotul iezuit din Bucureşti, Cornel Chira şi confraţii săi Xaveriu Haider şi Hieronymus Menges sunt cei trei, care în pofida torturilor, au refuzat să răspundă sistematic la întrebările torţionarilor, RFE, 20.4. 2011.
Securitatea şi Vaticanul (1). 50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea, RFE, 2. 5. 2012; (II), RFE, 9.5. 2012; (III), RFE, 16.5. 2012;
Addenda
Materiale inedite din arhiva Securităţii
[29 iulie 1953. Fragmente privindu-l pe Mihai Godo din rechizitoriul procurorului militar, lt. maj. Ion Ungureanu, din Bucureşti, întocmit „lotului Menges”]
f. 2
R.P.R.
PROCURATURA MILITARĂ TERITORIALĂ
- Bucureşti -
Dosar No. 4563/953 – 4632/53
RECHIZITOR
No. 1463/din 29 Iulie 1953
Noi, Lt. Maj. de Justiţie UNGUREANU ION, Procuror Militar Ajutor, din Procuratura Militară Teritorială Bucureşti.
Examinând actele dosarului privitor pe:
[...]
f. 3
8. GODO MIHAI, născut la 25 Septembrie 1912, în comuna Dorobanţi, Regiunea Arad, fiul lui Andrei şi Maria, de cetăţenie şi naţionalitate română, preot călugăr iezuit, neîncadrat politic, studii are Academia de Filozofie şi Teologie, nu a făcut armata fiind scutit ca preot, de origine socială chiabur, judecat sau condamant nu a mai fost, cu ultimul domiciliu în Gherla, Str. Bobâlna, No. 8, în prezent arestat.
[...]
Constatăm următoarele
În fapt:
După eliberarea ţării noastre de către glorioasele Armate Sovietice poporul nostru muncitor răsturnând puterea exploatatorilor şi consolidând independenţa naţională a ţării noastre, cu ajutorul multilateral şi frăţesc al Uniunii Sovietice, construeşte bazele economice ale socialismului în scumpa noastră patrie.
Au apus pe vecie vremurile când ţara noastră era o semicolonie a capitalului internaţional când dezvoltarea ei economică era stabilită la Paris sau Berlin, la Londra sau Washington, când principalele bogăţii ale ţării erau jefuite de trusturile străine.
S-a înfăptuit ţelul pentru care poporul nostru a dus lupte seculare, a prins viaţă visul marilor patrioţi.
Niciodată nu se va şterge din amintirea poporului nostru recunoştinţa nemărginită şi respectul cel mai profund faţă de poporul sovietic, faţă de vitezele sale forţe armate, care, sub conducerea gloriosului Partid Comunist al Uniunii Sovietice au salvat popoarele Europei şi Asiei de primejdia înrobirii fasciste şi şi-au vărsat sângele pentru eliberarea României şi altor ţări de sub jugul imperialist.
f. 4
După terminarea celui de al II-lea Război mondial, ţara noastră s-a încadrat în lagărul păcii, condus de Marea Uniune Sovietică.
Noua iniţiativă de pace a Uniunii Sovietice a determinat în cele mai largi cercuri din întreaga lume deplasări adînci în favoarea destinderii internaţionale, a rezolvării problemelor litigioase pe calea tratativelor, a dezvoltării relaţiilor de afaceri între ţări.
O mare victorie a lagărului Păcii şi democraţiei o constituie încheerea armistiţiului din Coreea.
Această victorie demonstrează că, voinţa de pace a popoarelor a devenit o forţă atât de mare, încât până şi cei mai înverşunaţi duşmani ai păcii sunt siliţi să bată în retragere în faţa ei.
[...]
Încercând să împiedice opera de consolidare a păcii forţele agresive după eşecul aventurii fasciste de la Berlin, sunt preocupate în cel mai înalt grad de „războiul rece”, de organizarea provocărilor internaţionale, de activitatea subversivă în ţările lagărului democratic.
Cu dolarii alocaţi din bugetul de stat al Statelor Unite ale Americii, sunt recrutaţi din drojdia societăţii, bande diversioniste, se încearcă să se paraşuteze pe teritoriul ţării noastre sabotori şi terorişti.
Aceasta rezultă şi din procesele de sabotaj diversioniste, spionaj, teroriste, judecate anterior precum şi din piesele acestui dosar care scot la iveală în mod indubitabil, scopul imperialiştilor de a submina munca paşnică a poporului nostru.
În vederea înfăptuirii planurilor lor sângeroase îndreptate împotriva sutelor de milioane de oameni paşnici din întreaga lume, vârfurile conducătoare, îngropate până peste cap în mocirla pământeştilor afaceri de bancă şi de bursă, folosesc cu neruşinare locurile pe care le ocupă pentru mârşavele lor interese în acţiuni provocatoare împotriva mişcării mondiale a partizanilor păcii.
Vaticanul, centrul întregii organizaţii religioase catolice are strânse relaţii cu burghezia capitalistă fiind el însuşi posesorul unor mari capitaluri şi latifundii.
Vaticanul în erarhia conducătoare catolică din ţările burgheze a început chiar în primele zile după victoria marei revoluţii socialiste din Octombrie să ia parte activă la toate comploturile şi intervenţia armată a imperialiştilor împotriva URSS-ului.
După distrugerea hoardelor fasciste la Stalingrad când a devenit clar că hitleriştii vor pierde războiul, Vaticanul a depus toate sforţările pentru a salva Germania hitleristă şi Italia fascistă de la prăbuşirea totală prin mijloacele încheerii unei păci separate între acestea şi vârfurile ţărilor imperialiste care participau la coaliţia anti-fascistă.
Politica după război a Vaticanului a fost determinată în întregime de planul expansionist al imperialiştilor americani care tind la dominaţia mondială.
Unii episcopi catolici au folosit pe larg organizaţiile [f. 5] bisericeşti pentru desfăşurarea activităţii de subminare şi de spionaj împotriva ţărilor de democraţie populară.
Deasemeni au încercat să exercite presiuni asupra clerului bisericesc pentru a-l împiedeca să participe la mişcarea mondială a partizanilor păcii.
Vaticanul şi-a exprimat deschis atitudinea lui duşmănoasă faţă de apelul de la Stickholm pentru pace şi pentru interzicerea bombei atomice, stârnind prin aceasta protestele energice ale maselor de oameni ai muncii.
Pentru promovarea politicei sale criminale, antiumane, Vaticanul a organizat o vastă reţea de spionaj căutând să folosească în acest scop biserica catolică din întreaga lume.
Vaticanul a organizat şi în patria noastră astfel de acţiuni criminale pentru a submina şi în acelaşi timp a lupta împotriva cuceririlor clasei muncitoare, sprijinind sub aspectul acesta rămăşiţele clasei exploatatoare.
Astfel, Menges Heronim, în perioada anilor 1934-1937, a fost în Germania pentru studii de doctorat în Teologie, perioadă în care a fost pregătit pentru a desfăşura în România, activitate în folosul fascizării ţării.
[...]
Pentru a susţine războiul hitlerist, îndreptat împotriva Uniunii Sovietice, Menges Heronim pleacă pe terenul vremelnic ocupat al Uniunii Sovietice de hoardele hitleriste pentru a face propagandă împotriva Uniunii Sovietice precizând în declaraţiile date la primele cercetări, pag. 43.
„Am avut misiunea din partea lui PIEGER NICOLAE de a merge prin satele din jurul oraşului Odessa de a duce propagandă intensă pentru Germania fascistă şi pentru a sprijini războiul împotriva URSS, iar pentru această misiune să iau legătura cu organele de conducere SS. Îndemnam populaţia să suporte toate greutăţile şi să se supună autorităţilor germane şi să ajute armata germană pentru câştigarea războiului, că URSS odată ocupat se va transforma totul.”
f.6 [...]
Vaticanul a organizat o vastă reţea de spionaj în ţara noastră pentru sprijinirea a celor mai fioroşi duşmani ai omenirii şi păcii aşa cum declară MENGES HERONIM la primele cercetăr, pag. 63.
„Ca duşman al regimului de democraţie populară şi al Uniunii Sovietice, începând din anul 1949 şi până la arestarea mea din Noembrie 1952, am desfăşurat activitate de spionaj în slujba Vaticanului şi activitate de subminare a Republicii Populare Române.
Am fost recrutat ca agent al Vaticanului de către DEL MESTRI, fost secretar al Nunţiaturii Apostolice din R.P.R.”
f. 11
[...] În acţiunea sa de spionaj s-a mai folosit [şi] de relaţiile sale cu preoţii din Ardeal printre care şi GODO MIHAI de la care în Noembrie 1952 a primit, prin sora MIRIAM, material informativ care l-a folosit în întocmirea rapoartelor sale.
f. 21
8. GODO MIHAI
În anul 1946 a trecut clandestin în Ungaria, mergând până la Budapesta la superiorul iezuiţilor din Ungaria, BARBEI STEFAN, căruia i-a făcut o dare de seamă despre activitatea lui în RPR, precum şi informaţii despre situaţia mânăstirilor de la Satul Mare şi Cluj.
Godo Mihai a predicat de pe amvon în mod public în fiecare predică în bisericile din Dioceza, Satul Mare şi Oradea, împotriva mişcării progresiste de la Tg. Mureş şi Gheorghieni şi Statutului arătând credincioşilor că aceste mişcări din R.P.R. sunt schematice [corect: schismatice – n.n.] şi că toţi preoţii care participă la ele sunt excomunicaţi.
În acest sens a trimis instrucţiuni scrise şi verbale prin diverşi curieri prin care a adus la cunoştinţă că centrul bisericesc din Alba Iulia, recunoscut de Stat, este ilegal şi că preoţii şi credincioşii să se ferească de toţi aceia care recunosc legalitatea bisericească din Alba Iulia.
Deasemeni le-a mai dat instrucţiuni preoţilor şi persoanelor catolice care cereau lămuriri asupra acestei probleme ca să transmită tuturora că centrul bisericesc de la Alba Iulia este ilegal.
În acest sens a primit decizii de la „Sfântul Părinte de la Roma” care le-a primit de la două femei care au fost transmise de radio Vatican.
Aceste decizii le-a citit şi le-a transmis mai departe atât prin cuvinte cât şi prin scris pe întreg teritoriul RPR prin diverşi curieri clandestini.
Au (!) boicotat preoţii care recunosc Centrul din Alba Iulia vorbind credincioşilor să nu mai participe la slujbele acestora.
În vara anului 1952 a trimis o scrisoare episcopului FIEDLER de la Oradea în care-i preciza ca să nu recunoască legalitatea centrului de la Alba Iulia, să nu colaboreze sub nici o formă cu acesta şi să nu hirotonisească teologii de la Seminarul din Alba Iulia, fiindcă nu este legal.
În acest sens GODO MIHAI declară:
„În activitatea desfăşurată de mine am boicotat toţi preoţii care colaborau cu Statul şi ascultau instrucţiunile primite de la conducerea din Alba Iulia.
Am făcut aceasta şi îmi pare rău că nu am făcut cât trebuia.
Numele persoanelor cu care am colaborat nu le spun,
f. 22
           Opream lumea care vroia să meargă la biserica lor.”
Aceasta a făcut-o prin:
- a îndemnat preoţii romano-catolici să lupte din toate puterile împotriva preoţilor recunoscuţi de Statul Român,
- a instigat populaţia de religie romano-catolică din RPR împotriva preoţilor recunoscuţi de Statul Român,
- a predicat lupta popoarelor pentru pace, predicând în biserică că pacea vine de la „Dumnezeu” şi nu o poate obţine nimeni altul.
Fiind cu domiciliul obligatoriu la Gherla a continuat activitatea duşmănoasă împotriva bisericii legale din Alba Iulia [şi] din Bucureşti, arătând că acestea nu sunt recunoscute de Vatican şi ca atare să nu se supună lor nici preoţii nici credincioşii.
Deasemeni a întocmit scrisori şi manifeste instigatoare şi calomnioase la adresa regimului pe care le-a difuzat prin Zacyva Aurelia preoţilor din Timişoara, Oradea şi alte localităţi.
În anul 1952 a trimis pe Zacyva Aurelia cu materiale subversive la MENGES HERONIM, ştiind că acesta are legături cu Vaticanul.
A întreţinut legături cu o serie de călugăriţe din Satul Mare printre care Tâlmaciu Elisabeta şi Anunciata, cărora le-a trimis prin Zarvati Tereza scrisori cu caracter instigator şi provocator, în felul acesta subminând regimul nostru de democraţie populară.
ACNSAS, P 1109, vol. 5, ff. 2-26 (aici: ff. 2, 3, 4, 5, 6, 11, 21, 22)
Note:
- În documentele Securităţii, data naşterii lui Mihai Godó este 25 septembrie 1912, în schiţa biografică din volumul de memorii este indicată data de 25 septembrie 1913 (p. 21), iar în relatarea propriu zisă a preotului 27 septembrie 1913 (p. 25). În Fişa Matricolă Penală (publicată de IICCMER) este trecută data de 25 septembrie 1913, care este probabil cea corectă.
- Textele publicate în addenda au fost reproduse fără intervenţii ortografice, stilistice sau gramaticale. Au fost corectate tacit doar cîteva greşeli evidente de tastatură din textele dactilografiate.



Erstellt / publicat 2.5. 2012 - aktualisiert / actualizat, 1. 6. 2020